Souvenir

Mă uit cu poftă la buzele tale
Cum mângâie roșu cuvinte, le văd trupuri goale
O mușcătură păstrată pe-un sân, ruj întins șters de pe coapse
Unghii intrate în carne, degete pipăind cu atingeri sfioase
Gânduri nebune, obraji care ard de dorinți
Mă uit cu poftă la buzele tale, vreau gura care le mușcă cu dinți
Îi simt gustul de ceară
Limba care fără cuvinte se umple cu dulce amor de fecioară
Nu-ți vreau trupul, nici timpul, doar gândul nespus
Vreau să știu, dintre aștri, câți ai aprins, câți ai apus
Vreau să văd cum frivolă te întinzi la joacă cu stele
Mă uit cu poftă la buzele tale, goală, mă uit cu poftele goale la ele

Oh doamnă,i primăvară
Cu trup de floare, fraged ca trupul de fecioară
Cu sâni care-au furat rotundul soarelui de-amurg
Și coapse printre care gânduri care rodnic înfioară curg
Cu șolduri temătoare, precum o umbră misterioasă
Zărindu-se destul, dar prea puțin, prin dimineața de mătasă
Cu buze care mușcă-n suflet și ochi arzând dogoritori
Cu șoaptele cântate triluri de galeșe privighetori
Cu degete care trezesc vechi anotimpuri, rămase în uitare
Și cu dorinți tumult spumos, ca zbuciumul de mare
Ești primăvară, doamnă, iar eu nebun, pe cerul tău amor
Tu înflorești în fiecare anotimp, iar eu, încet-încet, învăt să zbor

Oh, doamnă, ești frumoasă!
În părul negru cu împletiri din fire de mătasă
Mi se încurcă degetele aspre
Și gându-mi plimbă poftele sălbatec printre coapse
Ți le desface, cu gura blând te mușcă, cu dinții ți le strânge
Chemat de tine, năvalnic năzdrăvan în pântec ți se-împunge
Pe sâni te mangâi și vârful lor îl mituiesc cu șoapte
Un Univers dintr-un noi doi neprevăzut se naște
Ție ți-e tinerească joacă, mie divină trudă devenită păcătoasă
Oh, doamnă, sunt în tine, mă birui și mă scurgi, oh, cât ești de frumoasă!

Oh, doamnă
Ce arămiu ți se dezmiardă trupul în scalda soarelui de toamnă
Muguri se îndârjesc să-împungă cămașa care în seară te despoaie
Eu, lacom gând care cu pofte închipuite coapsele-ți înmoaie
Coboară de pe sub sânul rumen, cu degete pe care le ajuți tremurător
Lacătul trupului să-ți găsească, să te deschidă cu hoațe iscodeli de-amor

Oh, Doamne, Doamnă, ești tânără și ești frumoasă, și ești goală
Din nebunia minții mele divină trudă creatoare mă răscoală
Să te descopăr, să te gust, să te sărut, să te pătrund, să fiu eu prima ta greșeală

Oh, doamnă, ce frumoasă ești
Cu părul tău vopsit de toamnă ruginie,
Și buzele-ascunzându-te-n povești
Dezvăluindu-mi tâlcuri numai mie

Cu sânii tari și înțepători, rod tainic dintr-un fruct oprit
Cu coapsele fierbinți alunecându-mi șoaptele tremurătoare
Cu pofte seara, când soarele dorinți aprinde-n asfințit
Iară pe mine-n gândul tău păcat divin și psalm rugând la desfătare

Cu ochi de Afrodită căutându-l pe Paris
Trup de fecioară rostogolindu-se în așternuturi de mătase
Rotunduri pământene cu gust adânc de Paradis
Oh, doamnă, ce frumoasă ești, și ce departe!

