Trup de negru bazalt
Inert, lipsit de viață
E plâns cu lacrimi care cad din albastru înalt
Strângându-se rouă de pe o frunză rătăcită, dar verde la față

Se dezmorțește încet, culoare primește
Fruntea încruntată i se destinde
Inima-i bate din nou, nebunește
Trupu-i de piatră o rădăcină în brațe i-l prinde

Gura, abis mut, colțuros
Se umple de fermecate cuvinte
Reînvie un continent ce-a murit născut dureros
Un gând de floare s-a oprit pe el să-l alinte

Izvoare se-aleargă vesele peste inertul lui trup
Pustiul învie, se mișcă, vede, grăiește
Asprimea îi netezește cu un sărut
Floarea ce-l mângâie și trup din trupul lui crește

Pe drumul tăcerii un ultim cuvânt ne desparte
Călcăm pe cadavrele celor nespuse, născute moarte
Strivim sub tălpi metafore smulse din poezie
Te-au slujit credincios, dar gura lumii le-a acuzat, iar tu ai crezut, de erezie
Un poet nebun, eu, iar tu prea frumoasă ai fost
Iubirea mărturisită-n cuvinte de gura lumii n-ai vrut să-și aiba vreun rost
Într-un sărut, într-o rușinată strângere de mână
Într-o îmbrățișare și-o lacrimă scursă pe furiș din a ochilor nesecată fântână
Pe drumul tăcerii, la capătul lui, și nu-i prea departe
Ducem ultimul nostru cuvânt, de gura lumii osândit e la moarte
Noi am fost tocmiți călăi și de viu îl vom arunca în uitare
Îl vom privi nepăsători cum se descompune în răcnite silabe când moare
Vom deveni doi străini decent îmbrăcați cu elegantă și neagră tăcere
Ca răsplată din gura lumii, doar pentru tine, va curge lapte și miere
Tu vei deveni o sfântă, eu un nevrednic păcătos
Te va iubi lumea, așa îți va spune, dar niciodată ca mine, atât de frumos
Pentru lume și a ei gură nu vei fi decât o cadână
O să-ți strângă trupul în palme, nu palma ta cu sărut într-o mână
O să te muște flămândă de a buzelor tale roșie și dulce plăcere
Și te va umple de cuvinte mai dureroase decât a iubirii mele tăcere
Pe drumul ei eu voi rămâne nebun, păcătos, oare de ce, și pribeag
O să colind alte suflete care mi-au lăsat cheia pe prag
În palme fierbinți le voi fi scrie ce tu ai pierdut
Fărâma de Rai închipuită de un cuvânt cu gust de sărut
O să primesc înapoi toamnă și ale ei culori fermecătoare
Când frigul mă va cuprinde voi primi în dar raze de soare
Cuvinte care le vor îmbrățișa pe ale mele
O să primesc vorbe bune, poate și rele
Adevăr voi primi, nu minciună într-o seară de vară
Voi fi așteptat fără să trec printr-o gară
Sau nu voi primi nimic, pentru că nimic m-am născut
Pe drumul tăcerii voi rămâne doar lacrimă, rouă pe o petală din cuvântul nevrut.

Ard lacrimi, le-am aprins cu dorinta
Din ochi imi curg rauri clocotind suferinta
Imi curg pe obraji, pe buze imi incendiaza cuvinte
Au erupt cu dementa iubirii din aduceri aminte
Am vrut sa le vars intr-o mare rece de dor
Din abis de suflet sa-ti devin continent, si sa mor
Sa debarci pe el ratacitorul tau gand
Sa-ti infigi radacinile in mine adanc
Cu sufletu-mi stins sa te hranesti
Sa fii arbore pe eu continent si fructul iubirii sa mi-l rodesti
Curg lacrimi aprinse, ard cu flacara vie
Pe buzele-inchise cu lacatul mortii se sting, devin izvor de viata salcie
Undeva, intr-un abis de suflet, un neterminat continent
Va ramane ascuns, Atlantida iubirii unui dement
Am fost doar istorie fierbinte in al tau viitor
Acum ma scufund, inghet intr-o mare rece de dor

De-ai adormi când pleoapa ți-e-închisă
Și buzele ți le-ar strânge a lumii tăcere
Atunci de mine amintirea ți-ar fi lipsă
Și taina înfloririi s-ar transforma in durere

