Sunt un poet nebun, amestec cu abisuri nuanțe de iubire
Creez demență în culori fermecătoare, sau liniște în tonuri fără strălucire
Penel mi-e sufletul nebun, ca un nebun l-am smuls din piept
Pictez iluzii, frământări, pictez o nebunie predilect
Am o obsesie tăcută, pe ea mi-o-închipui fiindu-mi înger
Asta-mi trezește nebunia în priviri, și tot mai des în gânduri câte-un fulger
Cred c-o iubesc, sau nu mai știu, sau poate am iubit-o, ori voi iubi-o mâine
Înnebunesc când cu tăceri adânci nebunul meu cuvânt ea îl supune
Aș vrea să știu de-i în convalescență o himeră, ori o contagioasă realitate, și mi-e greu
Ea e regină într-un joc nebun și-al ei nebun sacrificat sunt eu
Și de n-aș fi, de nebunie nu mă vindec, asta e boala mea
Să delirez în fiecare zi că o iubesc nebun pe ea.
Spune-i nebunului iubito, chinul cel mai mare
E fiindcă sunt nebunul tău, sau fiindcă te iubesc nebun de tare ?
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Irina on 12 June 2012 - 13:49
Eu nu prea stiu de e este aceasta nebunie!
Dar simt durerea ta nebuna-n poezie.
Regina ti-e iubita, ti-e renegat regatul.
Poetul nu-i nebun, un vers iti e oftatul.
Ce mangaiere, oare, astepti tu, biet poet?
Cand dragostea-ti se-ntoarce cu zambet desuchiet?
Ia soarta la grea tranta si rade-i drept in fata!
Si sufletul ti-l lasa sa aiba drept la viata…
#2 by Domnul Bob on 12 June 2012 - 18:32
Armata mi-a fost nimicită
Pionii, turele și caii, le-am sacrificat pe toate
Într-un război pentru regina mea iubită
Numai nebunii și demența lor îmi sunt acum aproape