Am tălpile tari și uscate
Cu drumuri de viață și moarte în călcâie săpate
Negre, cu noduri în oase, fierbinți
Ca tăciunii păstrați de veacuri în vatră aprinși
Am tălpi care dor când se-înghit în pământ
Care plâng
Când se-îneacă în ploaie
Am tălpi care nu lasă genunchii să mi se îndoaie
Nu lasă grâul să doarmă, tălpile mele
Au semănat credința în ogoare de istorii străine, crude și rele
Tălpile mele au tăiat săbii și gloanțe-au ucis
Tălpile mele cu cerneală de chinuri libertate au scris
Cu sânge, tălpile mele, au tras brazda-n hotare
Am tălpi din carne și oase de zei, nemuritoare

M-ai prins în tine, doamnă
Țepușe-n palme, rădăcini, iți tragi din barba mea ajunsă-n iarnă
Pe sâni mi-adormi din tâmple păcătoase visuri
În sfârcuri, muguri printre buze răsărind, ca lumile-n abisuri
Mă strângi în brațe, cu-al tău mi-acoperi trupul
Și mă privești, un Univers în tine devenind, cum Demiurgul își privește lutul
Mă zămislești întâi amor, din gustul coapselor, fecioară
Mă odihnești, apoi, oftând, și-n tine trudă creatoare mă chemi iară
Cu buze tandre pe-a mele le-amăgești, cu ele șoapte crude smulgi din mintea mea nebună
Răstorn în tine începutul Lumii, sămânță Timpul, rămas doar o fărâmă
În tine crește, în fiecare clipă cât o eternitate
Cu mine prins în tine, doamnă, tu ne-ai zidit în trupul Timpului, cetate

Sunt focul sacru, doamnă
Din mine se aprind petalele copacilor în toamnă
Eu ard tăciuni în vatra coapselor strângând
Zbucium de palme aspre frământând
Dorințe-n buzele mușcând mușcate
Și-n pleoape care se-închid topind păcate
Sunt focul zeilor trimis să-ți nădușească trupul de fecioară
Sunt focul sacru, doamnă, stinge-mă tu întâia oară

Ce vară, doamnă, cu armăsari de foc
Înhămați cu vânt la trăsuri de arșiți și potop
În nări le freamătă furtuni, în coamă li se răsucesc raze de soare
Către amurg rostogolesc tot Universul, îi calcă zorile-n picioare

Nechează în galop nebun spre trupu-ți plin de daruri coapte
Iar eu îi mân nerăbdător și aprig, să mă arunce poftă-n pofta ta la noapte
Din piept să-mi smulgi destinul, din șoapte rădăcini de timp
Iar în a ta cetate, cuceritor eu să descalec din Olimp

Tu să le domolești năvala, cu brațe albe tandru să-i strunești
Să te agăți de dorul meu și să-i încaleci, să zbori cu ei dându-le aripi de povești
Să-i potcovești cu stele și șauă să le faci din tinere dorinți
Cu bici de geamăt șuierat și unghii strânse-n carne să-i alinți

Când între coapse te-or încinge și-n palme ai simți arzând tăciuni
Să te înalți țipând pe mine, să ne iubim ca doi nebuni
Să ridicăm în urmă praful nopții, să fugărim comete care nasc eroi
Iar Universului trezit din somn, în vara asta să îi fim stăpâni doar noi

Ce toamnă șoaptă, domnișoară
În tine e atâta soare și toată ești o primăvară
În ochi îți strălucesc mistere orientale din Bosfor
O inimă poveste-n piept, și sânii îți tresaltă în tâlcul ei ușor
Ai râs de floare și pe buze-ți flutură petale
E toamnă-n anotimpurile lumii, dar primavară în rotundurile tale
Ascunse-n catifeluri și mătăsuri de fecioară
E toamnă-n mine, șoaptă ție, primăvară, domnișoară

