Capitolul 1

S-a trezit îngândurat, mai confuz decât se culcase. Cu ochii mijiți și pe bâjbâite s-a îndreptat spre baie, apoi s-a răzgândit. S-a dus în bucătărie și și-a aprins o țigară. A tras primul fum, adânc, și l-a ținut în piept până a amețit. Mai era și mahmur de la cheful de aseară. Nu mai știa ce-a băut și nici cu cine. Știa doar de ce. Capul îi pleznea de durere. A închis ochii și a mai tras cu sete un fum. Țigara aproape că i-a ars degetele. Din cauza ei. Din cauza ei băuse. Tot ce a prins. La un moment dat, își amintește vag, parcă toți îi umpleau paharul și el golea unul după altul. Se gândea că putea să moară. Poate ar fi fost mai bine. Nu l-ar mai fi durut capul așa îngrozitor. Și-a aprins încă o țigară. Prima i s-a stins între degete. Îi lăsase două pete roșii pe ele. Arsură. Dar nici n-a băgat de seamă. Îi venea să plângă. Nu știa prea bine de ce. Din cauza ei, sau din cauza lui. Fiindcă e prost. Bou. Ba nu, BOU cu litere mari. Urangutan. Nu că ăia-s mai deștepți. Îi tremura inima, de fapt îl înțepa, și plângea. Ca un copil. Cu capul sprijinit în pumni. Din când în când mai trăgea din țigară. Și ofta. Ca un BOU. După ea. Își mai aprinse o țigară și se gândea că poate i-ar fi prins bine o cafea. Dar îi tremurau mâinile. Nu putea nici să țină cana în mână. De beat ce era. Mahmur. Se gândea că ar fi fost mai bine să moară. Ori de la băutură, ori putea să-l calce trenul când s-a întors acasă. Cât de idiot a putut să fie ! Știa că nu trebuie să se ducă, că o să-i facă rău. Ea. Faptul că ea e acolo. Mereu îi făcea rău s-o vadă. Aproape că înebunea. Și înghițea taotă nebunia asta zâmbind. Și bând tot ce-i încăpea în pahar. Și încăpeau destule. Poate o să încerce odată. Să vadă dacă poate să moară. De la băutură. Și de la ea. Băutură cu ea. Ce amestec…. o să încerce. Dar nu înainte să-i spună cât de mult o iubește. O doare pe ea-n șlapi ! De iubirea lui. Cât de prost poate să fie ! O să-i spună totuși. Dacă e să fie maimuță. atunci să fie până la capăt. Mai mult decât să-și bată joc de el ce poate să facă ? El oricum o să moară. Și dacă nu moare ? Dacă numai se îmbată iar ca porcul ? O să aibă altă durere de cap ! Să-l ia dracu ! Se înjură singur. Dacă nu-i nimeni s-o facă pentru el… Își mai aprinse o țigară. Și-ar fi făcut și o cafea dar nu putea să țină cana în mână. Îi tremura groaznic. Nici în picioare nu putea să stea. Și oricum nu știa să facă cafea. Trase din nou din țigară până i se albăstriră buzele. Avea gura uscată. Parcă mâncase nisip. Îl durea capul. Era o epavă. Dar el plângea ! Ce cretin ! După ea. Și pe ea o doare-n șlapi ! Se certa singur. După beție ce dracu să faci ? Să citești Eliade ? Și capul îi crăpa de durere ! Începuseră să-i