Am miros de busuioc, de tamâie amestecată cu stătută pasiune
Unul de ieri, învechit, trecut prea devreme în așteptarea lui mâine
Am miros de scoarță, de frunză uscată, de putrezit mucegai
De ciulin smuls cu ură din al lui colț de Iad și sădit mort în mijloc de Rai
Am miros de piatră seacă, de nisip călcat de copite de draci
De drum noroios înțesat de turme de oi, de capre și vaci
Am miros de palmă scuipată dintr-o mână întinsă cu drag fără rost
De ceafă transpirată de bou cu urechi de măgar și minte de prost
Am miros de bube, de puroi, de cangrenă, de comă
De carne străpunsă de viermi împrăștiind a morții aromă
Dar,
Am și miros de muguri de brad plutind pe apă de munte limpede și curată
De iubire îmbrăcând un trup parfumat de o albă dorință de fată
Și de mângâiere, de sărut, de îmbrățișare
De somn poposind pe o tâmplă căzută-n visare

Tu alegi aroma care ți se potrivește mai bine
Eu sunt un parfum misterios într-o sticlă mată, cadou pentru tine

Am șters ultimul astronomic cuvânt
Prin care tu ai expulzat al tăcerii veșmânt
Ultima silabă cuantic întreagă
În care ai admis că teoretic nimic nu ne leagă
Că doar gravităm fizic perfect
Pe o orbită excentrică, geometric corect
Că la momente periodice temporal
Ne apropiem periculos de mult de final
Suntem încărcați cu aceeași sarcină grea
Și tu mă respingi când eu să mă apropii aș vrea
Naștem furtuni violente magnetic
Crepuscul de fulgere miraculoase estetic
Scânteiem atomi ce explodează în stele
Am putea naște din nou Universul cu ele
Apoi suspendați în vid pulsând ne oprim
Eu te iubesc galactic, tu doar tangențial și infinit de puțin
Îți reiei locul în ecuația ta complicată
Iar eu curbez spațiul, te doresc de mine etern gravitată

Nu vreau să mă transform radical, nici n-am motiv
Dintr-un anonim nume propriu, într-un arhicunoscut dar banal substantiv
N-am nici dorința ascunsă a unui subiect arhaic, uitat
De-a te însoți, verb oarecare într-o frază șchioapă de predicat
Nici măcar într-o înșiruire de atribute nu vreau să contez
Și cu atât mai puțin individuale obsesii să articulez
Nu vreau din gramatici academic ludice să fac parte
Vreau doar să fiu cratima care sufletul de al tău cu aproape mi-l ține departe

O cameră pustie, miros de cerneală
Hârtii aruncate, ghemotoci de sminteală
Bulgări de alb îngălbenit de timp cu durere
Și pătați de cuvinte, negre și efemere
Prăfuit, îndoit la un colț, din culori de Iad țesut un covor
Iar în mijloc, părăsit, un birou, acum doar decor
Sculptat în lemn, din nobilă esență maron
Un suflet de drac închipuit cu față de om
Un jilț descleiat, acoperit cu o veche mătase
Poartă imprimate-n spatar urme de oase
În spate, cu stâlpi răsuciți, o bibliotecă goală
Și rafturi îndoite de volume roase de boală
Pe decolorata tăblie o călimară din sticlă turcoaz
Și multe pete, lacrimi uscate curse trist pe un obraz
Un stilou desfăcut, cu vârf îndoit
Peniță din aur, în poezii irosit.

În praful durerii unui nebun scriitor
Mai strălucea doar parfumul unei iubiri, niciodată citit, un roman de amor

Culori diavolesc aranjate în straturi de dureri agonizând succesiv
Alb de oase, negru de sânge și între ele roșu de carne sfâșiată agresiv
Acoperind în stropi pereți rămași între ei fără urme de viață
Doar trupuri putrezite în încleștări de iubiri fără față
Plăceri terminate în chinuri născute din dorințe deșarte
Într-un colț un afiș murdărind o hârtie necusută vreodată în carte
Ferestre sparte dinspre păcat-înăuntru spre izbăvire-afară
Giurgiuvele atârnând cioburi pătate de suflete blestemate să moară
Un divan tapițat cu mătase, fără picioare, rezemat în spătar
Pătat de coapse desfăcute seara precum dimineața tarabele în bazar
Păcate de feluri multe, spuse din gură, șezute-n genunchi sau ridicate-n picioare
Întinse pe burtă, arcuite pe spate sau dracu mai știe cum oare
Ca prin minune întreg, nelovit de pedeapsă, un scrin
Pe el un caiet cenușiu, un creion fără vârf și-un pahar cu urme de otravă în vin
Luciu-i brăzdat de cuvinte adunate în poezii cu unghiile scrise
Iubire săpată în lemn de un poet care o ea zadarnic iubise
În praful destinului, încă strălucind, o pată ciudată
Ca de suflet încondeiat cu trădare purtând nume de fată
Iar printre ruine, cândva îmbrăcate în lux și lampioane strălucitoare
Zăcea a mea umbră, bordel de gânduri sângerând în uitare