Îmi rupi din buze fărămițe, șoapte mici
Pe sâni rotund ți le presari, arici
Țepoase ghemotoace, de trupul tău curios necunoscute
Pe sfârcurile-înălțate cu-amor le rogi abia atins să te sărute
Îmi rupi din palme frunze de urzică, mărunțele
Suișul coapselor viclean mă-îndemni să-ți cercetez cu ele
Dorinți, otrăvuri delicate, ispite-n gânduri, desfătare
Le vrei pe toate să le știi, te simți ca stăpânind puterea creatoare
Eu te frământ în pâine, ce cuptor, tu mă transformi în vin
Mă moaie Demiurgul-n tine, sădește infinitul în trupul tău divin
Nesocotim porunci, ba altele le scriem psalmi în cartea Timpului pierdut
Eu mă închin la tine, tu mă întorci în lutul de-început
Îmi ceri doar o grăunță, sămânța primului păcat
M-alungi din Rai și-n pântec într-o nouă viață mă ții încătușat

Rupe-mi din buze șoapte, din palme aspre mângâieri
Zidește-mă în mâine și fă-o începând de ieri

Unei minuni

Ce bucurie, iarăși o Primăvară
Domnișoară
Cu flori
Obraji bujori
Și la ureche șoapte
Din cercei, cireșe coapte
Și gânduri fermecate, mii
Se strânseră curioase, știau că o să vii
Ca în povestea cu spiriduși și zâne
Adusă de o barză, minune din minune
Adus-ai anotimpul cu mângâieri de Soare
Ești Primăvară, Domnișoară. Și Încântare!

Se strâmbă și se înnegrește lumea, doamna mea frumoasă
Parcă acum o viață îți recitam amor și coapsele îți căutam pe sub mătasă
De printre ele mă ardea vulcan încins și erai toată un bujor
Cu gura sânu-ți tare-l cercetam pe îndelet, iscoditor
Oftai de mura lui mi se-îneca în vreun sărut tocmit
Să iscodească și-alte locuri din trupul tău ce se cerea înlănțuit
În pofte, îmbrățișări și alte păcătoase fapte bărbătești
Iar tu, cu trup de floare și ochi verzi, sub asuprirea mea-începeai să-înmugurești
Și îmi erai ogor și spic și rod și miez de pâine coaptă
Și ne iubeam nebuni în lumea noastră simplă, fermecată

Dar azi se strâmbă și se înnegrește lumea, doamna mea frumoasă
Amorul se transformă-n ură și depărtarea însemnează acasă
De îndrăznesc să te doresc, de-îndată-s aspru pedepsit
E lumea urii astăzi, doamnă, în ea nu mai e loc de-îndrăgostit

Însă eu tot șoptesc, poate prin vidul care ne-înconjoară ai să auzi un murmur ca o rugăciune
Mă rog de Bunul Dumnezeu să-întoarcă El pe dos pe astă strâmbă lume
Să-îngăduiască iar păcatul născător de vieți frumoase
Că eu n-am terminat, frumoasă doamnă, să-ți caut coapsele pe sub mătase

Mă sperie de tine gânduri, doamnă
Cum îți alerg pe trup de primăvară cu răsuflarea mea de toamnă
Curios, dar tu înmugurești, iar coapsa ta adânc se udă
Și verde mă privești și mă-înconjori atât de strâns cu-îmbrățișări de floare crudă
În mine cauți rădăcini, din seva mea îți înflorești iubirea
Eu te hrănesc, din lutul meu în tine încolțește pentru mâine fericirea
Te-îmbujorezi, cu sărutări mușcând m-aprinzi dorințe creatoare
Mă chemi la mal de pântec cum țărmul cheamă mângâierea valului de mare
Și mă întorci din asfințit cu fața către răsăriturile tale
Eu te ating poftit, tu te deschizi precum sub sărutarea soarelui o floare în petale
Mă sperie cu gândurile despre mine, doamnă
Cum trupul tău de primăvară mă vrea rodind în el până la toamnă

