Dar eu nu vreau, iubito, să m-adormi
Aștept în gândul meu cerneli, culori din gândul tău să torni
Să-mi cer să zbor, ori să mă-îngrop adânc în al tău trup
Să îți sorb șoaptele din mal de buze, strânsoarea coapselor cu șoapta buzelor să-ți rup
Să mă atragi, să mă respingi, să gravitez în jurul tău nebun ca un atom
Să-mi ceri nervos să fiu în tine Prometeu cu lut din carnea mea de om
Să îmi dai sân sub tâmple de-o fi să ne-odihnim de fericire
Eu vreau să mă întorci din asfințit flamând după a ta iubire
Să fiu iar suflet într-un piept, nu amintire rătăcită într-un vis
Să te aud chemându-mă amor cu slove meșterite-n Paradis

Iubită, eu sunt prea târziu, chiar dacă tot mereu flămând de tine
Te-am alungat cu o poruncă să mă uiți, să-mi piară urma-n asfințit
Am vrut să-ți fie Timpul infinit și diminețile senine
Tristețile eu le-am păstrat, iar ție ți-am lăsat doar bucuria de a te fi iubit

Sunt obosit precum un astronom tot căutând furtuni în iad
Mi-aș pune tâmpla rece pe coapsa ta fierbinte
În trupul tău alunecând pe buze de sărut șoptit amant să cad
Iar tu să crești din mine rod cu chip de-aducere aminte

Mie mi-s rupte buzunarele acum
Iar fericirea și amarul, fără să vreau le-am rătăcit
Pe neștiutul nevrut ultim drum
Mai port doar amintirea ta în piept și bucuria de a te fi iubit

O să m-ascund lumină într-o stea
Tu să mă vezi plutind în gândul nopții de departe
Iară de-o fi să cad în lumea ta
Să mă ridici din iarba dorului și să mă legeni într-o carte

E iarnă plumburie, ninge cu bacovii și suflă crivăț de pustiuri peste drumul cârcotaș
Port chiciuri de singurătate în mustață și suflu aburi triști în gerul nărăvaș
Povești se spun la gura sobei, ceaiuri adorm amor de primăveri în cănuri colorate
Eu rătăcesc printre troiene de bacovii, de gene mi se-atârnă amintiri în rouri înghețate
Cerșesc un sân fierbinte la o nălucă iute trecătoare
În brațele orfane aș vrea să strâng un trup de trestie, oricare
Cu buzele am și uitat cum se mai gustă carnea coapselor într-un barbar sărut
Mă viscolește iarna cu bacovii, eu rătăcesc printre furtuni pe drum de plumb cu pași de lut
M-oprește tu, m-așteaptă-n poartă cu între stele-aprinsă o Lună felinar
De-o fi să mai ajung cuvânt la tine, o dragoste eminesciană scrisă-n șoaptă îți aduc în dar

Am așteptat în fiecare seară
Să-ți fiu arcuș de mi-ai fi stat în brațe tu vioară
Să mă încingi în dansuri cu farmece de iele
Aprig în trup să-ți nădușesc cu picături din stele
Cu cingătoarea nespuselor cuvinte să te leg, de mine
Să nu mai pleci amăgitoare în amurguri lipsite de destine
Eu să-ți fiu Rai, iar tu să fii a mea grădină
Pomului vieții să-i faci rod avându-mă pe mine rădăcină

Îți calcă prin vise nopțile mele cu aduceri aminte
Povești, din buze de cerneluri nerostite cuvinte
Te caută cu degete lungi, nelegate cu noduri de oase
Dragoste neghicită, trasă linii adânci în palme lacome de mătase
Îți strigă uitarea cu o mie de guri, să uiți ascunsele din poeme cărări
Eu te strig cu aduceri aminte, adăpost zăvorât cu povești, să te apere de uitări
Cu ferestre luminând tainic în mansarde ascunse în Cer
Lipsite de timp primăveri să-ți cobor de la ele, curcubeie care în soare nu pier
Să-mi alergi desculță-n sărut, să mi te lași în brațe flămândă
Loc ascuns să îmi fii, șoaptele mele nedespărțite să-ți stea, ca o umbră
Adăpost de nimeni știut, niciodată din pietre de moară zidit
Să mă descoperi în vise în nopțile reci din anotimp de niciodată iubit

Sunt lacrimă, în care stelele fierbinți răsar
Și Cer gândesc să-mi stai mereu în minte
Te iau, te vreau, nu lut de frământat, ci dar
O strălucire strânsă-n brațe de cuvinte
Mi-ai fost rostire, și mi-ai fost și gând
Te-am adormit sub pleoape și te-am învelit cu gene
Mi-e dor de somnul tău, de vise sunt flămând
Te-aștept în călimara noastră, încă mai e vreme

Îi puse straie țesute din neînflorite paradise petale
Peste culorile albe, rotunde și dulci, cu buze domoale
Anotimp verde, mereu verde, o strânse primăvară în piept
O purtă ca pe-o unică viață, prefăcut într-un nebun înțelept
Nopțile îi cerceta de departe misterioase spirale lactee
Zorile îl găseau adâncit în trupul ei de nepotolită femeie
Îi lăsa arse-n scrumieră renăscocite cuvinte amante
Toate-i căutau înțeles în întâlnirile lor ambulante
Și timpul, și el își pierdu răbdarea, plecând pe un drum spre apus
Doar el o mai aștepta la răscrucea amintirilor de nespus
Târziurile deveneau lipsite de dimineți și de rost
Doar el o mai aștepta la răscrucea amintirilor care n-au fost
Întârziată mereu, mereu îl găsea doar pe el așteptând
De ea și nepotolitul ei trup era mereu însetat și flămând