De-ai fi uitat intre amurguri si dimineti
A rasfiratelor clipe savoare
Visele ti-ar fi fost impletite-n tristeti
Si prin tine ar fi curs doar nepasare

Sa te acopar c-un munte
La capatai a iertarii perna sa-ti pun ?
Mai bine intre ganduri ne ridic punte
Sa rasar iarasi in tine, nu vreau sa-ti apun

Noaptea in care-ai venit am aruncat-o departe
Si spre ea, ori spre oriunde ai vrea sa pleci
Punctele cardinale in mine sunt toate
Si prin mine pasii cuvintelor va trebui sa iti treci

Un singur munte sa-ti acopere trupul mai poate
Ridicat din adanc de iubire cu al iubirii cuvant
In orizontul ce ramane intotdeauna departe
Taina ei si a lui, lacrima strecurata pe sub geana de gand

Îmi trece acum nebun prin minte
Un gând venit de undeva
Cum că brodezi iubirea în cuvinte
Și le aprinzi apoi cu foc dintr-o misterioasă stea

Haina mi-e ruptă, peticită
Și ponosită de atâta dragoste purtată
Mi-ar fi de trebuință o broderie iscusită
Cuvinte având gust de fraga buzelor de fată

De nu e seara prea târzie
Și ochii nu ți-s plânși de așteptare
Iubirea mea în pragul tău ar vrea să vie
Să-i coși o haină nouă brodată în cuvinte cu îndemânare

Nu am parale să te răsplătesc
Nici alte lucruri mai de preț
Dar pot în schimb poveste de iubire să îți dăruiesc
Și-n suflet să-ți devin statornic nu drumeț

Să caut fata cu stele-n par drumul mă-îndeamnă
Și cu-n sărut să-i bat la geam
Dar e-întuneric peste lume, acuma-i toamnă
Și teamă-mi-e c-o va speria un vagabond sărman

Poate-i mai bine să trimit două catrene înainte
Scrise pe-un colț întors de Lună
Să te anunțe că îți vor veni cuvinte
Să le îmbraci cu ale tale în haina tesută de un gând de zână

De spui ca-ti lipsesc
Ca fara mine stelele nu mai clipesc
Ca luna e trista si intunecata si plange
Ca vantul norii nu vrea sa-i mai alunge
Ca totul e trist si cuvantul ti-e sters
Atunci trimite-mi sarutul tau intr-un vers
Intinde mana, locul ei e-intr-a mea
Vino soapta la ureche seara sa-mi stea
Usuca-mi izvorul lacrimilor de dor
Reda-ma tie, e atat de usor !
Si tu imi esti lipsa si doare si-i greu
Te intorc in gand, tu pleci tot mereu
Azi esti aproape si maine departe
E lipsa-intre noi iubirea, ea ne desparte
A mea te cauta, a ta nu ma gaseste
Suntem impreuna dar “noi” ne lipseste

De ce mereu spui, niciodată nu faci
Niciodată cu buzele tale suspinul meu nu-l împaci
De ce mereu mie mi-e dor și ție la fel
Niciodată ea nu îmi ești, iar eu niciodată nu-ți voi fi el
De ce îmi sugrumi cuvântul mereu cu tăcere
Niciodată nu-l alinți când îl auzi cum se tânguie de durere
De ce șoapta cu ale lumii păreri mereu mi-o astupi
Niciodată n-asculți iubirea și gândurile în bucăți mi le rupi
De ce mi-ai cerut să nasc un alt anotimp cu veșnic amurg plin de povești
Niciodată n-ai vrut nici să le-asculți, nici să le trăiești
De ce mereu în uitare mă-împingi după ce și ție dor de mine ți-a fost
Niciodată nu cauți în palmă sărutul prin care mi-ai găsit într-o seară un rost
De ce mereu mă usuci după ce mă încolțești
Niciodată dorul și iubirea, ale tale cu ale mele nu vrei să le împletești
De ce mereu niciodată
N-ai vrut să-mi fii pereche într-o lume de minciună desperecheată