Dorința mi-e de neclintit, eu sunt stăpânul Lumii Tale, Demiurg
Golgota coapselor nepetrecute cu buze sfințindu-te sărut o urc
Frământ în palme aspre trupul din coasta mea făcut, caut în el neliniștite pofte de fecioară
Slăvesc înmugurit rotundul sânilor, psalmii iubirii recit cu șoapte arcuindu-ți șoldurile de vioară
Ți-aprind dorințe nemărturisite în pântecul altar, sunt tainic, glasul gândurilor mute
Dau binecuvântări cu gura lăcomindu-se, las gura ta oriunde vrea să mă sărute
Te-ascund în brațe, îmbrățișări mărturisindu-ne păcat divin
Te iert, mă ierți, ne scufundăm unul într-altul, ne botezăm în unul pentrul altul chin
Mă furișez în tine, în tine patima creației în apa vieții izvorăsc și curg
Eu sunt stăpânul Lumii Tale, nebun Amor închipuit de tine, și transformat în Demiurg

Ce primăvară
Domnișoară

Cu pături de omăt topindu-se pe drum
De coapse încinse cu o furișată răsuflare
Cu verde crud înmugurind nebun
Cum sânul dă și-împunge amenințat de-o sărutare

Cu dimineți încă-amorțite-n ceață
Ce-ar sta cum tu îmi stai
Un trup din două prinse într-o viață
Capăt de lume dintr-un început Rai

Cu asfințit păgân în gând de seară
Sosindu-ți frământări de-argint pe buze
Și mângâieri care te iau fără să-ți ceară
Șoptite la ureche amoroase scuze

Ce primăvară
Domnișoară
Cu amintiri nepetrecute și fapte tandre de război
De anotimpuri răzvrătindu-se amor în noi

În lumea lui
Ea era
Singurul anotimp
Crud
Verde în priviri
Curioase
De buze nesărutate
Mușcate
Muguri tineri
Ridicați
În sâni
Rodnic
Așteptându-l
În pântec
Să-i fie punct
Cardinal

Îi înfloreau gleznele
Petale
Zale-n lanțuri
S-o dezlege
S-o alerge
Câmp de soare
În el floare
Ca să-i bată
Lui
Cui
Timp în piept
Dor

Ai lăsat urme în mine
Iar când plouă ele se umplu cu amintiri limpezi
Oglindind tunete și fulgere
Împăcându-se într-un cer senin
Ca un gând de nu mă uita
Diminețile încearcă zadarnic să le șteargă
Căci de cum sosește amurgul
Îmi alergi iarăși în calea viselor
Călcându-mă ușor cu buzele
De parcă nu te-aș fi iubit destul
Cu ale mele, mai știi
Când încercau să-ți domolească coapsele
Mințindu-mă că Timpul e ireal
Și ne e destul, netrminându-se vreodată
Nici măcar atunci când nu voi mai fi
Decât o amintire
Oglindind pământul într-o urmă de pas
Îndrăzneț
Pe țarmul Cerului
Scăldat de valurile domoale ale Veșniciei
Clipei
Când ți-am spus prima oară
Te iubesc
Iar tu ai fugit
Lăsând urme în mine

Ce toamnă, doamnă
Tânără precum un miez de vară
Întinsă leneș la povești șoptindu-mă îmbietor în prag de seară
Un trup de fructe bine coapte, cu pieliți arămii și pântec dulce
Cu gust de sâni care-mi așteaptă buzele pe pârgul lor sărutul să și-l culce
și între coapse aprinse, frământate cu harnic zor de palmă aspră
Până se stinge asfințitul privindu-te, și ce frumoasă, prin colțuri de fereastră
Lasă să vină noaptea cu gândul ei sălbatec despre adâncurile tale misterioase
În ochi să ți se-aprindă stele sclipindu-mi taina universurilor amoroase
Să mă înveți culesul, doamnă, al amintirilor de noi de mâine
Ce toamnă, doamnă ademenind fierbinte, precum un miez, acuma copt, de pâine

