Se zvonește, gândito, că s-ar fi deschis Raiul pe pământ. Să nu mergem să-l vedem, că la porți ne vor verifica sfințenia, iar lăsându-ne să intrăm te voi avea în auzul tuturor cuvintelor lumii, asurzindu-le cu uimirea mărturisirilor mele, iar ăsta îi va fi sfârșitul, și nouă începutul, de credință născută omenește, dintr-un păcat al creației.

Așa-i că dacă n-ar fi gândurile mele ai dormi neîntoarsă până dimineață ?

Cineva m-a întrebat ce-și doresc bărbații de la femei, iar răspunsul meu urma să se audă în alte urechi, mai întâi. Însă cum timpul ne-a separat cu tăcere, cred că nu încalc înțelegerea dacă-l dezvălui, puțin modificat, eu, aici:

O întrebare scenariu, care cere un răspuns interpretat cu pasiune, ca pentru Oscar. Cred.
Nu mi-am dorit niciodată să fii frumoasă, mi-erai deja strălucire, ori gospodină, mi-erai deja îndestulare, nici supusă, mi-erai deja stăpână, și nici măcar poveste, mă trăiai deja cu a o mie una. Nu, nici măcar să mă iubești n-am vrut, ne iubeam deja noi. Când ne-am întâlnit nu am dorit ceva de la tine, te-am dorit pe tine și am fost dispus să te plătesc cu mine. Mă bucur că ai acceptat târgul, și că, pe cât de zgârcită ți-ai fost cu mine, pe atât de darnică mi-ai fost cu tine. În fiecare zi, din mine luai doar câte puțin, să-ți ajung toată viața, în schimb, tu m-ai lăsat să te consum cât și după cum mi-a poftit inima, și-n fiecare noapte, după ce, strângându-se la pieptul meu, doar sufletul mai rămânea din tine, renășteai. Diminețile mă trezeau zâmbindu-mi cu mereu alta aceeași tu, pentru același eu. Cititorii mai pretențioși ar putea spune, bine, dar întrebarea este ce-și doresc bărbații de la femei, nu ce-mi doresc eu de la tine. Păi, bărbați vor mai fi, fost, ori sunt, dar femei, cu siguranță, ești doar tu, și atunci ce ar mai putea să dorească eu bărbat de la femei, când te-am avut pe toate !
Totuși, după atâta tine, mă chinuie o remușcare, poate ai puterea să mi-o alinți. Aș dori să știu, de ce eu ?

Eu nu o să mor niciodată, înțelegi? Eu o să dispar. Așa cum dispare o picătură de ploaie, o știi, ai văzut-o, ai văzut chiar locul unde a căzut, dar când te apleci să o iei, nu mai e! A dispărut! Așa cum dispare vântul, acum îi simți palma moale și caldă pe obraz, dar când vrei să i-o strângi într-a ta, nu e! A dispărut! Înțelegi? Dacă o să treci pe strada noastră și o să întrebi de mine o să râdă lumea de tine. Nebuno! Să nu faci asta, o să râdă de tine. Eu n-am locuit niciodată acolo, pentru ea. Eu n-am fost, chiar dacă m-ai simțit, chiar dacă m-ai văzut, chiar dacă m-ai ținut de mână, chiar dacă te-am mângâiat, ca lacrimă poate, pe obraz, înțelegi? Eu o să-ți dispar, ca oricare alt gând iubindu-te.

Să nu mai fugi când vreau să te sărut ! Îmi rămân buzele agățate în spinii timpului și mă îmbolnăvesc de bătrânețe fără tinerețe. Și nimic nu-i veșnic, iar fără mine la ce ți-ar fi de folos iubirea mea ?

Nu sunt un bun istoric. Eu nu pot relata, încadrându-le în epoci, eforturile diplomatice, jocul intrigilor, combatanții, strigătele de luptă, pânda, frica, agonia, vitejia, trădarea, onoarea, doar sfârșitul născător de lacrimi, de bucurie, ori tristețe, victoria, ori înfrângerea. De asta eu nu pot spune nici de ce, nici când, nici cum, doar “Te iubesc”, sfârșitul născător de lacrimi, de bucurie, pentru tine, de tristețe, pentru mine.