M-am aflat

Lacrimă
Pe sub pleoape obosite
Să mă mai poarte
În pântecele căprui
Ale ochilor

Sete
De țipăt
Pe buze obosite
Să mă mai poarte
În pântecele șoaptelor

Poveste
În trup de Șeherezadă
Obosit să mă mai poarte
Sfios
În pântecele degetelor

Răsărit
Într-un apus obosit
Să mă mai poarte
Furișat
În pântecele timpului
Trecut

Mă chemi din timpuri
Care n-au ajuns
Pe buze
Și din gene
Mă ascunzi
Dorință
Într-un bulgăre
De cristal
Încă nisip
Pe drumul mătăsurilor
Profețindu-mă să-l pășesc
Cu tălpile goale
Ale sărutului
Mistuind
Credința
În vâlvătaia
Șoaptelor

Să mă spui
Într-o inimă de carte
În trup de poezie verde scrisă cu slove căprui
De degete fermecate
Și buze alintând neatinse coperți
Învelite-n mătase
Deschizându-le să mă ierți
Într-un catren la sfârșit
Rime albe recitate în șoapte
Cu ritm obosit
De clipă rătăcindu-se veșnicie într-o noapte

El se credea tei, în flori strângând-o gânduri pe ea, parfum
Fluturi geloși cu aripi de verde tânăr bătrân și nebun
Ea îl îmbăta pe furiș, el se scria în voia poveștilor ei
Parfumul lui era ea, el, doar un plop crezându-se tei
Când s-a smuls din brațele lui, înstrăinându-se printre zei cu mister
L-a rămas verde tânăr bătrân și nebun, plop înflorind tei într-un fel efemer
Brațele-i cad la solstițiu, și din ochi îi curg amintiri dulci fără rost
Ea, parfum nu-i mai e, el, verde tânăr bătrân și nebun, tei niciodată n-a fost

Tu
Primăvară
Verde
Lacrimi înmugurind
Mângâieri
Petale îmbobocind
Curcubeie
Te iau în palme
Și suflu peste tine
Gânduri
Să-ți desfac aripile
Zborul
Să te învăț
Șoptit
Sărut
Peste trupul
Înlănțuit cu rugi
Dezlegat cu parfum
De femeie în floare
Tei cu trup
Alb
De plop
Adormindu-mă
Sub privirea Lunii
În brațele anotimpurilor
Botezându-mă
Ultimul
Muritor
Uitat
Primul
În veșnicia
Zborului
Șoptit
Sărut
Peste trupul
Înlănțuit cu rugi
Dezlegat cu parfum
De femeie în floare

Atât
Te-am lipsit cât să-mi tragi sufletul
Fuioare prin inele de cuvinte
Vise păcătuindu-te nopți cu povești
Zile
Noi
Drumuri pășindu-se întors
Fulgi din zăpezile stelelor
Lut cântând în vatra curcubeielor
Stins cu apa sfântă a mângâierilor
Nevinovate
Născătoare de lumini în noroioase
Cenușiuri
Plouă-ne peste prăpăduri
Ceruri îmbujorundu-ți cuvântul
Gândul
Eu
Prea puțin

Coconi, giulgiuri de borangic se strâng pe crengile de tei
Sicrie albe pentru zborurile moarte ale fluturilor ce-au zburat spre zei
Ei căutau spre-acolo unde soarele răsare, iar vara le-a venit cu ploi dinspre apus
Lumina înșelătoare a unei vieți, cu-al alteia-întuneric având călău un echinocțiu, i-a răpus
Tremură crengile de greutatea morții, florile vieții-s sterpe, seci
Iar cerurile ochilor nu-și mai opresc potopul lacrimilor reci
Să fie asta o înălțare fără profeție, crucea de care suntem țintuiți în nemurire ?
Poate la un hotar de înserare, în ieslea unui alt solstițiu, o să ne naștem iar, iubire !

Am învins zei stăpânind facerea lumilor din scântei iscate-n eter
Să le smulg din Olimp, cum vii din Infern, un uscat colț de cer
L-am străbătut dintr-un asfințit către altul cu tălpile crăpate încălțate în ploi
Ziua adunam sălbatice vise, noaptea le sădeam cuminți povești despre noi
Le-am privit cum răsar, cum cresc, cum li se umple spicul în cuvinte de-argint
Și-între palme le frământam, să văd de s-au copt, ori mai trebuie să le alint
Când colțul de cer l-au împânzit cu stele devenindu-l al tău sfânt pământ
Am tocmit Luna, cu secera ei să strângă fericirea din ele, peste noi să o treiere blând
Mi-era foame și sete de viață, ți-am gustat carnea și nectarul ți l-am băut
M-ai împărtășit iubito, grijește de sămânța pe care ți-am sădit-o în trup

Lasă-ne înserarea în desișul poveștilor, de Cer să ne ascundă
Întinde-te lângă mine și palma la pieptul tău mi-o frământă
Să ne ude ploaia de stele, să ne adoarmă parfumul de tei
Să fim pământeni pentru o noapte, a noastră, să coborâm dintre sfinți, dintre zei
Lasă-ți aripile să zburde, fă să alerge spre mare sufletul meu cu picioare de lut
Învârte-mă-n horă de iele, înrobește-mă cu al iubirii tale sărut
Fă-mă să râd, să oftez, după tine cu lacrimi potop fă-mă să plâng
Dă-mi credință, trădări, regăsiri, fă-mă Pământul tău Sfânt

Îți căutam nopțile și le treceam pragul cu pași de lut, nu cu semeția unui zeu, ci cu păcatele unui muritor, scotocind prin toate odăile cerului după straiul trupului tău, care să-mi îmbrace gândurile despuiate mai înainte să mi le întind, mângâindu-le pe ale tale, în catifeaua așternutului tainei noastre. Tu-mi adunai visele în căușul pleopelor și-apoi le clipeai povești adormindu-mă până dimineața, când, pe drumuri brumării și răcoroase, mă prefăceam rouă, să-ți limpezesc petalele ochilor, strecurându-ți răsăritul printre coapsele genelor oftând de povara sărutului meu. Eram gura ceștii de cafea așteptându-ți buzele însetate de dezmorțire să soarbă înțelesul amurgului adormindu-mi singurătatea în brațele dorului tău. Și mă topea fierbințeala răsuflării tale. Îți curgeam printre degete, și ce mult îmi plăcea să mă-încolăcesc în jurul lor, închipuindu-mă de aur, fiind doar din cerneală, neagră și tăcută, dulceață de cuvinte niciodată spuse, de care șoaptele tale nu se mai săturau.

