de La Fee
E iarnă mult prea grea de multul dor,
Încât să-mi mai agăț vreun mărțișor
În mărul cu crengi albe de pomadă,
Unde pe fiercare ramură e o livadă
De copăcei din gheață și zăpadă.
E Martie din nou în mărul meu pitic,
Iar eu cu glasul meu duios, ușor peltic,
Îngân un cântecel de primăvară veche,
Când tu-mi priveai cercelul din ureche
Și suspinai amar că nu-ți pot fi pereche.
Nu-i poezie nouă ori proză să nu-mi spui,
Că te-am uitat și te-am lăsat al nimănui.
Dar te-ai gândit vreodată, măcar, oare
Cum mi-oi fi găsit în anii-aceștia alinare,
Când fiecare gest al tău a fost o lepădare?
Mi-e dor de noi, cei de atunci și cei de acum.
Iubirea ne mai pune uneori capcane în drum,
Ne-ncearcă de ne sunt încă-arzânde dorurile
Și,ca-ntr-un joc, ne împletește des cărările,
Să-și râdă-n fel și chip de noi, ca toate ielele.
Ce-mi pasă! E-o altă zi de tandru Mărțișor,
Iar eu te-aștept mereu cu-același tainic dor!
Și-am să-mi așez cu drag pe trup rochia veche,
Toate cuvintele ce nu ne-au vrut pe noi pereche,
Cu broderie spartă de șoapte de iubire la ureche.
M-așez în cuib de bulbi de crocus la fereastră,
Cu rare ornamente de mimosa pudica în glastră!
Sunt eu cu toate accentele și accesoriile mele,
Sunt eu care te-am îmbiat cu jocuri de mărgele,
Ești Tu care mi-ai dăruit cu generozitate citadele.
Souvenir 