Am un păianjen negru trăind printre gânduri
Își țese pânza în concentrice rânduri
Acoperind cu geometric perfecta uitare
Iubiri succesiv dureroase, dulci si amare

Când încă una din suflet către visul Ei zboară
Se prinde în plasă, păianjenul o înconjoară
Cu fir de mincinoasă mătase îi țese mormânt
O strânge-n tăcere, o înțeapă cu otravă-n cuvânt

O lasă uscată, de sens o golește
Un giulgiu în care iubirea încă se zvârcolește
Iar păianjenul leagă neobosit fir după fir
Țesătura e tot mai tare, nu mai pot s-o deșir

Din ochi obosiți lacrimi îmi cad peste ea
Se strâng mărgele de rouă pe pânza cea rea
Ce acum e asemeni unui cer plin de stele
Gravitat de resturi, moarte iubirile mele.

cu recunoștință Nașei mele

Munți de amintiri care-între ei ascund o vale întunecata prea devreme
De noaptea care își întinde în umbre spaimele viclene
Soarele-i de azi prea obosit ca pentru mâine să o mai gonească
Iar dintre stele care nu vor să mai răsară, Luna nicicând în vise n-o să-i mai zâmbească
Tăcut privește negru Cerul Pământul care negru zace mut
Încremenit pentru eternitate pârâul vieții drumul și l-a terminat de străbătut
A fost odată rouă strălucind în dimineți senine
Trezind petale care-acuma de tristețe-s printre lacrimi pline
A fost și ploaie-n secetă și liniște domolitoare de furtună
Lumină-n întuneric mai ales a fost, dar mai presus de toate a fost o mamă bună
Acuma-i doar o lacrimă pe care Cerul e prea vinovat s-o mai usuce
O albie descoperind comori pe care apa vieții n-are cui, nici unde le mai duce
Crestez Pământul în cuvinte de ocară, ridic la cer privirea încărcată de blesteme
Lovesc cu pumnul Noaptea care încă un pârâu al vieții din drumul său oprește prea devreme

Beau cu sete dintr-o chimicală
Energizant pentru o viată goală
Respir cu poftă din țigară
Anestezie pentru o iubire-amară
Ascult o neagră melodie
Închid ochii, mă visez vecie

Sub apăsare de tristețe ascult cum oasele se sparg strivite
Cum ies prin carne sfâșiind-o colțuri ascuțite
Mă uit uimit cum sângele țâșnește, pare încă viu
În trupul care acuma de iubire e pustiu
Încet, albastrul din cuvintele spurcate cu cerneală
Urcă prin degetele care ți le-au scris în poezie infernală
Culoarea morții se întinde pe sub piele ca un filigran
Înțepenesc lucios, crăpat și străveziu, asemeni unui antic porțelan
Sufletul în spasme încă mai tresare
Mai am o picătură de otravă în pahar și-un fum albastru în țigare
Un ultim spasm, mă sparg în cioburi de cuvinte
Sufletu-i putred și putredă îmi ești și tu de astăzi înainte

Cu un condei muiat în lacrimi am desenat pe o hârtie creponată
Iubirea mea întâmplătoare și absurdă pentru o preafrumoasă fată
Chipul i l-am trasat având model floarea de lotus și al ei mister
Iar trupul i l-am unduit ușor în palmă din frunză de exotic palmier
I-am strălucit privirea cu multe argintii steluțe din staniol
Buzele i-am colorat cu un sărut fierbinte, dar tandru și domol
În brațe i-am împletit lujeri de trandafiri îmbujorați de îndrăzneală
Și printre ei, cu versuri împletiți, crini albi din soi de curte imperială
Am pus și multe fire de iubire verde, dantelă de mătase nouă
Și albăstrele chiar la mijloc, mărgele mici de rouă
Apoi am strâns hârtia păstrând desenul ca o inimă ascunsă printre flori
Și l-am legat cu fundă de satin, nod de iubire din cuvinte pline de culori