Ieri eram doi călătorind pe un același drum târziu, neștiindu-ne unul lângă altul, până când, ferindu-ne de ploi străine, ne-am adăpostit sub umbrela aceluiași gând, așteptând înseninarea din noi să ne putem spune pe nume.

Lasă orașul să doarmă … noi să ne trezim amintirile, să le lăsăm să-și dezmorțească aripile, să le aprindem visele, să le privim roind împrejurul strălucirii lor.

Lasă orașul să doarmă … noi să înviem primăverile, să le înverzim mugurii adormiți de suspine, să le înflorim grădinile îmbătrânite de nespusa iarnă.

Lasă orașul să doarmă … noi să ne întâlnim la răscrucea șoaptelor, să ne încălzim mâinile la căldura sărutului, iar tu cuibărește-ți gerurile în arșița pustiurilor mele

Lasă orașul să doarmă … și din jarul uitării aprinde rugul poveștilor cu vreascurile cuvintelor mele uscate de netimpul preatârziului eu.

Lasă orașul să doarmă … și hai să fugim în cea mai scurtă noapte, să ne privim crescând teiul cu trup de plop, să ne acoperim cu parfumul lui ferindu-ne de ochii bănuitori ai stelelor atunci când te voi săruta pentru întâia noastră ultimă oară.

Lasă orașul să doarmă … și oftează oftărilor mele, privește privirilor mele, bate bătăilor inimii mele, cuvântă cuvintelor mele, lăcrimeză lacrimii mele, caută căutărilor mele. Și găsește-mă găsindu-te, chiar dacă ești în somnul orașului încredințată …

Nu mai am vise de la un timp
Poate-au adormit ninse într-un înghețat anotimp
Sub troine de gânduri poate-s încarcerate
Spune-mi unde sunt stelele pe care ți le-am aprins, au apus toate ?
Te-am iubit, am plecat, m-am întors, ai plecat, te iubesc și mi-e dor
Nu moarte visezi, visele-ți strigă că fără tine eu mor
Că peste noi ninge cu tăceri absolute
Că pământul cade din cer îngropând neînțelese timpuri trecute
Că teiul nostru e singur într-o noapte fără pereche
Când am trezit orașul șoptindu-ți te iubesc la ureche
Nu moarte visezi, doar gândul meu cenușiu îți caută palma, în ea să adoarmă
Strânge-l la piept și sărută-l, alungă-i a singurătății lui iarnă

Și de ți-aș spune
Că eu sunt noaptea fără nume ?
Să mi-l găsesc, am rătăcit prin lumi de stele
Mai misterioase și depărtate decât gândurile mele
Și reci, și colțuroase, întunecate și tăcute
Nenumărate alte nopți am întâlnit, la fel, cu numele pierdute
Pe-al meu nu l-am găsit, dar am văzut atâtea altele nespuse
Abandonate într-un dulce somn după ce-n vise-au fost seduse
Vândute-n schimbul altor nopți, fără de doruri, liniștite
Am întâlnit multe nume lasate de șoapte să piară-n uitare
Orfane de nopți frumoase care-mai-de-care
Doar numele meu nu l-am aflat
Poate din cauză că tu l-ai ținut strâns îmbrățișat ?
L-ai legat fiori care ard
Cu doruri l-ai împrejmuit într-un de netrecut gard
Cu insomnii l-ai hrănit când în palmă scâncea
L-ai învățat să vorbească, cu limba ta
Ah ! Abia aștept să mă-întoc, să-ți redevin străin într-o noapte
Să-mi aștepți în piept tremurând cuvintele prefăcute în șoapte
Să mă strigi Celfărădenume, sau oricum vei vrea
Să mă botezi cu numele tău, să-ți fiu fiindu-mi a mea !

Mă chinuie brațele cearceafului rece și aspru
Mă aprind întuneric după ce-am ars luminând ca un astru
Singurătățile ne stau alături pe băncuța din foișor
Unde ne pictam unul-altuia mângâieri în culori aprinse de dor
Pe ochi amintiri fără rost cu ciuda neputinței m-apasă
Buzele nu mi te mai dezbracă doar mie mireasă
Port o poveste, ce grea, într-o noapte fără sfârșit
Diminețile însorite de zâmbetul tău în zarva tăcerii-au murit
Noaptea-i doar miez și potecile viselor încâlcite și-obscure
Fără să știu, un univers paralel planeta ta a reușit să mi-o fure

Trezit din Infern, la căpătâi am găsit arzând o picătură de Rai
La picioare, legat cu aprig sărut, țesut din strânse îmbrățișări, strai
Între palme, la piept, o scrisoare înăsprită de lacrimi uscate
Și-n gânduri lumină, în ele tu cuvântai strălucind, în toate
Îmi povesteai cum nopțile pe umărul tău cădeau adormite
Cum trezeai strălucind diminețile, de așteptarea mea mereu obosite
Cum Raiul te ruga să-l înveți iubirea, cuminte așezat la tine în palmă
Și Iadul cum regreta chinuri, cu lacrimi mai multe ca o ploaie deasă de toamnă
Parcă-auzeam poarta deschisă cu răutate de vânt
Și adâncul tăcerilor la fereastra ta suspinând
Am zărit apoi candela lasată aprinsă în a viselor casă
La lumina ei tu, recitind basme despre o ceamaifrumoasă
Dar în odăița noastră de la mansardă mă-întorc de acum
Despre neajunsul de-a fi murit îndrăgostit am atât de multe să-ți spun
Multe nopți o să-mi adormi la piept de azi înainte
Ascultând interzisa poveste și taina nevrutelor mele cuvinte