Aș vrea să fac ceva pentru tine. Ceva care să închidă cu lacătele veșniciei cufărul bârfelor de coșmar ale lumii, care să limpezească cerul de nori lăsând stelele să-și împletească strălucirea cu a ta, care să încrunte poveștile de frumusețea poveștiii tale. Poate e prea îndrăzneț, dar mă gândisem să-ți fiu eu. Ce zici ?

Și de mi-ai aștepta, chiar încruntată, întoarcerea din Iad, ți-aș îmbrățișa tălpile cu brațele buzelor, te-aș încălța în conduri de sărut potriviți doar pasului tău întorcându-mi-te, să nu mai simți pietrele disperării care-mi împânzesc drumul spre suflet, ți-aș alinta genunchii cu rotundul palmelor, numai potrivite să le încapă tremurul revederii, mi-aș lipi obrazul aspru de obrazul catifelat al pântecului tău cerșindu-ți îndurare fierbinte cuvântată la răscrucea coapselor, m-aș obliga să trudesc noapte de noapte la mângâierea domoală și odihnitoare a sânilor tăi întăriți de martiriul iubirii mele, lăsându-te să-mi crestezi spatele cu biciul unghiilor, adânc în carne, atunci când vei simți cum dă năvală în tine toată încrâncenarea regăsirii noastre. Și ți-aș mușca umărul alb ca să-mi las pe el pecetea sângerie, nu a treceri și vremelnic stăpânirii, ci a rămânerii mele în tine, chiar și după ce demult mi se va fi umbrit chipul fericirii în oglinda ochilor tăi.

Când vei coborî treptele Raiului o să mă găsești pe ultima dintre ele așteptându-te cu ochii ridicați spre Cer ca pe o sfântă pentru ca prinzându-te de gleznele subțiri să te opresc și să-ți sfâșii straiul feciorelnic imaculat dezvelindu-ți coapsele pe care strângându-le între degetele fierbinți până când vei țipa de uimită plăcere o să ți le desfac încet făcând timpul să ofteze și o să-ți rup cu dinții dantelele ispitindu-mi gura să-ți caute gustul pătrunzându-te și sorbindu-te călduță și dulce până când tremurând în transa plăcerii vei îngenunchea iertător peste mine pedepsindu-mă să-ți sărut sânii bogați ca ai unei icoane bizantine așteptând nerabdătoare să îi înmuguresc cu mușcături ușoare cerșindu-ți să mă botezi obligându-mă să mă scufund adânc în apele începând să fiarbă ale Iordanului trupului tău devenit Ierihonul vindecării mele de lăcomia avuției tale și templul în care din sălbatic stăpânitor m-ai hirotonisit sclav dăruindu-mi-te

Și dacă i-ai refuzat alianța, eu te sfătuiesc să-ți pregătești armura nepăsării, să-ți ascuți sabia tăcerii, să-ți întinzi arcul depărtării, dar mai ales să te înarmezi cu mult curaj și să te pregătești pentru ce-i mai frumos fiindcă tare mi-ai înfuriat iubirea și de data asta nu te mai iartă cu uitare, e hotărâtă să te cucerească chiar cu prețul dăruirii vieții. Sau poți capitula de pe acum și atunci fioroasele armate de cuvinte vor lăsa locul pașnicelor mângâieri și împăciuitoarelor sărutări, iar palatul trupului tău nu va mai fi asediat de priviri furișate, ci va fi ocrotit de brațele puternice ale îmbrățișărilor de dor. Sfatul meu e să alegi pacea gândurilor și să mi te predai așa frumoasă și iubită cum îmi ești.

De-am să te prind la eșafod, acolo unde-mi ascut creioanele colorate cu placul moftulețelor tale de sânziană o să-ți împletesc păpădioare fluturânde în păr, o să-mi înnod degetele inelușe în el, și cu dojana ochilor obosiți de dor te voi purta în caleașca brațelor până în poiana gândurilor înflorindu-ți sfioșenie îmbietoare la sărut în obraji, unde am să te oblig sub jurământul tăcerii, având martori gâze buburuze, să te însoțești cu primul meu gând născut nebun după tine. Asta să-ți fie bine pedeapsă meritată !