Eram șoaptă alergând pe-o adiere de vânt spre tine când strigând ai speriat cocorii, care pornind în stoluri m-au împrăștiat rouă în marginea unei dimineți reci și întunecate.
Eram clipă de iubire curgând grăunte după grăunte în anotimpul vieții tale când strigând ai spart clepsidra nemuririi mele lăsând ploaia tăcerii să mă spele în chiar primăvara morții mele.
Curgeam printre pietrele singurătății izvor de iubire către tine când strigând ai trezit arșița dorului uscându-mă înainte să-ți alung setea de pe buzele arse de nesărut.
Sclipeam clipire de stele în cerul pământiu al amurgului când stigând ai aprins Luna umbrindu-mi mângâierea de lumină.
Înfloream cuvânt de iubire în palma ta când strigând ai speriat cerneala gândurilor aruncându-mă pată de dragoste pe un colț de poezie.
Sfârșeam fiindcă iubirea nu-mi mai strălucea când strigând m-ai trezit la viață, iar acum metamorfozez fluturi cu aripile întinse către privirea ta așteptând să-i înveți să nu zboare încă …

Sunt noapte la picioarele tale. Umbra ta mă ține în brațe și te privește tăcut. Așteaptă să-i spui de ce tu, de ce acuma, de ce prea târziu și de ce nu ieri. De ce niciodată. Sunt șoaptă la urechea ta, cuvintele tale mi-au dat viață. Ți le-am furat făcându-te să crezi că le-ai pierdut. Le port în mine. Umbra ta s-a smuls de la locul ei lăsându-mi-l mie. Să umplu minusul care ne unește, să ne potrivesc esențial ca două iubiri ale unei lumi desperecheate.
Sunt ultima treaptă a amintirii, sunt genunchii pe care se sprijină fruntea ta, sunt timpul în care ți s-au întors gândurile. Sunt somnul în care visele nu ți se trezesc niciodată fără mine.

Sa te invat singuratatea ? Nici eu n-o stiu
E poate clipa de durere iscata de dor seara tarziu
Ori poate lacrima ce izvoraste printre gene dis-de-dimineata
Sau perna in care-ti ingropi zambetul trist de pe fata
Ori poate inima care-ti bate nebuna
Atunci cand astepti sa te mangaie un cuvant calator pe o raza de Luna
Nu stiu ce-i singuratatea, si daca as sti sa te invat n-as putea
Fiindca-i dureroasa si trista si urata si rea
Sau poate te mint, si poate singuratatea prea bine-o cunosc
Dar o tin pentru mine, tie iubirea iti las, mie-mi este lipsita de rost
Eu sunt nebun, poet declarat mizeria cuvintelor ravasite
Singuratatea o tin pentru mine, pedeapsa faptelor nesavarsite

Amână-ți rogu-te grăbita ta plecare
Mai am o viață, dar are numai suflet, nu are și picioare
Te-așteapta cu mine împreună s-o trăiești
Și până nu e prea târziu o altă tine în trupul tău să crești
Din mine răsărita în noaptea în care îmi vei spune “Te iubesc !”
Și-o să râmân cu tine, pe noi să ne găsesc
Amână-ți rogu-te călatoria și nu pleca, mai stai
Am un inel să-ți dau, cu el pe deget pe mine o să mă ai
Iar dacă totuși apoi vei vrea să pleci, păstrează-l amintire
Nu-l arunca, nu e din aur, e din ceva mai prețios, din trainică iubire
Bătut la focul inimii cu stele de pe cer
În seara fericirii tale când mâna ce ți-am sărutat am vrut să-ți cer
Amână-ți drumul, e neștiut și chiar de-ți pare la sosire pitoresc
La capătul de unde pleci sunt eu și te iubesc

Nu mai vreau să te-aștept, vreau să te am
Să-mi fii visul care m-așteaptă seara la geam
Să vin încărcat de clipe, de surâsuri, de mângâieri dulci de rouă
Pe cărări de suflet unde iubirea ta cu chemare mă plouă
Să-mi fii tu pragul pe care să-l trec spre iubire
În liniștea nopții să fii lângă mine nu amintire
Nu mai vreau să te-aștept, al meu izvor de iubire te vreau
Să-mi sting setea iubirii cu tine, mereu doar din tine să beau
Și chiar de-aș mai putea să te-aștept, mâine nu mă mai lasă
Azi trebuie să știu dacă vrei să locuiești a sufletului meu casă.