Am dormit mai mult decât viețile împreunate ale niciodată apunândelor astre
În tâmpla-înghețată iar mi se zbate fierbinte cântec de păsări măiastre
Pe umerii sufletului aripile-mi prind curaj nebun către tine să zboare
Armăsarii cuvintelor zburdă pe câmpii de hârtie cu penițe noi potcoviți la picioare
I-am adăpat cu cerneală din ochi a căror fântână de un an se tot umple și nu mai seacă
I-am hrănit cu jăratec de gânduri arzând, prea umilite pe la poarta ei să mai treacă
Se-împrimăvărează în mijloc de toamnă străină, ieftină și murdară
Înverzesc din muguri de suflet desfrunzit de ea cu furtuni de nedreaptă ocară
Prind adânci rădăcini de-adevăr pe care toporul minciunilor nu poate să le mai taie
Mă întorc nevrednic și te găsesc așteptându-mă iertătoare la mine-n odaie
Am atât de multe să-ți spun, atâtea dureri blestemate să-ți povestesc
Dar mai înainte să te sărut aș vrea, din somnul tristeții să mă trezesc

Securi de vorbe ascuțite au secerat teii răcorind arșița călătoriei pe drum de poveste
Doar buturugile le-au rămas, mărturia unui timp parfumat care de-un anotimp nu mai este
Tăceri însetate au sorbit cu lăcomie lacrimile cersind un răspuns la fiind fără rost
Și drumul s-a acoperit cu praful tristeții, fericire parcă niciodată n-a fost
Nopți de noapte eternă urmate, diminețile în flămânde apusuri dispar
Scrise cu aur, cuvintele nevrute au fost aruncate din al iubirii sertar
Pare că totul se termină, că taina nu mai poate basme fermecate să țeasă
Dar din cioturile uscate, muguri de primăvară în toamna târzie încep să iasă
La tine la poartă vântul aduce șoapte de-un an nemaiîndrăznind să te-alinte
În curtea gândurilor sfioase-ți pășesc dând binețe perfectelor tale cuvinte
Chemări rostite-n tăcere regăsesc calea prin labirinte de nebunie întortocheate
Iar ție străină gândurile mele ți se așează în poală, de-ale tale se vor iar fermecate

Iubito, îți amintești
Teiul cu trup de plop șoptitor de parfumând noaptea povești ?
Pe maluri de lacrimi adânci mâine-am trecut
O salcie despletită, cu părul muguri de ieri, m-a oprit de cum m-a văzut
Să-mi povestească cum întâmplarea dinte tine și noi
Din rădăcini a smuls teiul, cu vânturi și ploi
L-a aruncat în minciună putrezitoare
De crengi l-a scurtat cu ale adevărului sumbru ascuțite topoare
Poveștile lui le-a împrăștiat pe drumuri departe
Parfumul de tei l-a blestemat cu uitare care desparte
M-a întristat salcia întâlnită pe maluri de lacrimi adânci
Povestind întâmplarea în care tu pe noi îl arunci
Am atâtea cuvinte cu trup de plop abia așteptând să înflorească tei
Ți le pot dărui, dar pe maluri de lacrimi adânci să vii să le iei
Să aduci lumânare și să le strângi amintire de mine-într-o carte
Salcia cu părul muguri de ieri m-a adormit poveste în brațe de moarte

Pe cerul meu focul Iadului arde acum
Mi-a ars aripile, visele mi le-a prefăcut scrum
M-am prăbușit în etern veșnic iubind o himeră
O floare de noapte, inodor parfumată și mereu efemeră
Timpul m-a legat strașnic cu lanțuri de amintiri
Nu mai pot să le rup, magia am dăruit-o unei pierdute iubiri
Pentru ea din lacrimi am născut curcubeie rotunde
Peste tristeți cu tainice versuri am împletit punte
Nu mai am putere, nu mai pot să “Mi-e dor!”
Privesc flacăra uitării și aștept să se stingă când mor
Scării ridicate spre cer îi văd treptele șubrezite
Pe cer palatele viselor de povești mincinoase sunt năruite
O să plec în etern iubind-o veșnic pe ea
Și alt cer o să-întind peste lume, și pe el o să aprind veșnică altă stea
Picioarele timpului o să le tai
Și vântului o să-i spun “Pleacă! Pe cerul meu ce să cauți nu ai”
Norii o să-i leg strâns chiar cu a lor furioasă furtună
O să te iau pe tine de mână
Și-o să zburăm iar, cu vise strălucindu-ne-aproape
Spre un senin pe care nimeni să-l întunece nu mai poate
Pentru ea, în pădurile vrăjitoarelor nevrute cuvinte o să înșir
Drumul ultimei povești să nu-l rătăcească, la capătul lui iubirea i-am lăsat Souvenir

Dorm, visele sărutate de tine mi s-au ghemuit pe sub pleoape
Când și când câte unul se dezvelește, îl acopăr iar, lângă suflet îl trag mai aproape
Dorm alintat pe genunchi cald și rotund, de poveste
Ploaia curioasă prin geam cu stropi mărunți iscodește
În păr degete de mătase îmi înfășoară prețioase inele
Dorm și le visez purtând aur pe cel mai făgăduit dintre ele
Vântul e tulbure și furios și amarnic se zbate
Dorm ca un înger vegheat de o zână și visele ei minunate

Dar tu … ce-ai face dacă ți-aș spune
Că tâmplele-mi urlă, că te strigă cu limba iubirii pe nume
Că-n suflet soarele nu-mi mai răsare, că de nori e prea plin
Că pereții vieții mai păstrează doar urme de tristețe zugravită în culori de suspin
Că visele m-au îmbolnăvit, iar de la un timp mă omoară
Că amintirile mă sugrumă seară de seară
Că urma parfumului ți-o caut în locurile unde ne-am plimbat împreună
Ai putea să-mi porți sărutul legat brățară la mână ?
Eu aș vrea să-ți aprind stelele, și Luna mai tare ca Soarele chiar
Lumea să ți-o aștern la picioare în dar
Din cărți poveștile să le fur, doar pentru tine, pe toate
Să las în loc doar pagini albe, de păcat nepătate
Aș putea să întorc timpul pe altă cărare-înapoi
Dar … te-aș găsi la capătul ei asteptându-l pe “noi” ?