Ieri ți-am promis o numai pentru tine scrisă poezie
Dar eu eram la rândul meu o lacrimă întinsă pată de cerneală pe hârtie.
Ieri am lăsat în urmă un secol de iubire dureroasă
Și ar fi trebuit să spun cuiva “Cât te iubesc !” și “Cât ești de frumoasă !”
Dar am promis să-ți scriu doar ție fermecat cuvântul
Să-ți șterg din suflet întristarea, să-ți răsucesc în zâmbet gândul
Iată de ce în prag de “Noapte Bună” mi-am luat bilet spre tine, sosesc cu primul vis
Să-ți povestesc despre Prințesa Inimioară și Contele Creion de Scris

Se spune că, în vremuri uitate de poeți, cuvântul încă nu se inventase
Și poezia se scria de către fluturi, din fire colorate de mătase
Închipuind metafore, petale mii și felurite erau aduse de furnici
Iar taina versurilor lumina aprinsă de magicienii licurici
De harnice albine erau apoi brodate în înflorate rânduri aurii
Pe catifeaua verde a câmpurilor ninse cu bulgărași de păpădii
Părea eternă fericirea și nimeni niciodată nu-i tulburase frumusețea
Dar vai ! Chiar într-o zi cu soare, nimicitoare oști trimise cu o Lacrimă Tristețea
Iar poezia a încetat să mai răsară
În fermecate flori de primăvară !
Ale iubirii câmpuri, ce numai ieri de versuri erau pline
Acuma se uscau, bătute de copitele năvălitoare în șarje de regrete și suspine
Chiar al Împărăției giuvaer, Prințesa Inimioară
Era într-un pericol groaznic, ștearsă de-o radieră să dispară !
Dar ca-n poveste, într-o noapte, Zâna Iubirii îi trimise-n gând un vis
Ce-i poruncea să cheme-n ajutor pe Contele Creion de Scris !
Viteazul era cunoscut pentru curajul lui în Lumea-întreagă
Multe războaie cu Tristețea câștigase singur, cuvântul folosea în loc de spadă
Și călărea un falnic armăsar, o-întreaga albă bucată de hârtie
Că lacrimile tremurau de frică când “Te Iubesc” el începea să scrie.
Zis și făcut, porunca Zânei fu dusă la îndeplinire
Și Contele Creion de Scris sosi în ajutor pentru Iubire.
Al lui război fu dus o carte-întreagă, cu-armatele Sufletului de Tristețe Plin
Multe cuvinte de iubire căzură-n luptele purtate cu Neîndurătorul Chin
Dar pagină cu pagină, și poezie după poezie
Câmpurile iarăși se umplură de verdele brodat cu aurie păpădie
Și zâmbetul reapăru, Iubirea prinse să renască
Și ca-n povești, Prințesa Inimioară pe Contele Creion de Scris, în taină, începu să îl iubească
Cuvântul, de vă amintiți, încă nu apăruse
Și toți poeții de la Curte țeseau doar din mătase cuvintele nespuse
Din ea Prințesa îi croise viteazului armuri atât de fine
Că nici chiar Ura nu putea să le străpungă, chiar de-ar fi fost caligrafiată cu litere aldine.
Aflând dintr-un curios catren de a Prințesei dragoste împărătească
Contele Creion de Scris fu fermecat și inventă cuvântul, și numai în cuvinte începu, și el, să o iubească
Pe-aleasa poeziei lui, călită-n bătălii cu ai Suspinului Ciulini soldați
Ce mai era și singura moștenitoare a Tronului Iubirii, fiindcă surori n-avea, n-avea nici frați.
Așa că Împăratul văzând belșugul de iubire din cuvinte
Pe dată decretă că-n veci doar versul să descrie ce inima atât de dulce simte
Iar pentru cei doi îndrăgostiți din pricină de tristă întâmplare
Dădu poruncă să se facă nuntă, la care naș să fie Mândru Rege Soare
Luna și Stelele au fost nuntași de vază
Și toți supușii primiră drept cadou cuvinte aranjate-n versuri, nu în frază.
De-atunci e obiceiul, ce dăinuie și astăzi, al nebunilor poeți
Să înflorească în cuvinte sentimentul care naște vieți.
Acolo unde-o lacrimă prea tristă printre strofe mai apare
Cuvântul duce crunt război, și fie biruie cu fericire, fie moare.
Dar la final se naște-o carte
Ce încolțește catifea de verde dragoste pe fiecare pagină în parte
Și numai cei supuși către-a Iubirii Împărăție
Pot să-înțeleagă taina cuvintelor jertfindu-se pe al Iubirii câmp de bătălie.

