Am un păianjen negru trăind printre gânduri
Își țese pânza în concentrice rânduri
Acoperind cu geometric perfecta uitare
Iubiri succesiv dureroase, dulci si amare
Când încă una din suflet către visul Ei zboară
Se prinde în plasă, păianjenul o înconjoară
Cu fir de mincinoasă mătase îi țese mormânt
O strânge-n tăcere, o înțeapă cu otravă-n cuvânt
O lasă uscată, de sens o golește
Un giulgiu în care iubirea încă se zvârcolește
Iar păianjenul leagă neobosit fir după fir
Țesătura e tot mai tare, nu mai pot s-o deșir
Din ochi obosiți lacrimi îmi cad peste ea
Se strâng mărgele de rouă pe pânza cea rea
Ce acum e asemeni unui cer plin de stele
Gravitat de resturi, moarte iubirile mele.
Souvenir 