Încet, în tăcere, în vârful gândurilor pășesc
Vise dorm în brad strălucind fărâme de “Te Iubesc”
Și tu dormi, la piept strângi iubite povești
Și-mi zâmbești
Îngenunchez lânga pat, te privesc, cât ești de frumoasă !
Ți-am adus în dar un sărut, dar buzele tale se strâng speriate, ești sfioasă
Zâmbesc și eu, trist, sânul tâu aș fi vrut și mie povestea să-mi ocrotească
Undeva în Iad sufletu-mi fierbe într-un cazan de păreri la foc de bârfă lumească
Trebuie să plec, steaua mea se stinge vestindu-mi veșnicia cu ultima ei rază
Te Iubesc ! Iubirea să te aibă în pază !

Să te adorm ? Unde să plec ? Eu mai degrabă aș fi vrut
Să povestim sub cerul insomniei povestea vieții în cuvinte de sărut
Destinele să ni le-asemănăm cu palmele lipite strâns
Cu visul nostru să-ți usuc îngreunate genele de plâns
Păcatul împreună să-l gustăm și din noi doi să răsărim o stea
Să construim un Univers în care Soare să ne fie numai ea
O altă Lume să se nască privirile chiar numai de le întâlnim
Apoi cu veșnică iubire înveliți putem, printre cuvintele sărut, să adormim

O sa te caut pe tampla rece caldura, raza de soare
In palma ta o sa ma asez, reintors sarutare
O sa m-auzi din nou murmur soptit
Vis de impreuna-n amurg ne vom fi regăsit
Intr-un punct cardinal, capatul nostru de lume
Acolo unde iubirea mereu rasare, niciodata n-apune
Unde ploaia ne scalda si ne mangaie vantul
Unde privirea graieste de buze tacut cuvantul
In brate o sa te prind intr-un joc copilaresc
Si regasita intreg, intreg regasit o sa te iubesc

Vorbele tale au sunet de măiastră vioară
Simfonie de toamnă cu acorduri calde de vară
Ochii tăi ard mai puternic decât focul din stele
Cearcănele vineții, doar fard din cuvintele mele
Nu ești palidă, ci înveșmântată-n culoare
Galben strălucitor ca o petală de floare
Iar Timpul, eu l-am alungat, poate am fost urâcios
Te-am vrut doar pentru mine, etern împietrit în frumos
Și toamna nu doare, de braț eu te strâng
Tusea și bătrânețea ale mele-s, și gândul nătâng
Și mersul șchiopătat purtând a vieții desagă
Am în ea măreția unui vers care în poezie ne leagă
Aș putea să o lepăd, cocoașa amintirilor să-mi îndrept
Dar Timpul l-am alungat și nu mai am Timp alta ca tine s-aștept
O să-mi curgi tu secundă strânsă în nemaiterminându-se ultim ceas
Pentru eternitatea iubirii, ce puțin mi-a rămas
Măruntul meu suflet însă cu tine o să-l împart
Și pentru nicio alta ca tine cuvinte fierbinți n-o să ard
Nici lacrimi triste nu voi vărsa
Nu ești bolnavă, ești doar întruchipare de ea
Cuvântul care de pe buzele ei îl aștept
Bătaia de inimă care mi se stinge în piept
Ești răsăritul pe care ea nu mi l-a dat
Și cerul pe care cu tine, nu cu ea l-am privit înstelat
Ești vraja care-mi înflorește pe buze cuvânt
Ești niciodată o alta, ești tu care vindeci bolnavul meu gând

Trup de negru bazalt
Inert, lipsit de viață
E plâns cu lacrimi care cad din albastru înalt
Strângându-se rouă de pe o frunză rătăcită, dar verde la față

Se dezmorțește încet, culoare primește
Fruntea încruntată i se destinde
Inima-i bate din nou, nebunește
Trupu-i de piatră o rădăcină în brațe i-l prinde

Gura, abis mut, colțuros
Se umple de fermecate cuvinte
Reînvie un continent ce-a murit născut dureros
Un gând de floare s-a oprit pe el să-l alinte

Izvoare se-aleargă vesele peste inertul lui trup
Pustiul învie, se mișcă, vede, grăiește
Asprimea îi netezește cu un sărut
Floarea ce-l mângâie și trup din trupul lui crește

