Cu poezie ce gând să mai îmbrac ?
Cuvintele mă dor, aș vrea să tac
Și să le scriu
Aș vrea să nu mai știu
Să uit cerneala cum se întinde pe hârtie
Hârtia cum se împăturește-n plicul “ție”
Să uit adresa sufletului tău acuma trist
Să uit și de poet, eu fără el nici nu contează că exist
Să mă întorc în lumea rea, vulgară
În care “Te Iubesc” e vorbă de ocară
În care florile sunt pentru vise ghilotine
Și-n care tu erai, eu sunt și-acum, iubire fără rime
Aș vrea ca soarele să fie-o candelă aprinsă-n miluială
Iar luna doar în mintea mea sminteală
Și cerul un giulgiu întins de cele patru zări
Pe care stelele să curgă-n picături de lumânări
Să mă-învelesc cu el și să mă-întind în amintirea ta, sicriu
Ca tu să mă îngropi în ea, să mă păstrezi nu vrei, o știu
Iubirea să-mi înfigi în piept în loc de cruce
Așa pentru eternitate o voi duce
De-o ai, să nu lași lacrima să cadă peste rugăciunea mea
Mi-e tare teamă că voi învia.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Mâzgălica on 7 November 2011 - 23:59
E prima poezie scrisă de tine pe care eu o citesc. Mi-a plăcut! Am să continui să te citesc în fiecare zi…
#2 by anaisanais2010 on 7 November 2011 - 20:01
Da-mi voie sa-ti spun ca esti un poet deosebit de talentat. Prin aceasta suferinta -“iubire neimplinita” risti sa devii hipersensibil, ajungand la cote care te fac sa observi mult mai atent informatiile din spatiu, din alte dimensiuni decat cele la care au acces cei neavizati. Sentimentul iubirii nu este usor de pastrat si nici comod; uneori iti doresti sa nu se fi intamplat, insa acest fapt apare doar in momentul slabiciunii tale in fata unei “imagini false” … toti traim “infernul” , incearca sa afli pentru ce “arzi” acum (nu in trecut) , iar daca nu ai aflat nu astepta odihna , invie!
#3 by Bob on 10 November 2011 - 1:28
Multumesc frumos pentru aprecieri. Stiu, ai dreptate, dar, ca sa ma citez singur, prefer sa ard intr-o clipa de fericire decat sa mocnesc o viata in multumirea de sine. Oh ! Am inviat si murit de atatea ori ca nu mai stiu in ce stare sunt acum. Oricum,
Cuvintele se nasc si mor
Ramane viu si dureros doar sensul lor
Imagini false, paradisuri infernale
Imi par acum doar virgule banale
Puse gresit intre subiect si predicat
Asa cum e normal in orice poezie scrisa cu pacat
Iar la sfarsit in loc de punct
Versul e astupat de-o rugaciune stramba si-o mana de pamant
Nu va avea nici flori, nu va avea nici cruce
N-are nevoie acolo unde-acum se duce
Multumesc din nou si te mai astept.
#4 by Camelia on 7 November 2011 - 13:32
Glumeam, drag prieten, glumeam…Abată-te, dară, de pe drumul cu gânduri întristătoare; prin acele locuri îţi doresc să nu mai ai aflare.
#5 by Camelia on 6 November 2011 - 22:23
Ce urmă tăcută eşti pe tărâmurile mele, Bogdan…
#6 by Bob on 7 November 2011 - 12:15
😦 Sa-mi revin putin … sunt cam abatut ….
#7 by Camelia on 3 November 2011 - 11:04
PS
Suflete-mute curmă.
#8 by Camelia on 3 November 2011 - 11:01
N u ai putea-o face; ar fi ca şi cum ţi-ai smulge văzul, întorsul; ar fi ale nimănui atunci acele visuri ale lumilor tainice închizându-se unele în altele şi vrând-nevrând înghiţindu-se…tu nu ştii că pentru tăcere lumea s-a sfârşit? Visurile tale gândesc înspre răsăritul ce adormise cândva în amurguri; de nu ar face-o, ar ignora VIUL din tine; când tremură de tristeţe le e teamă să nu le fie dat să fie pierdute; atunci astfel ar fi şi lumea lor, una pierdută, şi atunci tot ceea ce i-ar rămâne nu ar fi decât acele enigme ale imanenţei. Viaţa ta în înviere este aici; ceea ce aşteaptă este doar mărturisirea; mărturiseşte-i-te dându-i-te atingerii ce vine din căutătură înflăcărată; astfel sunt biruite antinomiile gândurile -curmezişuri precum şi sfârtecările sufletului mergând cu tălpile prin cioburi ale acelor visuri, de le-ai frânge cumva.