De teamă c-ai putea să mă pierzi m-am împletit în părul tău inele
M-am răsucit brățară la mână, sărut pe buze și șoaptă între ele
Am alungat amintirea din gând, în locul ei prezentul l-am făcut să răsară
Iubirea ce-ți curgea printre degete ți-am întors-o în suflet cu o privire fugară
Am sorbit lacrimile care în inimă ți-au curs fără rost
De teamă că ai putea să mă pierzi am redevenit tot ce de teamă n-ai vrut să-ți fi fost
Acum mie mi-e teamă c-ai putea să mă pierzi, să mă uiți pe o oarecare noptieră
Când după o nebunie de-o noapte te vei trezi dimineața stingheră
Întrebându-te a cui e urma lăsată în așternut
Și scrisul de pe biletul purtând Te Iubesc și atât !
Mi-e teamă c-ai să m-arunci în uitare
Mi-e teamă c-ai să uiți teama ce doare
Mi-e teamă chiar să-îndrăznesc
Să-mi fac curaj să-ți spun că mi-e teamă să te iubesc.
Souvenir 
#1 by Mélanie on 2 April 2012 - 10:45
teama, aprehensiunea… atât de umane, dar necrutatoare si inflexibile… un imbold si-un curaj disimulat!
@”Mi-e teamă c-ai să m-arunci în uitare…”
“si-ai sa ma uiti…
ca prea departe si prea pentru mult timp pornesti…
si-ai sa ma uiti,
ca si uitarea-i scrisa-n legile omenesti…”
(Minulescu, of course!) 🙂
#2 by Mélanie on 2 April 2012 - 10:49
P.S.-N.B. vei fi remarcat c-am lasat fraza repetitva la persoana a-II-a singular…
exprès si intentionat,
pleonasm acceptat… 🙂