Pe drumul tăcerii un ultim cuvânt ne desparte
Călcăm pe cadavrele celor nespuse, născute moarte
Strivim sub tălpi metafore smulse din poezie
Te-au slujit credincios, dar gura lumii le-a acuzat, iar tu ai crezut, de erezie
Un poet nebun, eu, iar tu prea frumoasă ai fost
Iubirea mărturisită-n cuvinte de gura lumii n-ai vrut să-și aiba vreun rost
Într-un sărut, într-o rușinată strângere de mână
Într-o îmbrățișare și-o lacrimă scursă pe furiș din a ochilor nesecată fântână
Pe drumul tăcerii, la capătul lui, și nu-i prea departe
Ducem ultimul nostru cuvânt, de gura lumii osândit e la moarte
Noi am fost tocmiți călăi și de viu îl vom arunca în uitare
Îl vom privi nepăsători cum se descompune în răcnite silabe când moare
Vom deveni doi străini decent îmbrăcați cu elegantă și neagră tăcere
Ca răsplată din gura lumii, doar pentru tine, va curge lapte și miere
Tu vei deveni o sfântă, eu un nevrednic păcătos
Te va iubi lumea, așa îți va spune, dar niciodată ca mine, atât de frumos
Pentru lume și a ei gură nu vei fi decât o cadână
O să-ți strângă trupul în palme, nu palma ta cu sărut într-o mână
O să te muște flămândă de a buzelor tale roșie și dulce plăcere
Și te va umple de cuvinte mai dureroase decât a iubirii mele tăcere
Pe drumul ei eu voi rămâne nebun, păcătos, oare de ce, și pribeag
O să colind alte suflete care mi-au lăsat cheia pe prag
În palme fierbinți le voi fi scrie ce tu ai pierdut
Fărâma de Rai închipuită de un cuvânt cu gust de sărut
O să primesc înapoi toamnă și ale ei culori fermecătoare
Când frigul mă va cuprinde voi primi în dar raze de soare
Cuvinte care le vor îmbrățișa pe ale mele
O să primesc vorbe bune, poate și rele
Adevăr voi primi, nu minciună într-o seară de vară
Voi fi așteptat fără să trec printr-o gară
Sau nu voi primi nimic, pentru că nimic m-am născut
Pe drumul tăcerii voi rămâne doar lacrimă, rouă pe o petală din cuvântul nevrut.

Ard lacrimi, le-am aprins cu dorinta
Din ochi imi curg rauri clocotind suferinta
Imi curg pe obraji, pe buze imi incendiaza cuvinte
Au erupt cu dementa iubirii din aduceri aminte
Am vrut sa le vars intr-o mare rece de dor
Din abis de suflet sa-ti devin continent, si sa mor
Sa debarci pe el ratacitorul tau gand
Sa-ti infigi radacinile in mine adanc
Cu sufletu-mi stins sa te hranesti
Sa fii arbore pe eu continent si fructul iubirii sa mi-l rodesti
Curg lacrimi aprinse, ard cu flacara vie
Pe buzele-inchise cu lacatul mortii se sting, devin izvor de viata salcie
Undeva, intr-un abis de suflet, un neterminat continent
Va ramane ascuns, Atlantida iubirii unui dement
Am fost doar istorie fierbinte in al tau viitor
Acum ma scufund, inghet intr-o mare rece de dor

De-ai adormi când pleoapa ți-e-închisă
Și buzele ți le-ar strânge a lumii tăcere
Atunci de mine amintirea ți-ar fi lipsă
Și taina înfloririi s-ar transforma in durere

De-ai fi uitat intre amurguri si dimineti
A rasfiratelor clipe savoare
Visele ti-ar fi fost impletite-n tristeti
Si prin tine ar fi curs doar nepasare

Sa te acopar c-un munte
La capatai a iertarii perna sa-ti pun ?
Mai bine intre ganduri ne ridic punte
Sa rasar iarasi in tine, nu vreau sa-ti apun

Noaptea in care-ai venit am aruncat-o departe
Si spre ea, ori spre oriunde ai vrea sa pleci
Punctele cardinale in mine sunt toate
Si prin mine pasii cuvintelor va trebui sa iti treci

Un singur munte sa-ti acopere trupul mai poate
Ridicat din adanc de iubire cu al iubirii cuvant
In orizontul ce ramane intotdeauna departe
Taina ei si a lui, lacrima strecurata pe sub geana de gand

Îmi trece acum nebun prin minte
Un gând venit de undeva
Cum că brodezi iubirea în cuvinte
Și le aprinzi apoi cu foc dintr-o misterioasă stea

Haina mi-e ruptă, peticită
Și ponosită de atâta dragoste purtată
Mi-ar fi de trebuință o broderie iscusită
Cuvinte având gust de fraga buzelor de fată

De nu e seara prea târzie
Și ochii nu ți-s plânși de așteptare
Iubirea mea în pragul tău ar vrea să vie
Să-i coși o haină nouă brodată în cuvinte cu îndemânare

Nu am parale să te răsplătesc
Nici alte lucruri mai de preț
Dar pot în schimb poveste de iubire să îți dăruiesc
Și-n suflet să-ți devin statornic nu drumeț

Să caut fata cu stele-n par drumul mă-îndeamnă
Și cu-n sărut să-i bat la geam
Dar e-întuneric peste lume, acuma-i toamnă
Și teamă-mi-e c-o va speria un vagabond sărman

Poate-i mai bine să trimit două catrene înainte
Scrise pe-un colț întors de Lună
Să te anunțe că îți vor veni cuvinte
Să le îmbraci cu ale tale în haina tesută de un gând de zână

De spui ca-ti lipsesc
Ca fara mine stelele nu mai clipesc
Ca luna e trista si intunecata si plange
Ca vantul norii nu vrea sa-i mai alunge
Ca totul e trist si cuvantul ti-e sters
Atunci trimite-mi sarutul tau intr-un vers
Intinde mana, locul ei e-intr-a mea
Vino soapta la ureche seara sa-mi stea
Usuca-mi izvorul lacrimilor de dor
Reda-ma tie, e atat de usor !
Si tu imi esti lipsa si doare si-i greu
Te intorc in gand, tu pleci tot mereu
Azi esti aproape si maine departe
E lipsa-intre noi iubirea, ea ne desparte
A mea te cauta, a ta nu ma gaseste
Suntem impreuna dar “noi” ne lipseste

