Souvenir

Pentru o icoană

Am căutat în podul vieții uitată și de-acuma prăfuită fericirea,
Am dat peste-o grămadă de nimicuri, și printre ele și iubirea.
Era-într-un colț, acoperită cu o pânză de molii dantelată,
Oglinda, ce de mult, nu mai țin minte, oglindea cu jind o fată,
Ce când în ea își admira curbele trupului desăvârșit
Oglinda mai tare oglindea, se poate chiar s-o fi iubit !
Părul șuvițe i-l mângâia cu umbre reflectate,
Și raze strălucind de dor pe sâni și le oprea mirate,
Pe pântec ar fi vrut cu o lumină tainică și caldă,
Să o dezmierde și să-i lase doar o strălucire mică, albă.
Spre coapse-n curcubeu difuz ea cobora încet și cu secret întunecat,
Acolo unde ele se-întâlnesc nu s-ar mai fi oprit din sărutat.
O învelea cu totul în tonuri de umbră cu lumină împletită,
Iar de la un timp, doar trupul ei il oglindea, atât era de-îndrăgostită.
Și anii au trecut, oglinda își pierdea culoarea,
Îmbătrânea, și peste strălucirea ei, încet, cu întuneric se așternea uitarea.
Până-într-o zi, când fata, trupul ei frumos și născător de șoapte,
Nu și l-a mai văzut, oglinda murise de prea-strălucire peste noapte.
A luat-o și a aruncat-o-în pod, în podul vieții mele,
Printre cuvinte pedepsite și gânduri condamnate pictate-n acuarele.
Astăzi am regăsit-o și-am șters cu-o lacrimă praful uitării
Și te-am văzut din nou în ea, icoană în oglinda desfătării.
Ea te păstrase, undeva ascunsă în sufletul ei argintiu și plat
Imagine sculptată de lumină, icoană pentru un suflet de bărbat.