Dacă te mai prind alergând prin grădina gândurilor înflorind pentru tine, răscolindu-le petalele abia deschise cu degetele sprintene și curioase ale râsului tău cristalin, împletind coronițe din cuvintele pe care cerneala încă nu și-a uscat culorile iubirii, pe care mai apoi să le arunci în pârâiașul furios al sentimentelor mele doar ca să le vezi înecându-se, să știi c-am să te urechez zdravăn cu cea mai arzătoare șoaptă de dragoste plânsă vreodată de buzele unui muritor la urechea unui înger. Ba o să asmuțesc asupra ta cohorte de fluturi să te îmbrace în mătase fină, de picioare o să-ți leg pietre prețioase care să te încetinească cu greutatea strălucirii lor, iar înainte-ți voi trimite, în trăsuri trase de păuni pintenați, alai de privighetori care să vestească lumii oarbe frumusețea ta, mândruță năucitoare a sufletului meu !

Te iubesc. Să ai o noapte frumoasă. Mai frumoasă chiar decât cea pe care mi-ai răpit-o mie. Să-ți cânte stelele, să te dezmierde Luna, iar visele să te poarte pe tărâmul poveștilor tale împlinindu-se fără mine.

Cea mai fericită zi din ultima mea viață a fost una de ieri spre azi. Îți vine să crezi că după atâta timp buzele mele încă îți caută palma penru a-și lăsa în ea sărutul de despărțire ?

Am buzele cusute cu ață aspră de amintiri nepetrecute, am ochii astupați cu umbrele altor frumuseți înșelătoare, mâinile îmi sunt legate la spate cu rugi de trandafiri sălbatici uscați, de picioare îmi atârnă drumul neputinței. Toate astea ca să nu-ți vorbesc, să nu te privesc, să nu te mângâi, să nu te mai pot urma. Să nu te mai am. Ce nu știi tu, tartor și călău al iubirii, mele este că nu eu, ci sufletul meu i-a șoptit, el s-a îmbătat cu frumusețea ei, tot el a mângâiat-o și nimeni altul decât el i-a urmat rușinat pașii. Nu eu, sufletul meu a avut-o, și o are, și o va avea mereu. Și chiar de-ai să-mi desfaci cu cleștii urii coastele, una câte una, în mine nu vei mai găsi nimic decât carne putredă și puroi. Sufletul i l-am dăruit ei. Odată cu veșnicia iubirii mele. Iar de ea nu te poți atinge, ea ești tu.

Sunt trist foc, așa că nu-mi mai sta în calea gândurilor. S-ar putea ca în sălbăticia lor să sară la gâtul tău și să-și înfigă colții sărutului în el. Vei sângera picuri dulci și fierbinți de suspine și vei leșina în brațele lacome ale poveștilor despre noi. Iar eu nu sunt vreun prinț fermecat să rup blestemul iubirii cu buzele, pentru ca apoi, trezindu-te în împărăția iubirii mele, să readuc fericirea la viață. Eu sunt trist foc.

Poate că tu nu-ți dai seama, iar eu nu-ți mai pot șopti pe înserat, poveștile mele și-au înghițit limba, dar încă miroși a “Te iubesc”. Cei care te admiră n-o fac pentru frumusețea ta, ci pentru frumusețea ta mirosind a “Te iubesc”-ul meu.

Tot ce am avut eu să-ți dau, ți-am dat. Imensitatea acelui nemaisfârșit, nemaimăsurat, nemaivăzut, nemaipovestit, nemairostit, nemaigândit, nemainicimăcardedemiurgîndrăznit ” Te iubesc ! “. Restul, iubito, sunt dorințe lumești, pe care azi le ai, iar mâine te au ele pe tine. Te-am ferit din calea lor și te-am îndemnat să pășești pe ulițe de vise. Într-o zi, ai să vezi, toată călătoria asta nemaivrută îți va prinde bine, chiar dacă astăzi îți este nemaifolositoare, ori nemaiaducătoare de scurte bucurii când se înserează de dimineață.