De ce mereu spui, niciodată nu faci
Niciodată cu buzele tale suspinul meu nu-l împaci
De ce mereu mie mi-e dor și ție la fel
Niciodată ea nu îmi ești, iar eu niciodată nu-ți voi fi el
De ce îmi sugrumi cuvântul mereu cu tăcere
Niciodată nu-l alinți când îl auzi cum se tânguie de durere
De ce șoapta cu ale lumii păreri mereu mi-o astupi
Niciodată n-asculți iubirea și gândurile în bucăți mi le rupi
De ce mi-ai cerut să nasc un alt anotimp cu veșnic amurg plin de povești
Niciodată n-ai vrut nici să le-asculți, nici să le trăiești
De ce mereu în uitare mă-împingi după ce și ție dor de mine ți-a fost
Niciodată nu cauți în palmă sărutul prin care mi-ai găsit într-o seară un rost
De ce mereu mă usuci după ce mă încolțești
Niciodată dorul și iubirea, ale tale cu ale mele nu vrei să le împletești
De ce mereu niciodată
N-ai vrut să-mi fii pereche într-o lume de minciună desperecheată

Eram șoaptă alergând pe-o adiere de vânt spre tine când strigând ai speriat cocorii, care pornind în stoluri m-au împrăștiat rouă în marginea unei dimineți reci și întunecate.
Eram clipă de iubire curgând grăunte după grăunte în anotimpul vieții tale când strigând ai spart clepsidra nemuririi mele lăsând ploaia tăcerii să mă spele în chiar primăvara morții mele.
Curgeam printre pietrele singurătății izvor de iubire către tine când strigând ai trezit arșița dorului uscându-mă înainte să-ți alung setea de pe buzele arse de nesărut.
Sclipeam clipire de stele în cerul pământiu al amurgului când stigând ai aprins Luna umbrindu-mi mângâierea de lumină.
Înfloream cuvânt de iubire în palma ta când strigând ai speriat cerneala gândurilor aruncându-mă pată de dragoste pe un colț de poezie.
Sfârșeam fiindcă iubirea nu-mi mai strălucea când strigând m-ai trezit la viață, iar acum metamorfozez fluturi cu aripile întinse către privirea ta așteptând să-i înveți să nu zboare încă …

Sunt noapte la picioarele tale. Umbra ta mă ține în brațe și te privește tăcut. Așteaptă să-i spui de ce tu, de ce acuma, de ce prea târziu și de ce nu ieri. De ce niciodată. Sunt șoaptă la urechea ta, cuvintele tale mi-au dat viață. Ți le-am furat făcându-te să crezi că le-ai pierdut. Le port în mine. Umbra ta s-a smuls de la locul ei lăsându-mi-l mie. Să umplu minusul care ne unește, să ne potrivesc esențial ca două iubiri ale unei lumi desperecheate.
Sunt ultima treaptă a amintirii, sunt genunchii pe care se sprijină fruntea ta, sunt timpul în care ți s-au întors gândurile. Sunt somnul în care visele nu ți se trezesc niciodată fără mine.

Sa te invat singuratatea ? Nici eu n-o stiu
E poate clipa de durere iscata de dor seara tarziu
Ori poate lacrima ce izvoraste printre gene dis-de-dimineata
Sau perna in care-ti ingropi zambetul trist de pe fata
Ori poate inima care-ti bate nebuna
Atunci cand astepti sa te mangaie un cuvant calator pe o raza de Luna
Nu stiu ce-i singuratatea, si daca as sti sa te invat n-as putea
Fiindca-i dureroasa si trista si urata si rea
Sau poate te mint, si poate singuratatea prea bine-o cunosc
Dar o tin pentru mine, tie iubirea iti las, mie-mi este lipsita de rost
Eu sunt nebun, poet declarat mizeria cuvintelor ravasite
Singuratatea o tin pentru mine, pedeapsa faptelor nesavarsite

Amână-ți rogu-te grăbita ta plecare
Mai am o viață, dar are numai suflet, nu are și picioare
Te-așteapta cu mine împreună s-o trăiești
Și până nu e prea târziu o altă tine în trupul tău să crești
Din mine răsărita în noaptea în care îmi vei spune “Te iubesc !”
Și-o să râmân cu tine, pe noi să ne găsesc
Amână-ți rogu-te călatoria și nu pleca, mai stai
Am un inel să-ți dau, cu el pe deget pe mine o să mă ai
Iar dacă totuși apoi vei vrea să pleci, păstrează-l amintire
Nu-l arunca, nu e din aur, e din ceva mai prețios, din trainică iubire
Bătut la focul inimii cu stele de pe cer
În seara fericirii tale când mâna ce ți-am sărutat am vrut să-ți cer
Amână-ți drumul, e neștiut și chiar de-ți pare la sosire pitoresc
La capătul de unde pleci sunt eu și te iubesc

Nu mai vreau să te-aștept, vreau să te am
Să-mi fii visul care m-așteaptă seara la geam
Să vin încărcat de clipe, de surâsuri, de mângâieri dulci de rouă
Pe cărări de suflet unde iubirea ta cu chemare mă plouă
Să-mi fii tu pragul pe care să-l trec spre iubire
În liniștea nopții să fii lângă mine nu amintire
Nu mai vreau să te-aștept, al meu izvor de iubire te vreau
Să-mi sting setea iubirii cu tine, mereu doar din tine să beau
Și chiar de-aș mai putea să te-aștept, mâine nu mă mai lasă
Azi trebuie să știu dacă vrei să locuiești a sufletului meu casă.

