Cu ochii mă despici, când mă privești fără să crezi,
Că îți șoptesc în poezie de vraja ochilor tăi verzi
Ești disprețuitoare și ironică-n tăcere,
Ai gândul tău umplut cu zvonuri născute doar de o părere,
Nu crezi în timp, fie că-i an, fie secundă,
Ai gândul tău umplut cu zvon în care incertitudinea abundă,
Nu știu ce crezi că știi și nici nu vreau,
Știu doar că lângă tine am ales să stau.
Și nu iscălitura legală pe-un petec de hârtie,
Nici jurământul dat lui Dumnezeu, nu mă dezic, nu fac o blasfemie,
Nimic din toate astea nu m-au făcut ce sunt,
Ci singur disperat cuvântul ce ți l-am dat plângând,
Atunci când amândoi ardeam în seara seacă și geroasă,
Când la un colț de parc te-am strâns în brațe și ți-am cerut să-mi fii mireasă.
Te-am sărutat întâia oară și tu m-ai sărutat atunci,
Iar astăzi amintirea asta în gând de zvonuri o arunci.
Nu știu ce crezi că știi și nici nu vreau,
Știu doar că lângă tine am ales să stau.
Știu c-am făcut greșeli și știu c-am să mai fac
Știu că în fiecare zi până târziu în noapte tac
Știu că nu sunt cu noi, sunt mult prea mult cu mine
Dar cel care lipsește, e de când lumea lângă tine
Doar că nu-l vezi, ai gândul tău de zvonuri plin
Lasă-mă să-l umplu cu dulceață, golește-l de venin.

Ne-am întâlnit străini sub o arcadă,
Norii turnau un cenușiu potop pe stradă.
Era într-o vară, nu prea caldă, mai spre înserat,
Tu tremurai, pasăre udă, și eu eram un oarecare, dar bărbat.
Când m-am adăpostit, sfioasă te-ai strâns în zidul vechi și rece,
Cu mâinile la piept te-ai apărat, rugându-ți îngerul ploaia s-o sece.
Am stat așa, de ploaie întâlniți, preț de o vreme,
Apoi tu fruntea-ai ridicat încet, și m-ai privit ascunsă după gene,
Eu te-am privit cu coada ochiului-înapoi
Și mi-au plăcut cu disperare ochii tăi uzi și goi.
Am dat ușor din cap, ca un timid salut
Și ție cred că ți-a plăcut,
Și mi-ai răspuns
C-un zâmbet scurt, ce nu mi-a fost de-ajuns,
Am spus nu mai știu ce, o dulce neghiobie
Doar ca să-ți văd din nou zâmbetul ție.
Ai râs, atât de însorit și fermecat
Că ploaia tristă nici n-a mai contat.
Am răs și eu, și cu-o privire plină de curaj nebun
Te-am invitat să bem un ceai fierbinte și o poveste să îți spun,
Credeam c-ai să refuzi, probabil mai primiseși invitații mii,
Dar ori că ploaia, ori îngerul tău, mi te-au adus pe tine în acea zi.
Ai acceptat, și am fugit acoperiți de nori curgând șuvoi pe stradă
Până la mine-n dormitor unde ne-am dezbrăcat degrabă,
Hainele ude le-am smuls și aruncat pe jos,
Și eu te-am îmbrăcat cu mine, tu m-ai întors pe dos,
M-ai rupt și sfâșiat și m-ai cusut cu dragoste la loc,
Eu te stingeam iubindu-te, iubindu-te îți aprindeam în trup alt foc.
Și ne-am trăit privirea sub o arcadă adăpostit născută
Până când ziua peste noapte s-a ridicat tăcută,
Eu stam golit de tine și de păcate plin,
Tu ai plutit de lângă mine și-am vrut cu gândul să te mai rețin
Însă atunci pe deget cercul de aur ți-am zărit
Și noaptea beznă peste gândul meu de zi s-a prăbușit.
Te încuia în locul unde gândisem că te-ar bucura să-l pui pe-al meu,
Potopul l-am trăit din nou, pe viu, mă biciuia cu furie pentru păcate însuși Dumnezeu.
Sperasem la primul răsărit, și-apoi la multe altele, cu tine plin
Dar chiar și umbra ta în gândul meu a devenit un chin.
Tu goliciunea ți-o acopereai cu hainele abandonate ude de trădare aseară,
Cred că simțeai privirea mea, dar nu știai că de acuma fără tine vrea să moară.
Te-ai refăcut sfioasă și ai plecat sărutul nici măcar să-mi ceri,
Nici o privire nu mi-ai dat, din viața mea uscată doar te-ai grăbit să pieri.
Și te-am lăsat, din dormitor și viața mea să ieși,
În cercul tău de aur, de-acuma și păcatul despre mine să-l îndeși.