Îmi spui că eu ți-am fost magie și dulce început
Atunci cum aș putea să ne conjug iubirea la trecut ?
Prin ce gramatică amețitoare
Verbului a iubi tu i-ai găsit un timp pe care nu îl are ?
Gândurile ni-s toate, și vor fi, doar împreună
Chiar dacă azi pe drumul nostru e furtună
Chiar dacă numai ieri ai fost suflet senin scăldat de soare
Și mâine eu te voi iubi, iubirea mea doar timp prezent și viitor mai are
Timpul trecut l-am rătăcit în bezna nopții
Atunci când împotrivă ne-au sorții
Când pentru al nostru început ți-am fost pereche
Tu lăcrimând și eu șoptindu-ți rostul nostru la ureche
Să-i strigi tu lumii, ea ce să înțeleagă ?
Că ne unesc mai multe decât ne dezleagă ?
Că la răscruce am stat și eu de drumul vieții obosit
Că te iubesc acum, ce mai contează dacă te-am iubit !
Vrei visul să îl împărțim, atunci cere-mi pe-al meu să-ți povestesc
Cere-mi să-ți spun că la prezent și viitor eu te iubesc
Spune-mi că ai uitat trecutul, că numai viitor, a sufletului tău gramatică, mai are
Că suntem două nume proprii, subiecte într-o frază de-împăcare
De ce mereu la tine-i ieri când mâine ne așteaptă împreună
Eu șoptindu-ți “Te iubesc !”, iar tu privindu-mă în ochi ținându-mă de mână
Totul e mâine, azi n-a fost nicicând, iar ieri eu l-am uitat
Dar tu-ai uitat de mine și la trecut m-ai conjugat
Gramatica-împăcării în dar eu astăzi ți-o ofer
De ne-am fost unul altuia-început, la verbul “a iubi” eu pentru mâine sper

Strigă, spune-mi c-ai fost ieri prea devreme
Că azi îmi ești, nici mâine nu-i târziu
Trimite oști de gânduri să mă cheme
Și-n fruntea lor la tine mă întorc mereu să-ți fiu

Strigă, și toamna n-o chema
Să glăsuiască pentru tine
Nu vreau din basme și povești decât o stea
Durerile din suflet să mi le aline

Strigă, și ține-n palmă basmul minunat
L-am scris cu taină într-o noapte
Când Luna din albastrul ei îndepărtat
Mi-a curs iubirea în lacrimi devenite șoapte

Strigă, iubește-mă-n cuvinte
Trimite-ți gândul într-al meu
Pentru amândouă am veșminte
De nuntă, naș le va fi chiar Dumnezeu

Strigă, și-n vise te voi aștepta
Pe tâmplele firbinți să-mi lași o mângâiere
Pe buze un sărut aș vrea
Și-un “Te iubesc” șoptit în zorii ce vestesc a nopții încheiere

Strigă, vorba ți-e liberă și zboară
Tăcerea am trimis-o în temniți de cuvinte
Iar toamna ce mă plouă cu întristare după o fericită vară
O izgonesc, doar tu să îmi rămâi singurul anotimp în minte.

Dă-mi o secundă făcută fărâme
Și praful gândurilor ce n-ai vrut a le spune
În efemera mea viață rătăcește-mi un vis chiar pe jumătate
Și-mi vei fi totul pentru eternitate

Trecutul parfumează-l cu iubirea mea arsă
Sărutul ce ți-am dat roagă-l să facă cale întoarsă
Închide ochii și soarbe cu nesaț ce îți spun
Nu s-a sfârșit, abia începe acum

Privește vântul și cerul și mângâie frunzele foșnitoare
Pe ele e scris cuvântul tău și neputința tainei care mă doare
Soarbe-mă rouă proaspătă de dimineață
Uscatele frunze ale dorului așteaptă cu iubirea ta să le dai viață.

Cos dorințe cu fire trainice de iubire
Croiala e gata făcută, fără șablon, doar din contur de-amintire
Urmez linii subțiri, arcuite ușor printre vise
Îmi spun că se poate deși indicațiile tale nu-s tocmai precise
Cos veșmânt pentru o noapte plină de tine
Fixez întâi cu clipe, apoi pliez cuvinte-le-n rime
Rătăcesc cu gândul întunecate închipuiri
Brodez șoapte mute și împletesc în șnur rușinate priviri
În loc de nasturi voi coase câte un tainic sărut
Iubirea o poți încheia sau în suflet poți să lași puțin desfăcut
Tivul o să-l cos cu dantele-înflorate
O să-ți placă sunt sigur, ai să vezi că se poate
Te voi îmbrăca cu strai de “Te iubesc” nemaivăzut
Ești atât de frumoasă și-l vei purta, numai pentru tine-i cusut.