Asta mi-a fost povestea, acuma te sărut de noapte bună
Iar mâine seară, cuvântul de iubire voi ruga o alta să îți spună.
Eu pe-armăsarul meu cu aripi de hârtie alerg spre al meu vis
M-așteaptă-n el Prințesa Inimioară, eu sunt al ei viteaz, sunt Contele Creion de Scris.

O vie jucărie, frumoasă copilă ți-am dat
Un soldățel de plumb în roșie tunică îmbrăcat
Am colorat-o cu sânge de cireașă coaptă
Și am cusut-o dintr-un fulg de păpădie doar cu mâna dreaptă
Pantalonii negri cu vipușcă și cizmele cavalerești
Le-am colorat cu mure, furate de la ursul din povești
Pintenii sunt coarne de gândac înaripat
Pegasus recunosc mi-a fost model, dar nu pe plac
Acuma văd că se mândrește cu săbiuța lui
E din staniol de ciocolată dar să nu îi spui
Iar mustăcioara e desenată cu cărbune
De-o să-l săruți, pe buze ca literă de dragoste îți va rămâne
S-a îndrăgostit iar ca nebunul, de astă dată de o zână albă
Cu măiestria lui de spadasin i-a răpit și o suviță, a ascuns-o-n palmă
Și un sărut iscat dintr-o îmbrățișare cam timidă
Ba a salvat-o vitejește chiar de o omidă
Ce se-întindea spre inima făpturii ce-l iubește
Cred că a fost o crimă pasională, doar el acolo se dorește
Ce fericire trebuie să îi fi fost
Zâna când i-a stat în brațe, i-a dat și lui un rost
Dar iute a fugit apoi spre cerul pălărie peste dealurile de verde catifea
Probabil zeul ei cu fulgere și tunete o căuta
Aștept acuma continuarea poveștii de iubire
Dintre un soldățel de plumb și-o zână albă ce a gustat puțină fericire

Lumea unui suflet de copil
Poveste spusă de o zână într-un vis venit tip til
Într-o seară tristă, plină cu gânduri de sfârșit
O seară-n care coasa morții își arăta tăișul ascuțit

Știam că nu-s, nici n-am pretins, un chip de-un credincios tâmplar cioplit
Am vrut cuvântul să vi-l dăruiesc, pentru cuvânt am și murit
V-am îmbrăcat cu suflet, v-am înflorit învățăminte-n poezie
Voi m-ați vândut prozaic, v-am prorocit c-așa va fi să fie
Apoi un alt autor cu bucurie ați ales, m-ați osândit la moarte
Întins pe-o cruce cu palmele străpunse de slovele ascuțite din a minciunii carte
Pe frunte mi-ați zgâriat singurătatea cu ură și dispreț
Când m-ați încoronat umilitor drept rege al nebunilor poeți
M-am stins când soarele se ascundea mânios în asfințit
Cu picături de sânge scurs din tâmplele cărunte sâmburi de viață-am înroșit
Apoi am înviat chiar dintr-al meu, batjocorit de voi, cuvânt
Ce nu l-ați vrut icoană, l-ați trădat, dar care-acuma e Catrenul Sfânt
Iar ridicat la ceruri, am devenit, de-a dreapta Primului, un Demiurg
Și voi zidi o lume de eterne dimineți, de voi lipsită, lipsită de amurg
O lume pentru zâne îmbrăcate-n flori și-înconjurate de rotunzi pitici
Cu buburuze mărunțele sărutând petale și rânduri ordonate de harnice furnici
Cu melci curioși și înțelepți purtându-și casa pe drumul lor cu fire de argint
Și licurici strălucitori ce-și zbenguie lumina în zborul către-al poveștilor alint
O lume-n care munții cerul albastru îl gâdilă cu frunțile lor albe
În care apele curg în mărgele de smarald odihnitor de calme
În care vântul zburdă pufi din bulgărași de păpădie în bucurii de primăvară
O lume-n care florile sunt declarații de iubire și nu cuvinte de ocară
O lume cu povești și basme minunate
În care adevărul strălucește și-n care adevăr strălucitor e-n toate

