Trup de negru bazalt
Inert, lipsit de viață
E plâns cu lacrimi care cad din albastru înalt
Strângându-se rouă de pe o frunză rătăcită, dar verde la față
Se dezmorțește încet, culoare primește
Fruntea încruntată i se destinde
Inima-i bate din nou, nebunește
Trupu-i de piatră o rădăcină în brațe i-l prinde
Gura, abis mut, colțuros
Se umple de fermecate cuvinte
Reînvie un continent ce-a murit născut dureros
Un gând de floare s-a oprit pe el să-l alinte
Izvoare se-aleargă vesele peste inertul lui trup
Pustiul învie, se mișcă, vede, grăiește
Asprimea îi netezește cu un sărut
Floarea ce-l mângâie și trup din trupul lui crește
Souvenir 