Îți place slova, doamnă, o sorbi furiș din gândul meu închipuit
Sau doar îți învelești un gând al tău, pe care îl dezbraci de vorbe la fiecare asfințit
Nu știu de o alinți cu degetul, abia atins, pe ale cărții albe coapse
Ori poate-o chemi șoptit din buze, să-ți stea sub sân cu-înfiebântări de palme aspre
Nu știu de-o împletești inele, în părul lung ce-i place vântului pe umeri să ți-l zburde
Ori socotești că-i doar un șir de neghiobii urâte și absurde
Să-mi spui, frumoasă doamnă, cum ți se-așează slova mea în gând
De are voie să-ți atingă gura, de-ți poate zbate-n gene fluturi cu aripi de cuvânt
De mura sânilor i-e dat să-ți ți-o strivească cu pătimaș sărut
De-o lași să te poftească-n voie mai înainte să te-ascunzi în așternut
Să-mi spui, frumoasă doamnă, de slova mea îți e prilej de încântare, ori ți-e chin
C-aș vrea să schimb cerneala, să pun în ea din tine și frumusețea ta puțin
Ca peste veacuri de închipuiri lumești pierdute și uitate
Cel care te-o citi în slova mea să te viseze a lui în fiecare noapte

Ce gîndâmplare
Din fraga sufletului tău, culoare
Să pui într-un pustiu, alese
Cuvinte așteptându-mă, mirese
În veșnicia cerului, grădină
De stele aprinse și de lacrimi plină
Portița dorului s-o lași neferecată
Eu am să vin într-o caleșcă fermecată
Trasă de bidivii hrăniți cu jar din vetre stinse în amurg
Să te iubesc cu fragoste, timp în clepsidra regăsirii să mă înveți să curg

S-au strâns toate mările
În ochii ei
Caută-le vraja albastră
Închide-i mirările cu lacăt de gene
Și stinge-i valurile pântecului
Cu buzele
Lin
Cercetându-i malurile
Ca un naufragiat aruncat de soartă
Din corabia vieții
Pe țărmu-i udat de anotimpul veșnic
Verde
Dacă nu te privește
E pentru că se simte în tine
Dorință desferecată
Ea sclavă
Prinsă a altuia
Stăpân

Am palme crude
Crescand mangaieri intre coapse ude
Si buze coapte
Pe mura sanilor rodind sub ploi de soapte
Am ganduri stapane
Care te musca, te strang, te intorc, te supun, te striga nebune
Am cuvinte pacate
Le sorbi, le strigi, le repeti, le ceri rugaciune in tine pe toate
Am timp, am azi si niciodata maine, am anotimpuri intr-o poezie de scris
Pe tine vers, pe mine rima, pe noi strofe stranse in lanturi de vis

Cobor flămând pe pulpa sânilor cu gânduri palme aspre
Dulceața murelor le-o prind în gânduri buze mai înainte să te gust flămând cu gândul gură între coapse
Te strâng cu gânduri brațe, cu ele te frământ în gânduri așternuturi albe, goală
Cu gânduri dinți îți smulg dorinți, cu gânduri șoaptă te desfac, petală cu petală
Alungi nervoasă gânduri degete, care în pântec tremuri îți deșteaptă
Le chemi apoi, le ceri să-ți caute suspinul, să tremuri de la ele înc-o dată
Mi-ești numai gânduri nude, dorinți ascunse, fără putere de păcat
Și mă răsfeți cu gândul tău, un gând în tine întrupat

Ce toamnă
Doamnă
În palme sânii tăi gutui
Pe buze gustul coapselor îmi pui
În ochi scântei, în gura ta dulceață
Mă muști și rupi din mine pofte cu pofta poftelor de viață
Afară plouă într-o lume tristă
Tu crești în mine în loc de coastă lipsă
Întorci la începuturi taine de scriptură
Și șapte taine-mi dai, din trupul cuminecătură
Mă-înveți păcatul să-l transform în har divin
E toamnă tristă, doamnă, mi-e dor de tine lângă un pahar de vin

Se vorbește despre ei
Amândoi
Ca despre facerea lumii
Cui îi pasă
Ea va fi mereu
Ceamaifrumoasă
El
Un gând pierdut
Între coapsele ei
De lut
Născătoare de cuvinte
Între palmele
Buzelor