În măruntaie puturoase de istorii triste, iubiri, prietenii rămase fără față
Minciunile, trădările, vor fi doar chipuri strâmbe desenate pe un pietroi crăpat, lipsit de viață
În lumea nouă minciuna o declar uitare, fals adevăr făr-de-început
E lumea pentru zâne și pitici, e lumea care de acum va fi, nu care a trecut
E lumea celor care știu ce-înseamnă sa iubești, să speri
Să mângâi lacrima ce curge-n suflet, zâmbet pe buze să oferi
E lumea celor care au alături un suflet alb și bun
E lumea iubirilor ce tot mereu răsar și niciodată nu apun

Voi îndrepta greșeala Primului, de-a fi făcut o lume din pământ și oase
Voi face alta doar din vise, albe, curate și de iubire credincioase

Închid ochii, te caut printre amintiri
Găsesc acolo trupul tău, îl dezgolesc
Te mângâi în cuvinte răvășite de trăiri
Și-un semn de întrebare-mi pun, te mai iubesc ?

Sânii ți-i prind în palme, sunt tot fierbinți
Sărutul pe buze ți-l șoptesc
Aștept răspuns, și chiar dacă mă minți
Spune-mi că vrei să te iubesc !

Strânge-mă-n tine cuvânt după cuvânt
Compune-mă într-o nepublicată poezie
Păstrează-mă în trupul tău mărunt
Și naște-mi un alt suflet, numai mie

Printre cocoașe de nisip
Soarele își colorează roșu-amurgul
Cerul se-întunecă din răsărit
Iar din apus își crește umbra Demiurgul

Stele pe rând se-aprind curioase
Timid și-arată doar profilul Luna
Un chip ascuns sub valuri de mătase
Începe încă-o povestire, a o mie una

Vraja-și întinde mrejele încet în noapte
Îmbrățișează totul, vise răsar din triste închipuiri
Șeherezada își adoarme regele alintat cu șoapte
Îi țese-n suflet misterul adevăratei lui iubiri

Iar ultima poveste, prima de după cele o mie deja spuse
Se chemă Răpirea din Serai și-i petrecută în vremuri de demult apuse:

O oază pierdută printre misterioase dune,
Trei palmieri și umbra lor lungită de soarele ce-apune
În nori de praf și înspumat galop din depărtare
Purtând un călăreț și prada lui, un negru armăsar apare
Zărind ochiul de apă, de palmieri ca o sprânceană împrejmuit
Necunoscutul își strunește calul ce-îngenunchează cu un sforăit
Descalecă cu grijă, ține în brațe făptură minunată purtând un strai de scumpă catifea
Pe patul de nisip o culcă și el se-întinde lângă ea
Sub cap au pernă o poveste, de-acuma petrecută, dar nespusă
Și-acoperiți sunt chiar de taina zilei care-i abia apusă
La brâul lui, la îndemână tras puțin din teacă, sclipește tăișul unui iatagan
Pe el înscrisă cu litere purtând botez de foc temuta poruncă din Coran
Pe care necunoscutul călăreț a încălcat-o nepăsător de moarte
Iubind-o pe aceea, ce numai gândul de-o atinge, capul de trup i se desparte
Cu brațul lui o înconjoară și sub a lui mantie brodată-n aur o ascunde
Ea îl privește fermecată și-i lasă un sărut purtat pe degete pe frunte
Pe când ei adormeau cu fericirea strălucindu-le pe chip
Umbre războinice cutreierau în căutarea lor oceanul de nisip
Iar dimineața, când soarele-arunca prea somnoros prima lui rază de lumină
Oaza cu totul fuse-înconjurată de oastea cea divină
Zadarnică-ar fi fost orice împotrivire
Viteazul se trezi legat în lanțuri, făptura lui într-a războinicilor stăpânire
Totul se petrecuse pe tăcute și pe tăcute plecară îndărăt către cetate
Acolo unde sultanul furios dădu poruncă să se facă moarte
Căci fata de-o răpise cavalerul era chiar a stăpânitorului fiică
Singura, și de o frumusețe ce-n toată lumea îi era vestită
Pe când amiaza își vărsa căldura ei năucitoare
Ziduri de minarete-înconjurate alb-tremurat creșteau în zare
În temniță fu aruncat viteazul cavaler
Prințesa încuiată în iatacul ei, precum un giuvaer
Spre seară, chiar mai înainte ca execuția să fie îndeplinită
Sultanul se duse să își certe frumoasa lui fiică
Cu lacrimi grele-n ochi aceasta în genunchi ceru-îndurare
Și cu suspine-n glas mărturisi că poartă-n pântec o viață viitoare
Orbit de furie sultanul întinse mâna s-o lovească
Dar inima moale i-a coborât-o într-o îmbrățișare părintească
Temut de lumea-întreagă, al ei neîmblânzit stăpânitor
Simți că viața trebuie s-aleagă și-o lacrimă i se prelinse pe obraz ușor
Așa că porunci să-i fie adus viteazul și-l puse să mărturisească
În fața lui Allah cel Milostiv iubirea lui hoțească
Fără de-întârziere acesta i-a îndeplinit porunca
Și pentru șapte zile-înlănțuite fu prevăzută nunta