Cuvântul tău adesea-l găsesc
Privindu-mi chipul când rândurile-ți citesc
Îl crede Lună răsărind pe-al viselor Cer
Ori rouă, dimineața sclipind al nopții trecute mister
Îl crede gând călător pe-o rază de Soare
Ori înăsprit prematur de-o iubire ce doare
Dojană îl crede pentru o vină ascunsă
Tristețe în colț de geană lacrimă-ajunsă
Îl crede pentru sufletul tău etern Răsărit
Și păstrător al celor două cuvinte însemnând “Te-am Iubit !”

Cu câtă blândețe mă privești dintre cuvinte
E doar un chip Domniță, un chip implorând “Adu-ți aminte” !

În noaptea de care ți-a fost teamă
Destinul m-a trecut prin a Infernului vamă
Lumina ce-ți bătea cu lacrimi în geam
Era gândul meu când numele tău tăcut îl strigam
Chemam fata din tine la viață-înapoi
O chemam la mine să ne găsească pe “Noi”
Strălucea ca un diamant născut chinuit dintr-un cărbune
Ars pe drumul către mine tocmai dintr-o stea care apune
În brațe vroiam să o țin, pentru întâia oară
Să-mi încolăcesc gândurile pe trupul ei ca de vioară
Să nu mai plece, să stăm agățați unul de altul o veșnicie
Iar noaptea nu teamă, ci visare de “Împreună” să fie
Doar tu o să știi că ramul frunza să-i plece n-o lasă
Că rătăcirea ta lângă mine înseamnă “Acasă”

Să rămâi printre cuvinte ?
N-ar fi mai lesne chiar pe ele să le locuiești ?
Nu ascunsă-n palmă, ci dezvelită-n minte
O să te-învăț și-o să-mi arăți, ce-înseamnă-n nebunie să iubești

Luna poate să moară
Iar stelele să-mi fie depărtată amintire
Pe boltă îți voi face să răsară
Un astru-arzând cuvinte de iubire

Asta e noaptea, e ultima pentru eternitate
De azi nu se va mai naște-o altă zi
Timpul va curge vise cu parfum de șoapte
Iar tu mai mult de-atât, poveste te aștept să-mi fii

Citesc,
Și tot mai des aud cum scârțâie penița pe hârtie,
Adorm și mă trezesc,
Într-un caiet e gata scrisă altă minunată poezie.

Gânduri găsesc presate,
Rotunde, ca niște petale,
Iar paginile-i sunt înlăcrimate,
Cele goale.

Deschid și eu,
De vise plină, altă călimara,
Și scriu, sunt însă trist și-i greu,
Iar vorbele nici nu se nasc că vor să-mi moară.

Aștept o altă dimineață,
Lumina ei mă doare,
Să termin vreau și-a noua viață,
Poveștii mele să-i găsesc o terminare.

Încă păstrezi răvașe și alte minuni
În ale auritelor duminici sertare
Eu astăzi, într-o zi fără sertar, una de luni
În ale mele am găsit doar o iubire pentru tine plictisitoare

Nu-mi amintesc al ei nume
Era proaspăt șters și nu zăream semnătura
Acoperită de-ai Timpului pași peste-o Lume
În care cele două cuvinte, în loc de iubire, nasc ura

În alte sertare de-aceea voi scrie
De marți, de miercuri, de joi
Răvașele pe care poștașul de-acuma le știe
Că-s oglindite cuvinte adâncite în noi

Cuvintele lui sunt cele care întruchipează vise
Eu doar dintr-o nebună pasiune le-adun
Pe cer cu cerneală de foc de fantastice comete sunt scrise
Când ai s-adormi câteva sub pernă-am să-ți pun

Sunt rotunde ca fructele păcatului
Și au sâmburi dulci, ca de ciocolată
În tainica îmbrățișare a patului
De nimeni n-au fost gustate vreodată