Numele ei
Avea aură de sfânt
Arhanghel înfruntând păcatul
De-l rosteai
Șoptit
Înfrunzeau iernile
Verde nesfârșit
Ca și dorurile
Privind-o
Mai frumoasă
Decât o viață petrecută în Rai
Decât prima primăvară a lumii
Ca un gând divin
Pregătind Creația
Fără ea
Nimic

Mă-întorci
Cu gânduri pline
De carnea
Plăcerilor divine
Cu palmele mirate
Moi
De amintirea sânilor tăi
Goi
Cu buzele crestate șipierdute
În mierea coapselor
Care mă așteaptau
Să-mi stea doar mie desfăcute
Mă-întorci de nicăieri
Plecat, știi bine
Eu sunt aici, am fost mereu
Doar pentru tine

Copilei Eva-Rosita-Ioana, care a făcut Universul să iubească cum n-a mai iubit vreodată!

Ce primăvară
Domnișoară
Fugită stea din cer senin
Din început de Univers, divin
Un anotimp abia născut, trimis de zei
Pe tălpi de iarnă, printre ghiocei
Ce bogăție din Olimp, furată
E-n palma noastră de acum, suflet de fată
Cu inimă de roză, răsfățuri în petaluri
Plutind pe maluri
De Iordan, izvor de jurăminte-n Paradis
Ce curge printre gânduri care nu de mult s-au scris
E primul dintre ele, și început de lume
Ce primăvară, domnișoară, ce minune!

Mă-întinde-n ani, trecuți, de-acuma anotimpuri de rugină
Apus arzând în felinare stropi de freamătă și proaspătă lumină
Pe tâmpla ta adorm, ca o atingere de orice și oricare noapte
Și printre buzele care mă ceartă, încruntate, mă strecori, le las în urmă coji de șoapte
Le rupi cu dinții care numele îmi șuieră, o agățată amintire
Eu nu mai sunt, mă pierd în slove de poveste, nebună plăsmuire
Înfășurată-n voaluri, pe poale tivite cu așteptându-mă sclipire

Ce iarnă, doamnă
Somnoroasă
Pe coapsa albă tremurând pe sub matasă
Mă-întind spre gustul rodului de toamnă
Peste genunchii strânși, pândind hoțește
Să prindă soarele-între ei, fierbinte
Dar palma mea îi păcălește, rotundul tare le cuprinde
Și șoapta mânioasă-ți potolește
Ei se desfac, spre știrea mea, poftindu-ți trupul
Cu pătimașe gânduri, apoi atingeri izgonind rușine
Cu buze aspre mușc câte puțin din tine
Și te grăbesc să strigi când iute, chiar sub pântec, îmi îneci sărutul

Ce iarnă, doamnă, somnoroasă
Dar tu n-ai somn, ai îndrăzneluri tinerești
Ai coapsa albă dezvelită de mătasă
Să vin pășind pe ea cu buzele aprinse, în tine, cu desfături mă poftești

Când zilele m-au încruntat
Tu
Le-ai descrețit frunțile
Când orele m-au întristat
Tu
Le-ai aprins zâmbetul
Când iernile m-au adormit
Tu
M-ai trezit, Primăvară
Tu
Ești timpul
Pentru totdeauna dintotdeauna
Tu
Ești cel mai frumos anotimp
Al universului
Tu
Ești minune
În povestea vieții
Tu
Ești dorul
Care o să mă amețească
În joaca amintirilor
Noi
Gândurile tale
Tu
Ești cerneala
Noi cuvântul
Destinul, peniță scriindu-ne
Cunoscându-ne
Ca pentru o viață

Ce toamnă
Cu coapsa dulce
Și bogată cu pistrui
Și roșcovană
Cu sânul tare
Să te poftească
Să te întărâte
Să-i lași în urmă urmă, rod
De om avut
Cu desfătare

Chiar dacă
O să mă pedepsească
Pentru năzbâtiile gândurilor
Ori ale faptelor
Întemnițându-mă
De devreme
Ca un neant în nesfârșit
Tot mi-a dat
Ca niciunuia
Puteri domnești
Să te strâng în brațe
De cuvinte
Obosindu-mă în veci
Bucuria
De a-ți fi
Un niciodată

