Souvenir

Printre cocoașe de nisip
Soarele își colorează roșu-amurgul
Cerul se-întunecă din răsărit
Iar din apus își crește umbra Demiurgul

Stele pe rând se-aprind curioase
Timid și-arată doar profilul Luna
Un chip ascuns sub valuri de mătase
Începe încă-o povestire, a o mie una

Vraja-și întinde mrejele încet în noapte
Îmbrățișează totul, vise răsar din triste închipuiri
Șeherezada își adoarme regele alintat cu șoapte
Îi țese-n suflet misterul adevăratei lui iubiri

Iar ultima poveste, prima de după cele o mie deja spuse
Se chemă Răpirea din Serai și-i petrecută în vremuri de demult apuse:

O oază pierdută printre misterioase dune,
Trei palmieri și umbra lor lungită de soarele ce-apune
În nori de praf și înspumat galop din depărtare
Purtând un călăreț și prada lui, un negru armăsar apare
Zărind ochiul de apă, de palmieri ca o sprânceană împrejmuit
Necunoscutul își strunește calul ce-îngenunchează cu un sforăit
Descalecă cu grijă, ține în brațe făptură minunată purtând un strai de scumpă catifea
Pe patul de nisip o culcă și el se-întinde lângă ea
Sub cap au pernă o poveste, de-acuma petrecută, dar nespusă
Și-acoperiți sunt chiar de taina zilei care-i abia apusă
La brâul lui, la îndemână tras puțin din teacă, sclipește tăișul unui iatagan
Pe el înscrisă cu litere purtând botez de foc temuta poruncă din Coran
Pe care necunoscutul călăreț a încălcat-o nepăsător de moarte
Iubind-o pe aceea, ce numai gândul de-o atinge, capul de trup i se desparte
Cu brațul lui o înconjoară și sub a lui mantie brodată-n aur o ascunde
Ea îl privește fermecată și-i lasă un sărut purtat pe degete pe frunte
Pe când ei adormeau cu fericirea strălucindu-le pe chip
Umbre războinice cutreierau în căutarea lor oceanul de nisip
Iar dimineața, când soarele-arunca prea somnoros prima lui rază de lumină
Oaza cu totul fuse-înconjurată de oastea cea divină
Zadarnică-ar fi fost orice împotrivire
Viteazul se trezi legat în lanțuri, făptura lui într-a războinicilor stăpânire
Totul se petrecuse pe tăcute și pe tăcute plecară îndărăt către cetate
Acolo unde sultanul furios dădu poruncă să se facă moarte
Căci fata de-o răpise cavalerul era chiar a stăpânitorului fiică
Singura, și de o frumusețe ce-n toată lumea îi era vestită
Pe când amiaza își vărsa căldura ei năucitoare
Ziduri de minarete-înconjurate alb-tremurat creșteau în zare
În temniță fu aruncat viteazul cavaler
Prințesa încuiată în iatacul ei, precum un giuvaer
Spre seară, chiar mai înainte ca execuția să fie îndeplinită
Sultanul se duse să își certe frumoasa lui fiică
Cu lacrimi grele-n ochi aceasta în genunchi ceru-îndurare
Și cu suspine-n glas mărturisi că poartă-n pântec o viață viitoare
Orbit de furie sultanul întinse mâna s-o lovească
Dar inima moale i-a coborât-o într-o îmbrățișare părintească
Temut de lumea-întreagă, al ei neîmblânzit stăpânitor
Simți că viața trebuie s-aleagă și-o lacrimă i se prelinse pe obraz ușor
Așa că porunci să-i fie adus viteazul și-l puse să mărturisească
În fața lui Allah cel Milostiv iubirea lui hoțească
Fără de-întârziere acesta i-a îndeplinit porunca
Și pentru șapte zile-înlănțuite fu prevăzută nunta

Aici se termină povestea, e ultima, o alta nicicând n-a mai fost scrisă
Și înțelesul ei ne spune că viața de iubire e decisă
Moartea la rândului ei tot în iubire-și are începutul
Și doar iubirea face ca vieții moartea să-i fi fost trecutul