Îmi spui că eu ți-am fost magie și dulce început
Atunci cum aș putea să ne conjug iubirea la trecut ?
Prin ce gramatică amețitoare
Verbului a iubi tu i-ai găsit un timp pe care nu îl are ?
Gândurile ni-s toate, și vor fi, doar împreună
Chiar dacă azi pe drumul nostru e furtună
Chiar dacă numai ieri ai fost suflet senin scăldat de soare
Și mâine eu te voi iubi, iubirea mea doar timp prezent și viitor mai are
Timpul trecut l-am rătăcit în bezna nopții
Atunci când împotrivă ne-au sorții
Când pentru al nostru început ți-am fost pereche
Tu lăcrimând și eu șoptindu-ți rostul nostru la ureche
Să-i strigi tu lumii, ea ce să înțeleagă ?
Că ne unesc mai multe decât ne dezleagă ?
Că la răscruce am stat și eu de drumul vieții obosit
Că te iubesc acum, ce mai contează dacă te-am iubit !
Vrei visul să îl împărțim, atunci cere-mi pe-al meu să-ți povestesc
Cere-mi să-ți spun că la prezent și viitor eu te iubesc
Spune-mi că ai uitat trecutul, că numai viitor, a sufletului tău gramatică, mai are
Că suntem două nume proprii, subiecte într-o frază de-împăcare
De ce mereu la tine-i ieri când mâine ne așteaptă împreună
Eu șoptindu-ți “Te iubesc !”, iar tu privindu-mă în ochi ținându-mă de mână
Totul e mâine, azi n-a fost nicicând, iar ieri eu l-am uitat
Dar tu-ai uitat de mine și la trecut m-ai conjugat
Gramatica-împăcării în dar eu astăzi ți-o ofer
De ne-am fost unul altuia-început, la verbul “a iubi” eu pentru mâine sper

Strigă, spune-mi c-ai fost ieri prea devreme
Că azi îmi ești, nici mâine nu-i târziu
Trimite oști de gânduri să mă cheme
Și-n fruntea lor la tine mă întorc mereu să-ți fiu

Strigă, și toamna n-o chema
Să glăsuiască pentru tine
Nu vreau din basme și povești decât o stea
Durerile din suflet să mi le aline

Strigă, și ține-n palmă basmul minunat
L-am scris cu taină într-o noapte
Când Luna din albastrul ei îndepărtat
Mi-a curs iubirea în lacrimi devenite șoapte

Strigă, iubește-mă-n cuvinte
Trimite-ți gândul într-al meu
Pentru amândouă am veșminte
De nuntă, naș le va fi chiar Dumnezeu

Strigă, și-n vise te voi aștepta
Pe tâmplele firbinți să-mi lași o mângâiere
Pe buze un sărut aș vrea
Și-un “Te iubesc” șoptit în zorii ce vestesc a nopții încheiere

Strigă, vorba ți-e liberă și zboară
Tăcerea am trimis-o în temniți de cuvinte
Iar toamna ce mă plouă cu întristare după o fericită vară
O izgonesc, doar tu să îmi rămâi singurul anotimp în minte.

Dă-mi o secundă făcută fărâme
Și praful gândurilor ce n-ai vrut a le spune
În efemera mea viață rătăcește-mi un vis chiar pe jumătate
Și-mi vei fi totul pentru eternitate

Trecutul parfumează-l cu iubirea mea arsă
Sărutul ce ți-am dat roagă-l să facă cale întoarsă
Închide ochii și soarbe cu nesaț ce îți spun
Nu s-a sfârșit, abia începe acum

Privește vântul și cerul și mângâie frunzele foșnitoare
Pe ele e scris cuvântul tău și neputința tainei care mă doare
Soarbe-mă rouă proaspătă de dimineață
Uscatele frunze ale dorului așteaptă cu iubirea ta să le dai viață.

Cos dorințe cu fire trainice de iubire
Croiala e gata făcută, fără șablon, doar din contur de-amintire
Urmez linii subțiri, arcuite ușor printre vise
Îmi spun că se poate deși indicațiile tale nu-s tocmai precise
Cos veșmânt pentru o noapte plină de tine
Fixez întâi cu clipe, apoi pliez cuvinte-le-n rime
Rătăcesc cu gândul întunecate închipuiri
Brodez șoapte mute și împletesc în șnur rușinate priviri
În loc de nasturi voi coase câte un tainic sărut
Iubirea o poți încheia sau în suflet poți să lași puțin desfăcut
Tivul o să-l cos cu dantele-înflorate
O să-ți placă sunt sigur, ai să vezi că se poate
Te voi îmbrăca cu strai de “Te iubesc” nemaivăzut
Ești atât de frumoasă și-l vei purta, numai pentru tine-i cusut.

Cuvântul tău adesea-l găsesc
Privindu-mi chipul când rândurile-ți citesc
Îl crede Lună răsărind pe-al viselor Cer
Ori rouă, dimineața sclipind al nopții trecute mister
Îl crede gând călător pe-o rază de Soare
Ori înăsprit prematur de-o iubire ce doare
Dojană îl crede pentru o vină ascunsă
Tristețe în colț de geană lacrimă-ajunsă
Îl crede pentru sufletul tău etern Răsărit
Și păstrător al celor două cuvinte însemnând “Te-am Iubit !”

Cu câtă blândețe mă privești dintre cuvinte
E doar un chip Domniță, un chip implorând “Adu-ți aminte” !

În noaptea de care ți-a fost teamă
Destinul m-a trecut prin a Infernului vamă
Lumina ce-ți bătea cu lacrimi în geam
Era gândul meu când numele tău tăcut îl strigam
Chemam fata din tine la viață-înapoi
O chemam la mine să ne găsească pe “Noi”
Strălucea ca un diamant născut chinuit dintr-un cărbune
Ars pe drumul către mine tocmai dintr-o stea care apune
În brațe vroiam să o țin, pentru întâia oară
Să-mi încolăcesc gândurile pe trupul ei ca de vioară
Să nu mai plece, să stăm agățați unul de altul o veșnicie
Iar noaptea nu teamă, ci visare de “Împreună” să fie
Doar tu o să știi că ramul frunza să-i plece n-o lasă
Că rătăcirea ta lângă mine înseamnă “Acasă”