Nu vrei să facem, universală, o prostie ?
Ceva neîndrăznit nici chiar de Creator, o nebunie!
Nu vrei la noapte pe furiș să stingem Luna ?
Stelele să le-adunăm pe toate într-una ?
Și cerul negru să întindem peste ziua care vine ?
În lume să rămână doar o stea, și eu cu tine ?
S-o ții în palme, să-i dai și să-ți dea lumină,
S-o strângi la piept când somnul vrea să-ți vină
Și mie să-mi zâmbești când din priviri te sorb,
Să te lipești de mine, și mâna să îmi vrei pe corp
Să te-nconjoare dulce, să-ți fie mângâiere,
Iar tu să te alinți cu mine, cu plăcere,
Să mă privești în ochi și-încet să mă săruți,
În vise, toate adunate-ntr-unul, pe mine să mă ai, de univers să uiți
Să-mi cazi ușor în brațe, de ele ocrotită
Când steaua, singura din lume, ție ți-e dăruită.
Nu vrei să facem, universală, o prostie ?
Tu să fii steaua mea, eu să fiu cerul care să te ție ?

Pour la première image, celle d’un ange. Pour l’amour !

Nu sunt un prinț, un rege sau un împărat,
Nu sunt nici nobil, ci doar un suflet blestemat,
Nu am palate și nici lumi de stăpânit,
Am însă o iubire ce ca în basm a răsărit,
Când în pădurea tristă, moartă, trăiesc un vis ca un coșmar!
Un înger despletit, cu aripile strâns legate de un nod barbar,
La cer ar vrea să zboare, dar zborul chiar Cerul i l-a frânt,
E condamnat păcatul să-l slujească, în nemurire pe acest pământ.
Cine te-a izgonit din Rai, ce crud diavol, ce zei păgâni ?
De ce de ură nu te-au ocrotit prea bunii tăi stăpâni ?
Cu ce-ai greșit că în pădurea iubirilor uscate ei te-au exilat ?
Sau ei te-au vrut a lor și-apoi te-au pedepsit că tu mult prea ușor te-ai dat ?
Deși, coșmarul de-l alung, mi-e de folos pedeapsa ta, îmi pare tare bine.
Nu mai sunt singur, am chiar de azi un înger lângă mine!
Poate că împreună, cu înțelegere, răbdare și iubire,
Pădurea moartă o vom trezi la viață și se va înverzi de fericire.
Și-atunci blestemul care m-a osândit la a iubirii pribegie
Se va fi rupt când tu vei fi a mea, iar eu al tău, pentru vecie.

Te doare trupul, nodu-i cu ură încuiat și strânge tare.
Mi-e frică să-l desfac, eliberată de păcat mă vei lăsa iar singur oare ?
Nu te speria, eu sunt, și mă apropii să îți redau pierduta libertate,
Aripile din nou să ți le-întinzi spre zeii tăi din cer, sau poate
Îți vei întoarce visul de înger fermecat spre mine
Și inima-mi vei încerca, de cu iubire inima ți-o poate ține