Inevitabil viața ni se încurcă în sexualitate. Incapabil, probabil, să înțeleg pe de-a întregul păcatul divin, am ales, și din mândrie, taxată la vremea ei ca mitocănească, nu știu de ce, să iubesc mai abitir decât a iubit vreodată un condamnat la moarte viața. Ironia face ca după corvoada asta auto impusă, la capătul căreia trebuia să întrezăresc, măcar, poarta Raiului, să mă regăsesc spectator, de data asta plătitor de bilet, al celei mai vechi îndeletniciri din lume. Amin!

P.S. A nu se înțelege că sunt vreun sfânt, sunt doar un drac fugit de-acasă să vadă, până nu e prea târziu, câmpiile Elysees, doar că m-am rătăcit și am nimerit în piața Pigalle.

Plouă, iar, și-mi dau seama că noi nu ne-am plimbat niciodată prin ploaie. Să ne ude, să ne dizolve, să ne amestece unul cu altul, cu iarba, cu pământul din care să răsărim curcubeu zâmbindu-ne unul altuia de la capete și întâlnindu-ne peste nori în culorile sărutului. Plouă și aș vrea să te sărut. Cu ochii închiși peste cearcănele plumburii care au născut atâtea amintiri plăcute și niciodată petrecute despre tine, cu obrajii tăi rușinați ascunși între palmele mele. Plouă și aș vrea să-ți sorb lacrimile furișate printre gene, fugite din fântâna ochilor în care mi-am adăpostit tăcuta iubire. Plouă. Și tare mult aș vrea să te sărut.

Mi s-a plâns o cireașă că i-ai furat dulceața să-ți însiropezi sărutul, și un licurici că i-ai furat scânteierea să-ți strălucești privirea, ba chiar un fluture că i-ai furat gingășia să-ți unduiești pasul, iar un trandafir mi s-a plâns că i-ai furat roua să-ți limpezești lacrima. Dar cel mai trist, mi s-a plâns un înger că i-ai furat frumusețea. Eu ce să mai zic când mie mi-ai furat gândurile, cuvântul, ba era să-mi furi chiar și viața. Ești o hoață și am hotărât să te pedepsesc iubindu-te !

Sunt amestecat. De-o mână mică și albă, dar care ține cu îndârjire furculița amintirilor.
Carne, oase, sânge, lacrimi, zâmbete, parfumul tău, toate. Și mă amestecă cu furie și răzbunare. Să nu mai rămână nimic la locul lui.
Doar ochii, doar ei, îmi aleargă de colo-colo și privesc mâna, mică și albă, care mă amestecă de zor. Mâna ta.

Întoarce-te alta decât cea care mi te-a plecat. Întoarce-te Ea a Mea, și nu tu a oare cui.
Nu știu dacă gândurile îți spală plaja pustiită a sufletului cu valuri înspumate de plumb așa cum mi-o răscolesc mie, dar dacă o fac întoarce-te Ea, altfel, oare cui va fi ori care pentru hai și tu.

Sunt bucuros foc așa că nu-mi sta în  cale fiindcă o să te pleznesc peste gură cu un sărut, o să-ți rup urechile cu degetele șoaptelor, o să te iau de mână și o să te azvârl ca pe un înger în sufletul meu, să te înveți minte să te mai iubesc! Frumoaso!

Mai îndrăznește un singur pas spre mine și mă voi înfășura strâns în jurul tău acoperindu-te cu straiul blând al sufletului meu precum iedera învelește cu verdele iertării trupul alb al teiului regretelor. Îndrăznește, și nu-ți voi mai da drumul niciodată ! Sau râzi și alungă cu parfumul tău otrăvitor frunzele de poezie cu care încerc să-ți acopăr goliciunea. Lasă-te în pofta drumeților sau îndrăznește și ascunde-te în mine.