Le-am rostogolit între palme încet
Așa cum un sân e mângâiat de-o privire
Le-am descris taina cu lacrimi într-un caiet
Ca și cum pe un trup aș fi scris cu buzele poezii de iubire

Fărâme de timp, veșnicie
Tăcere, vorbe lipsite de frenezie
Bucăți de cuvinte, șoapte
Amurg, petic de noapte
Vise, izvorâtă fântână
Mângâiere, prag de furtună

De toate câte puțin am scris în mii de scrisori
Timbrate cu sărut, lipite cu rouă și trimise în zori
Poștașul negreșit să-l aștepți, să-l oprești
În tolba lui grea duce pentru tine nespuse povești
Dar drumul spre tine e lung și pasul îi obosește
Abia cu visul de seară sosește

Lăsă-i răspuns, poleit cu aur din stele
Așa voi ști că au ajuns la tine cuvintele mele.

Plouă azi, și ieri a plouat, și mâine mi se anunță furtună
Gândurile-mi plouă și ele, cuvintele mi le udă, în suflet am o fântână
Ciutură nu mai are , iar apa-i e neagră, sălcie
E blestemată, nimeni limpezimea iubirii nu vrea să-i mai știe

Nu de mult îi era fermecată, cristalină și rece
Toți se opreau să-și răcorească sufletul, acum nimeni pe la ea nu mai trece
Doar pe furiș, atunci când Luna-i ascunsă de nori
Un alt suflet pribeag, de cel al fântânii se-apropie cu pași temători

Și ciutură-i face, de cumpăna vieții legată
Iar cât Luna e oarbă apa-i devine iarăși limpede și curată
Fântâna se trezește la viață și sufletul ei reînvie
Cuvintele se spală de lacrimi și se adună în râuri de poezie

La ziuă, blestemul iubirii revine
Apa cu gust de leșie drumeții departe îi ține
Așteaptă noaptea cea fără de Lună ca alături să-i vină
Un alt suflet ce plânge-n cuvinte și-n rime suspină

După cum știți, de obicei nu alătur muzică poeziilor mele, dar cred că merită să ascultați ceva incredibil de frumos.

Îmi aduni vorbele ascunse în începuturi de rime
Înapoi în minte le-arunci vindecate, sublime
Cu scântei din viață și moarte ciocnite
Reaprinzi focul în suflete răscolite

Alinți la piept, bandajezi vise rănite
Le spui povești încă nepovestite
Despre cavaleri înfruntând blesteme
În cimitirul necunoscutelor poeme

Vrei pentru tine un crâmpei de durere
De ce nu-mi ceri mai bine un strop de plăcere ?
Durerea-i urâtă și tristă și rea
Mi-a fost hărăzită mie, e numai a mea

Nu-mi cere lacrimi, nu-mi cere suspin
Ele îmi sunt mie icoane, la ele mă-închin
Pentru tine am soare, am bucurie
Am împlinire, dor mi-e doar mie

Te-am prins de mult de mână
Și între noi stă o himeră
Din Timp rup o fărâmă
Eternitatea, nu o secundă efemeră

În palmă ți-am ascuns cuvinte
Dureri ți-ascund, și-o tristă viață
Sunt un nebun, nu mai am minte
Am doar un suflet fără față

Plutesc printre cadavre
Sunt eu un corp rătăcitor
Vreau să fiu vorbe nu palavre
Și-atunci mai bine lacrima o șterg și mor

Până la zi durerea însă îmi va trece
Speranța va muri și ea
Inima-mi va fi iarăși lacrimă-înghețată, rece
Și pentru totdeauna pe cer se va mai stinge-o stea

Nu-mi pare rău, nu-mi pare bine
Ba chiar nimic nu mai îmi pare
Din versuri nebăgate-n seamă tu naști alte rime
Și asta îmi va fi de astăzi înainte dulce alinare.