Aici se termină povestea, e ultima, o alta nicicând n-a mai fost scrisă
Și înțelesul ei ne spune că viața de iubire e decisă
Moartea la rândului ei tot în iubire-și are începutul
Și doar iubirea face ca vieții moartea să-i fi fost trecutul

Deschide ochii atunci când te privesc
Deschide sufletul când te iubesc
Deschide vorba când te chem
Deschide Raiul nu mă închide în blestem
Deschide buzele când eu te mângâi cu sărutul
Deschide, inima ți-o vreau, nu trupul
Deschide palma, nu mai strânge pumnul
Deschide visul și împlinește-mi gândul
Deschide viața, lasă-mă să stau tăcut în ea
Deschide când cu iubire bat la ușa ta

Sentințe necomunicate
Procese pierdute fără a fi fost vreodată judecate
Păreri închipuind fapte nepetrecute
M-ai condamnat la veșnică visare pentru cuvintele nevrute
Însă te rog să îmi asculți recursul
Și poate cuvântul meu o să-și câștige iarăși cursul
Spre inima ta
Așa străină și nepăsătoare cum e ea
Ascultă-l seara înainte de culcare
Si judecă corect de vina mi-e mai mică sau mai mare
Prezint dovezi considerate eronat ironice în sens
Cu ele vreau să mă disculp și ele dovedesc că am dorit intens
Să scriu iubirea pentru tine
Ca declarație pe propria tristețe cu litere aldine
Iar de mi se permite, tot spre apărare
Doresc să chem ca martor crunta disperare
Și chiar o expertiză pot să fac, de-i strict și necesar
Cu detectorul de iubiri mărturisite în zadar
Aduc înspre știința instanței onorate
Și poeziile strânse cu grabă într-o carte
Iar la final, cu pledoaria de-încheiere
Aș vrea să spulber orice urmă de părere
În gând, în suflet, pentru vecie să-ți sădesc
O certitudine, cu un sărut pe buze să-ți jur că te iubesc !

Lume pestriță, gânduri desfrânate
Străzi pline de orice purtând oricând de toate
Trotuare
Pline de poteci înșelătoare
Vitrine luminate
Culori în chip de promisiuni pictate
Prețuri ce te îmbie să plătești
Bucurii de-o clipă, pentru oameni mari povești
Intersecții, pline de necunoscut
Direcții neîncrezătoare într-un viitor trecut
Pași aruncați spre tine-n grabă
Gânduri panicate ce nu vor să te piardă
Ochi întorși spre umbre umbrite de-ale orașului lumini
Icoane false care te-îmbie la ele să te-închini
Mâini văzduhul pipăind sperând să te găsească
Prin ceața deasă de mulțime omenească

Ești un destinatar pierdut pe-o stradă rătăcită
Adresa unde te iubeam poartă mențiunea “Negăsită !”