Adorm sprijinindu-mi tâmpla pe un sfârșit ascuțit de poveste care-mi crestează vena prin care clocotește gândul despre tine lăsând să curgă o lacrimă mică și roșie plină de amintiri frumoase dar care acuma ard obrazul pe care-și croiesc sârguincios drum săpând cu dalta timpului către buzele care nu te-au sărutat niciodată dar care astăzi sunt gata să te bea ca pe o dulce ultimă dorință a unui condamnat la veșnicia nepăsării tale față de care se face vinovat de iubire caligrafiată în formă agravantă de poezie tăinuind complice un “Te iubesc” în ascunzișul unui suflet prin grădina căruia obișnuiai cândva să-ți plimbi surâsul în trăsura viselor.

Într-o zi se va întâmpla că toate zilele au fost. Te voi privi cu ochii întredeschiși oglindind cerul în timp ce pământul o să mă sărute pe gură până când, săturându-se de gustul meu, mă va lăsa să respir un fir de iarbă de la abia încolțindu-mă a lui sămânță. Doar că eu o să-i refuz acest dar al genezei ca să te pot întreba, așa-i că nu ți-ai dorit niciodată să nu te mai iubesc ? Iar dacă îmi vei răspunde cu o lacrimă atunci firul de iarbă își va înălța făptura plăpândă gâdilându-te, sau dacă nu, pământul îmi va coase buzele cu fibra lui uscată, nu ca să-mi tacă cuvântul, ci ca să nu-ți mai pot săruta tălpile călcându-mă.

Mi-am mânat ca un nebun gândurile spre tine. Și le grăbeam cu biciul disperării, iar șfichiurile lui, de care atârnau lacrimi grele, de plumb, le sfâșiau spinările lăsând să curgă, roșii și vâscoase, râuri de cuvinte iubindu-te. Tu te îndepărtai mai tare și eu mai sălbatic loveam, iar gândurile mai grabnic alergau în urma ta îndepărtându-te. Tălpile le-au ajuns zdrențe de hârtie, iar ele abia mai șopteau. Dar unul n-a crâcnit, unul nu mi s-a întors împotrivă, să mă suduie măcar, nicicum să mă muște. Doar când și când mă priveau, cu ochi în care li se vestea moartea, ca pe un creator. Pe mine, sălbaticul lor stăpân, celmailacom de tine, pe mine mă priveau ca pe dumnezeul Lor. Singurul Lor dumnezeu. Și te-am pierdut. Și le-am pierdut și pe ele. Aproape. Atât de hain le-am fost că ele mureau din mine. Din neomenia cu care le-am biciuit, cu care te-am iubit. Le-am promis odihnă, dorind să le curm suferința zbuciumatei lor vieți înecate în cerneală, și, oprind pe malul primului abis dintre noi, am așteptat să adoarmă, ca apoi să le împing cu vârful peniței în zadarnic. Dar în loc să cadă în hăul indiferenței, ele s-au înrădăcinat cu zdrențele tălpilor în piatra seacă și apoi unele în altele și s-au întins hrănindu-se cu propriul lor cuvânt, de sălbăticia iubirii mele izvorât, împletindu-se punte între noi. Au murit și s-au uscat ca să fie puntea mai trainică. Au murit pentru mine și nebunia mea, Tu, Ceamainecesară Nouă !

Nu te-am abandonat niciodată, doar te-am șterpelit de lângă mine și te-am ascuns cu nonșalanță în buzunarul de la piept al sufletului. Mi-am încheiat apoi sacoul coastelor la toți nasturii și, așa gătit , cu tine zbătându-mi-te-n piept, m-am dus să curtez moartea. Însă pe drum m-a ajuns din urmă dorul de tine și am rămas împreună chiar dacă nu ne vorbim.

Credincioșii spun că Dumnezeu e iubire și iubirea lui e lumină. Mă întreb atunci de unde necredința ta în iubirea pe care am ales să ți-o dăruiesc ție în loc să făuresc cu ea Olimpul. Poate că ai văzut-o întunecată, dar numai fiindcă te-a îmbrăcat pe tine cu lumina hărăzită, de la primul până la ultimul, tuturor sorilor nemărginitelor Universuri ale tuturor Zeilor. Am lăsat până și Timpul în beznă doar ca să te iubesc puțin mai mult pe tine.