zvâcnească și tâmplele. Mai bine se duce înapoi în pat. Dar în pat nu poate să fumeze. Fumatul îl liniștea. Îi amorțea gândurile. Și ce gânduri avea ! Pline de ea. Își mai aprinse o țigară. Și își făcea curaj să se ducă până la filtrul de cafea. S-a ridicat cu greu și s-a dus clătinat către filtrul de cafea. Morții mă-sii ! Nu era nici filtru nici cafea. Dar a găsit niște pliculețe de ness, cam vechi probabil, conținutul se simțea tare, dar la cât băuse ce mai conta. Era o cană aproape, în uscătorul de vase. A luat-o și a umplut-o cu apă de la robinet. Cred că era caldă, dar dracu s-o ia, de la apă caldă n-a murit nimeni cred. S-a sprijinit de marginea chiuvetei. Amețise și oricum nu se putea concentra. Se gândea la ea. Orice făcea se gândea la ea. Știa că se gândește la ea șii că nu trebuie s-o facă, dar se gândea la ea. Și la el. Cât de idiot putea să fie ! Cine dracu l-a pus să se ducă când știa că vine ea, și că vine pentru el. Că el nu putea să se simtă bine fără ea. Parcă era cadâna lui ! Și el, boul dracului, s-a dus. Ca să se îmbete ca un porc, altceva ce dracu să facă ! De fapt, în sinea lui spera să nu fi avut dreptate. Dar a avut. Știa că are. Când mai înainte cu câteva ore îi spusese ei. Și ei i s-au umplut ochii de lacrimi. N-a scos o vorbă. Doar i s-au umplut ochii de lacrimi. Și de care el s-a îndrăgostit. Nu era destul că o iubea pe ea. Acum iubea și ochii ei. Cei plini de lacrimi. Nu pe aceia care l-au întrebat de zeci de ori dacă el vine. Nu-i venea să creadă că și el vine. Că va fi acolo. Martor la propriile lui spuse. Spuse care îi umpluseră ei ochii de lacrimi. Și s-a dus, ca un idiot. Doar ca să guste moartea. Avea gust de șampanie. Moartea. N-a putut să rupă plicurile de ness și s-a enervat, iar din cauza asta capul a început să-l doară și mai tare. A scormonit într-un sertar după o foarfecă, era pedant, chichiricios cum se spune. N-a găsit așa că a luat un cuțit.Vroia să desfacă pliculețele de ness. Cuțitul era din acela cu zimți și bineînțeles că n-a reușit. Până la urmă le-a rupt cu dinții, a turnat conținutul în cană și cana a băgat-o în cuptorul cu microunde. A setat un minut. Habar n-avea cât trebuie. Nu mai făcuse așa ceva. Dar a pus un minut. Să aibă timp să se gândească la ea. Un minut în care să fie doar gândul lui cu ea. Ea probabil dormea. Dar gândul lui despre ea nu. El o iubea. Gândul lui despre ea nu dormea. Niciodată. Gândul ei … probabil hoinărea pe te miri unde. Nu putea să uite sâmburii de lacrimi din ochii ei. Atunci când i-a spus. Ce frumoasă era ! I-ar fi cerut lacrimile alea. Să i le dea lui. În schimb … ei nu-i venea să creadă că el va fi acolo. Martor. Nedoritul ei cu el, între ei. Ca o ciumă ! Ce prost a putut să fie !