Te-am îmbrăcat cu strai de catifea
Croit din albe și tăcute gânduri
Cu broderie cerul strălucind numai o stea
Migală de iubire țesută printre rânduri

Cu fire de mătase
Tort de cuvinte-n suflet coapte
Prin răsucit sărut cu gust de miere trase
Și strânse apoi în ghem de șoapte

Dar tu ai ales brațări strălucitoare
Împreunându-ți mâinile în abandon
Zale bătute din păcate muritoare
Te rușina să-împarți cu mine al iubirii zvon

Iute te-ai lepădat de haina mea
Și te-ai descoperit în mâini fierbinți
Te-a strâns prea rău o dragoste cusută-n catifea
Și în culorile păcatului ai vrut să te alinți

N-am fost destul și-am devenit nimic deodată
M-ai ars în chinuri, ai împrăștiat și fumul
Plăcerea din priviri e viața ta adevărată
Când mâinile pe tine își încrucișează drumul

Și-un petec repede însăilat cu sfoară
Cos peste o ruptură amară:

Aș fi putut să țes veșmânt din pânză aspră
Cu fir de promisiuni deșarte
Dar broderia nu i-ar mai fi fost măiastră
Iubirea ar fi fost cusută într-o parte

Croiala i-ar fi fost banală
Și fără înflorate sărutări
N-ar mai fi fost un strai de gală
Ci unul de purtat prin gări

În care trenuri cu dorințe pline
Pleacă și vin cu riguroasă nepăsare
În care dragostea-i traversa dintre șine
Ce se unesc, miraj, nicicând în depărtare

Străchini, vase felurite și ulcele
Fine, ușoare, din porțelan, sau altele din lut și grele
Smălțuite
Cu tăinuit sirop de lacrimi înflorite
Și colorate
Cu degetele murdărite în cerneluri fermecate
Rotite în spirale fără de sfârșit
Pe-o piatră aspră de sentiment neșlefuit
Coapte eternități la rând
În vatra unui suflet încins tot suspinând
Cele de porțelan, atât de nobile și delicate
Sunt pentru cei bogați, degustători de fraze rafinate
Consumatori de gusturi exotice și rare
Pasionați ai clinchetului de cuvinte ciocnite de pahare
Admiratori ai strălucirii ce le-a aurit tacâmul
Dar fără să fi cunoscut vreodată drumul
De la pământ muiat cu lacrimi la forma fermecată
Ce poartă ascunsă-n filigran iubire adevărată
Cele rudimentare, mai grele și din lut
Sunt pentru cei săraci, cu suflet neavut
Ce-înfulecă cu inima cuvântul fără nume ales
Și sorb drept din ulcior iubirea când setea le dă ghes
Dar care știu că între strachină și pumnul de pământ
Nu forma împietrită-i lucrul sfânt
Ci mâna care-o rotunjește pe o roată
Și lacrima ce-o udă îndurerată
Iar mai presus de toate sufletul ce-o împlinește
Când la căldura lui, în smalțuri strălucind, iubirea o-întărește

Stelele s-au stins, cad ploaie întunecată una câte una
În umbre învelită, neagră agonizează Luna
Cerul e înecat în valuri vâscoase și amare
Catran în care putrezită iubirea încet dispare
Pământul se scufundă, devine fără de sfârșit abis
Înghite totul, și gândul în care numele ți-am scris
Cu slove întoarse tâlcuri, de tine înfloritoare
Acuma-s doar o mlaștină mustind de noaptea pețitoare
Lumea întreagă e în doliu și în durere se-adâncește
Doar chipul tău se bucură când pe al meu tristețea strălucește
Ai izbutit ceva ce nici diavolul n-a îndrăznit încă să facă
Iubirea să o strici, din cristalină să o faci opacă

Ești vraja, incantația, transa, misterul
Păcatul care adâncește Iadul, smerenia care înalță Cerul
Timpul care-și curge fără odihnă încet grăunții
Divinul care cu blândețe curge apa și mânios crestează munții
Soarele sclipind iubirea în roua dimineții
Și Luna noaptea-îngălbenind lacrima tristeții
Ești visul încuiat la mine-n minte
Taina, secretul nevrutelor cuvinte
Drumul ascuns și răsucit pe care nu mă lași
Să fiu urmă lăsată în praful amăgiri de repezii tăi pași
Ești floarea care-n miezul verii petalele de gheață își desface
Gerul care iubirea-n fulgi ninsoare peste viață mi-o preface