Când o privea mai cu seamă
Cu adâncurile gândurilor
Vedea primăveri desfătându-se
Muguri dezbrăcându-se de scoarță
Petale înrobind culorile vieții
Ca și cum gura
I-ar fi înconjurat sânii
Și mușcat coapsele
Trezind-o în buricul nopții
Țipăt nerăbdător de rod
Împlinindu-l însfârșit

Se stingea cu apă
Un pahar ca o fiecare zi
Otravă
Care să-l țină
Încă puțin
Aprins
Ocupat
Până i se pregătește locul
Printre ai lui

Subțire
Ca un fir de vânt
Tăcută
Ca o sămânță
Verde
Ca un perfect anotimp
Și el ca un demiurg
Imposibil
Zidindu-i ei lume
Să-l îngroape
Pe el

Cuvintele îmi sunt
Buze
Peste-ți mure
În miere-ți
Cuvintele îmi țin loc
De gură
Uimindu-te
Cu îndrăzneala gusturilor
Pe care n-ai fi știut
Altfel
Să mi le dai

Iubește, femeie
În noaptea rămasă, de ce-ți mai pasă, holteie
În dimineața trezindu-te singură, somnoroasă
Iubește femeie, că ești dorită, și ești frumoasă
Și ziua iubește, ca o nălucă nebună
Iubește oricând, ca o poftă de apă având o secată fântână
Sărută, mușcă, zgârie și iubește
Strânge viața în tine cum tâlcurile-și strânge în ea o misterioasă poveste
Desfă-te, oftează, închide ochii, înflorește
Iubește, femeie, când cineva te trăiește

Avea mușcate
Pe umeri
Spre pântec
Pe pulpe
Spre coapse
Crescute din dinți de soare
O privea
Cum le dezvelește
Serile nepăsându-i
El
Le-ar fi crescut cu hărnicia buzelor
Să-l poarte
În orice anotimp l-ar fi vrut
Trupul ei nefrământat
De vreun altul
Grădinar

A iubit-o
Ca pe un măr
Că așa rotunzi
Întărâtați
Sânii
Aprinși obrajii
Ambrozie
Curgând pe coapse
I se întâmplau
Dintr-o mângăiere
Ca un cules de rod
Divin
El
Cu mințile pierdute
Într-o gradină a Raiului
Ea
Iubită
Ca un măr

Vrăjile nu mor, nici măcar din întâmplare. Își zbate timpul genele, le scutură de întuneric și uitare. Clepsidrele le răsucește, să stea nispul lor pe loc, oleacă. Cât valul țărmului i se întoarce într-o îmbrățișare care nu mai pleacă. Se țin de mână, vraja și timpul ei plecând spre infinit. S-anunțe îngerii că el s-a terminat, dar a rămas de verde-îndrăgostit. Și-i duce numele în stele și luminează abisale gânduri. Dar nu s-o termina nimica până nu-s gata nescrisele lui rânduri. Iar anotimpul în care s-a născut poema lui nebună. Ți-l lasă ție, minune, să-ți fie împreună.

​Am fost să mă caut
Pe unde o să urc
Toate treptele erau
Înghețate și alunecoase
Meșterul Manole
Zidise drumul către Cer
Cu zăpadă
Când am ajuns eu
A început
Să se topească
Încet
Am stat puțin
M-am uitat și am plecat
Mă cheamă ei
Când o fi

​Se dusă primăvara, ce frumoasă, doamnă
Mă bucuri că ești dimineți de vară
În ele număr zilele până-mi la toamnă
Și timpu-ți fulg pe tâmple mi-e povară
Se dusă, doamna mea, frumoasă
Ca-n alte anotimpuri n-oi mai fi nicicând
Simt cum furnici în mine își fac casă
Și corbi îmi croncăne flămânzi în gând
Frumoasă fu, și altul nu mai e ca mine
Ce suferinți adânci și bete desfătări
Ce amintiti și ce suspine
Îți iau și plec în prea din timp sosindu-mi depărtări