Că a fost prost … se întâmplă. În viață mai iei și palme. Dar el se abonase la palme. Parcă nu-i ajungeau șuturile-n cur ! Un idiot ! La asta se gândea așteptând să piuie cuptorul cu microunde și să recupereze cana cu ness. Se gândea că nu-i decât un idiot ! Cât pe ce să adoarmă sprijint pe marginea chiuvetei dacă nu ar fi zgomotul ascuțit al cuptorului cu microunde care-și terminase treaba. Nessul era gata. Îl luă, bău o gură și se așeză iar pe scaun. Și-a aprins cu mișcări precise încă o țigară. Se gândea că fumează cam mult. Putea să dea lecții de fumat. Din orice poziție, în orice dispoziție. Ness-ul avea gust de staniol. Era scârbos așa că renunță să mai bea. Termină repede de fumat, nu putea să arunce țigara abia începută, ar fi fost păcat, și se îndreptă șovăind către dormitor. Își dorea atât de mult să doarmă ! Mult ! Și dacă s-ar putea … să nu se mai trezească ! La ce bun ?

Penultimul Capitol

Uneori mă întreb dacă ai înțeles că te iubesc fără să-ți cer iubire în schimb. Am vrut doar respect și încredere. Dar probabil tu chiar m-ai crezut bufon; o jucărie amuzantă, sau enervantă pe care poți s-o arunci în lada cu jucării atunci când te plictisești, când o alta mai strălucitoare îți trezește poftele de joacă.

Ultimul Capitol

Fumez, ce știu eu să fac mai bine ? Încerc să otrăvesc gândul despre tine, să-l prefac scrum, poate de data asta reușesc, nu ca de atâtea alte ori, când tot ce am reușit a fost o reîntoarcere la tine, la durerea despre tine, la tăcerea și batjocura ta. La felul tău de a mă privi ca pe un accesoriu social, un gablonz potrivit unor ocazii plictisitoare, dar care trebuiau suportate. Din lipsă de altceva mai strălucitor și mai valoros. Ți-am spus și atunci, îți spun și acuma, nu tot ce strălucește e aur. Dar vei avea timp să afli.

Îmi amintesc serile lungi în care îți povesteam minunea iubirii mele pentru tine, în care tăcerea ta îmi părea un accept tacit, o dorință reprimată de a-ți fi devenit tu. Dar tu mă priveai ca pe un actor lipsit de talent dintr-o telenovelă ieftină. Te amuza teribil stângăcia mea, felul meu de a iubi ceva ca tine. De aceea m-ai și numit nebun, tu știai adevărul încă de atunci, știai totul despre tine. Și cred că vroiai să afli totul și despre mine. Și ți-am spus. Totul, adevărul, adevăratul eu. Fără străluciri, fără poezie. Adevărul meu cenușiu și neatrăgător. Îmi amintesc cum m-a tăiat, ca o ghilotină, răspunsul tău la sinceritatea mea. Ai spus  “Ce nesimțiți !”. Și era vorba doar de iubire. În stare pură, chiar dacă păcătoasă. Atât am putut eu, să iubesc, dar ție ți s-a părut nepotrivit și de neimaginat. M-am întrebat atunci, nu ți-am spus, dacă tu înțelegi iubirea, dacă știi ce este, dacă ai iubit vreodată. Cred că nu.

Mie îmi plăcea, aveai răbdare, recunosc, să stai să asculți la nesfârșit iubire. Dar nici n-aveai nimic mai bun de facut. Serile-ți erau prea pline de nimic interesant, de lipsa plimbărilor, de lipsa admiratorilor. Eu … eram ceva mai mult decât un program TV. Nu cu mult mai mult. Nu atât de mult ca gașca ta de fete, ca plecările tale intempestive într-un necunoscut misterios. Plecările tale însoțite de mister. Știai că sufăr și cred că te simțeai bine. Puteai produce suferință. Oare de ce nu te-ai gândit niciodată să produci iubire ? Nu, iubirea nu-i o haină pe care s-o îmbraci după sezon, sau după modă. Dar vei avea timp să afli.

Acuma, serile sunt scurte, abia ai timp să te bagi în pat după plimbările tale istovitoare. Și misterioase. Nu mai ai nevoie de mine. Nu te mai plictisești. Asfaltul e noul tău prieten. El nu te iubește așa obositor ca mine, el nu se supără dacă-l uiți pentru cel de vis-a-vis sau de aiurea. El nu-ți reproșează tăcerea, el îți suportă pașii depărtându-se. El nu plânge.

E vremea să te las să zburzi pe câmpiile civilizației urbane. Timpul meu la palat s-a terminat. Bufonul pleacă. A jucat cu zâmbetul pe buze piesa tristă a iubirii pentru tine. Pe sub machiajul strident lacrimile mi-au ars pieptul. Durerea mă răscolea dar zâmbeam pentru tine. Am făcut tot felul de giumbușlucuri pentru tine. Am fost nebun pentru tine. Să-ți alung plictiseala.

Bufonul pleacă. Iubirea pentru tine i-a ars pieptul. Fumez, ce altceva știu să fac mai bine ? Să iubesc. Dacă m-ai fi întrebat … Da, cel mai bine bufonul a știut să te iubească.