Noaptea se-întinde-n fața mea, să o pătrund mă-îmbie goală
Cu frumusețea ei întunecată, cu umbrele-i turnate-n smoală
Cu ochii ei clipind strălucitori
Ce-s ba aproape răsărite stele, ba apunând în depărtare sori
Luna-i e inima ce vrea să-i cuceresc, prin gând cu goliciuni de vis îmi trece
O jumătate, ce-mi arată, e de iubire caldă, iar una tristă și ascunsă-i rece
Își schimbă chipul, arcuș abia zărit, ori vrajă rotundă de lumină
Aruncă anotimpul care moare și-n poezie la cel abia născut se-închină
Din spate ziua mă ispitește tandru cu lumina ei
Cu străluciri de diamant și trup sculptat în răsărit de zei
Cu lacrimi dulci de rouă stropind pastelul de culori
Iubire ascuns-am cu sfială printre petale de necunoscute flori
Cerul albastru infinit prea mic e s-o cuprindă
Doar o acoperă cu mângâiere când se usucă în uitare suferindă
Nu știu încotro să mă duc, în viață înapoi sau înainte-n moarte
Sunt suspendat de chiar iubirea ei și zi de zi eu pendulez spre altă parte
Las umbre în lumină și străluciri în umbră
Și anul trece pendulând iubirea pentru ea secundă cu secundă

Am coaste, ca un pieptene de oase
Și dinți rânjind de sub buze mușcate și roase
Am sânge gros și galben puroi
Curgând prin vene verzi, putrezite, șuvoi
Am degete rupte, tot scurmând după pasul tău ascuns în țărână
Oase negre pe sub pielea străvezie la mână
Trup nu mai am, sunt doar un hoit împuțit
Te-am iubit fără drept, dar nu-i destul în Iad să fiu primit
Nici în Rai nu sunt vrut, purtându-te-n gând
Am greșit, nedrept închinându-mă ție cu iubirea-n cuvânt
Sunt condamnat să stau agățat între moarte și viață
Cu lanțuri prinse de suflet, nu cu a destinului ață
În veci să nu pot închide ochii rămași împietriți
Să privesc cum în desfătare tu cu diavolul vă uniți
Să mă chinui undeva între viață și moarte
Martor inert când păcătoșilor diavolul carnea-ți dulce împarte
Când tu zâmbitoare vei trece dorintoare din dorință-n dorință
Eu să sufăr de moarte, viu și în neființă
Era mai ușor păcatul, în Iad aș fi fost cenușă și scrum
Așa, sunt un epitaf publicat antepostum

În Iadul care mă învăluie, mantie groasă
Ard, cuptor mi-e sufletul, și bine-încins
Tăcerea despărțirii focul i-l ațâță nemiloasă
Vis alb, cu fulgi de neagră smoală-i nins

Neștire curg durere-n stropi de îndurare
Tristețe fierb, cuvânt mă descompun
Îmi arde carnea, Iadul mă-încinge și mai tare
Degeaba rugăciune către tine, acum diavol, spun

Dorul de tine-i râu, și-mi curge printre coaste-învolburat
Blestemul despărțirii cu el nu pot să-ți sting
Pe tine, un diabolic meșter te topește într-al lui păcat
Iar eu, în lacrimi de cristal, într-un cuptor de Iad mă sting

Poezia de mai jos este o dedicație nemaiputând niciodată a se fi întâmplat. Un gând pasional isteric, un gând sfârșit. Un gând, și acela apus, al gândului.
Pentru că cea mai mare tortură e să-ți asculți singur lacrimile. Nu cum cad. Ci cum se nasc. Să le asculți chinurile facerii. Nu-i așa ?

De obicei nu asociez imagini sau melodii poeziilor mele. Totuși, cea alăturată este o cheie. O cheie a cândva imploratei încrederi. Cândva un minunat colier, o bijuterie magică, în jurul inimii, acum un năucitor gablonz. Un kitsch sentimental.

Te iubesc în gând, negre zile, nopți albe
Îți prind îmbujotaratele gânduri într-ale gândului palme
Pe buzele gândului tău, cu-al buzelor mele gând te sărut
Șoapte de gând din gând chinuit de iubire le rup
Cu gândul le-aprind, strălucitoare gânduri de stele
Ți le împletesc în gând, cu degetele gândurilor mele
Cu ochii gândului, gândul din ochi ți-l privesc
Te caut gândindu-mă-n în gând, gândindu-te a mea te doresc
Te strâng în brațele gândului, căldura gândului tău să o simt
La al gândului piept tâmpla gândului cu mângâieri de cuvânt îți alint
Eu gând pentru tine, gândul trupului gândind ți-l iubesc
Te pătrund gând, în pântec alt gând să-ți rodesc
Te iubesc, zile negre, nopți albe, mereu numai în gând
Chiar dacă în pământul tăcerii gândul tău îmi sapă mormânt