E noapte, fantome bântuie urlând
E plin suflete ucise într-o absurdă bătălie
Cadavre de iubiri, din care multe doar în gând
Și altele doar mâzgălite pe hârtie

Eu scriu depeșa, jurnalul zilelor ce mi-au rămas
Un ultim gând așteaptă iute să ți-o-aducă
Un petec alb chiar din cămașa morții-am tras
Și scriu pe el cu sângele din rana care nu se mai usucă

Nu-s sorți de izbândă, ura ne împresoară
Mai suntem câteva iubiri într-o tranșee plină de noroi
Cele mai multe însingurate au trebuit să moară
Când încercam să cucerim reduta unui iluzoriu “noi”

Pline de răni, cele ce-am supraviețuit
Ne scriem fiecare testamentul
Soarta războiului se-îndreaptă spre sfârșit
Iubirile-s ucise, uitarea decimează regimentul

Ne mai salvează doar un sărut, ca o minune
De-o fi să se întâmple până-n zori
De nu, iubirea va apune
Iar sufletele ne vor fi lipsite de-ale ei comori

Te las acum și îți doresc iubire împlinită
Gândul poștaș cu tolba-i plină trebuie să plece
Să te trezești chiar de ești adormită
Când pe la poarta visului depeșa mea-îți va trece

Și lasă-mi un răspuns, de vrei să mă întorc o sărutare
De nu, trimite-mă la moarte cu uitare.

Sunt muritor,
Iubirea doar de veșnicie-mi este plină
Viața îmi e umbrită de un negru nor
Iubirea doar îmi e senină

Carnea îmi putrezește, oasele-mi se frâng
Iubirea doar înmugurește
Gura mi-e încleștată, ochii îmi plâng
Iubirea doar e vie, numai ea trăiește

Eu mă voi duce,
Iubirea doar va sta în amintire
Mă-înghite groapa, fără sicriu și fără cruce
Iubirea va rămâne pentru un suflet prețuire

Am plâns destul și călimara-i plină
Cerneala-i înspumată de cuvinte
Aștept sfârșitul să îmi vină
Și scriu o poezie, ultima, ce-o am în minte

Îmi dăruiesc al dragostei sărut
Viselor ce-ar fi dorit al său alint
A fost prea mult respins, nevrut
Și înainte să mă-închei vreau gustul visului să-l simt.

Depeșă Fetei de fragi

Râvna, dorința, gustul fin pentru păcate-alese
Nu sunt vinovății, nu îți mai intenta procese
Căci fiecare dintre noi, ne strecurăm furiș în ale altuia cetăți
Prădăm comori ascunse, înfulecăm ascunse bunătăți

Păcatul tău, precum și ale noastre toate
Nu-i nici mai mare, nici mai mic, nu-i nici o-împietate
De-ai vrut să mă răstoni pe mine, și eu sunt Dumnezeul tău
De mi-ai râvnit la bunurile toate, îți spun că nu îmi pare rău
Ba te primesc cu bucurie să împărțim solia
Iubirii care ne cuvântă, căci ea ne este-Împărăția

Ți-am spus că nu se poate ? Tu nu m-ai înțeles
Poate o virgulă lipsește, și-un semn de exclamare scris cam șters
Cerneala mi-e pe terminate, să plâng acum mă pregătesc
Să umplu iarăși călimara din care scot cuvintele ce răvășesc

Așteaptă adierea lor chiar în mansarda mică și întunecată
În geamul afumat de vreme am să îți bat de-îndată
O să trimit-nainte-mi o strofă, poate două
Și-un fir de poezie care abia a răsărit scăldat de soare și de rouă

Un soare blând, moleșit către seară, căscând a visare
O grădină uitată, flori mirosind a câmp, îmbietoare
Gâze căutându-și culcuș, nerăbdătoare să asculte povești
Când la lumina Lunii, chiriașul de lux îți va spune “Cât de frumoasă ești !”
În odăița de la mansardă, în patul cu tăblia-încrustată
Sub ceasornicul în care ai strâns speranța de-o viață întreagă visată
Ce-și va fi oprit timpul să curgă monoton și domol
Rușinat să îți vadă mângâiat trupul gol
De cuvinte rotunjindu-ți formele în simetrii de poet
Scrise cu dulceață de buze pe tine, nu cu cerneală-n caiet
Pentru ca apoi, după ce vei fi adormit zâmbitoare
Frânt din gradina uitată, în păr să-ți ascundă parfum de iubire, răspândit de o floare

Dimineața el va fi plecat, călimara tot plină, nescrisă hârtia
Fiindcă în tine își va fi lăsat chiriașul, compusă în ritm de iubire, poezia
Tu îl vei aștepta, să sosească din nou, în seara care urmează
Îți place, și lui, cum strofele te compun, cum te recită, cum te caligrafiază.