Gata, făptură căzută din poveste, tu aripile iarăși libere le ai,
Te rog însă, de nu-i păcat, la mine-n brațe vreme de-un sărut să stai
Și nu te-ntoarce încă, păstrează-ți ispita din priviri pentru plecare.
Eu peste șolduri, tremurat, spre pântec te voi înconjura cu dezmierdare,
Spre coapsele împreunate, cu palme fierbinți și aspre vreau să îți cobor
Și să mă strâng de tine moale, și tu să te-ncordezi ușor.
Capul să-l lași pe spate, încet cu gura să-mi cerșești sărutul,
Ochii să-i ții închiși, mă încălzește să le fiu necunoscutul
Și mâinile ce cu plăceri nemaioprite și lacome te înconjoară,
Să mi le plimbi chiar tu pe trupu-ți arcuit ca o vioară.
Acolo unde notele trezesc în tine vise de cântecul iubirii încă neatinse,
Să îmi șoptești suspinul dorințelor ce le dorești de mine-n tine stinse.
Vreau să te mângâi, carnea rotundă ba s-o alint, ba tare să ți-o strâng,
Să-mi ceri spre tine răsuflarea, iubirea-n tine să îmi ceri s-o plâng.
Și după ce voi fi aprins de nebunia de-a te avea doar pentru mine,
Vreau să-mi dai și privirea, să te întorci și să mă strângi spre tine,
Să mă săruți și să oftezi, sărutul când ți-l dau-înapoi,
Să mă dezbraci de viață, și-n tine să devenim doar unul, creat de amândoi,
Să strigi, să rupi tăcerea, să-mi zgârii șoaptele ce nu le spui pe spate,
Să rupi blestemul ce cu tristețe a amorțit pădurea iubirilor uscate.
Totul să vină brusc la viață, moartea să fie o moartă amintire,
Tu să rămâi cu mine înger pedepsit, și împreună să zămislim iubire.

La troisième. Je suis déjà fatiguée quand la plus belle m’attend au début.

Un domn scorțos
Și cam gelatinos
Nu poate ochilor să-și creadă !
Tu ai picioare în loc de coadă,
În loc de aripioare tu ai mâini
Și între ele, obraznic jucăuși doi sâni.
Așa de tare l-ai uimit,
Că din uimire nu s-a mai trezit.
Pe mine însă ma incită
Cum stai la soare dezgolită
Și în privire îți ghicesc un gând
Ce-l cheamă pe al meu coapsele lacom să-ți descânt,
Iar marea care strălucește albastru-n depărtare
Cred că ne-îndeamnă la iubire pe nisip sub soare.
Primește-mă în fierbințeala ce o lenevești,
Dă-mi gustul trupului și o să-ți dau motiv să mă iubești.
Ascunde-mă și tu în umbra dăruirii tale cu sălbăticie,
Udă-mă-n valuri înspumate de-a ta iubire sidefie.

Lasă-l pe domnul, e puțin speriat
De cutezanța mea de-a-ți fi bărbat.

Dă-mi mie răul ce te doare
Și o să-ți dau iubire să-ți fie alinare
Dă-mi o privire din ochii ce îți sunt atât de triști
Și o să-ți dau o inimă ce bate fiindcă tu exiști
Dă-mi fruntea, cald să ți-o sărut
Și ai s-arunci durerea în trecut
Dă-mi și nimic dar dă-mi-l tu
Nu spune înainte să te-ntreb că nu
Nu-mi spune da, știu că-i o vorba mică dar plină de mister
Dă-mi o privire doar, mai înainte să ți-o cer.
Dă-mi tu, de ce ți-e frică ?
Și o să-ți dau iubire, să-ți fie viața, fără mine, fericită
Iar de-mi vei da, eu n-am să iau
Și-n calea ta n-o să mai stau
O să mă pierd în zile fără soare
Dar înainte o să-ți dau iubirea mea nepieritoare
Dă-mi tu, fără ca eu să îți mai cer
Și îți voi da din mine ziua, apoi în noaptea vieții tale o să pier

Îmi dai cuvinte rupte-n sens
Și viitoare fapte fără explicații
Îmi naști în ochi un trist condens
Și-n suflet îndoiala în senzații

Îmi dai priviri ascunse, reci
Și gânduri pline de-a prezentului uitare
Când te întreb tu unde pleci
Tu ești de mult plecată in visare

Îmi dai puțin din timpul tău
Secunda noastră o măsori precis
Îmi dai părerea ta de rău
Că-n mine timpul nostru l-ai ucis

Îmi dai prea mult din neajunsul tu
Fără să-mi dai de fapt nimic
Îmi dai răspunsuri înghețate-n nu
Și întrebările le-apleci când le ridic

Îmi dai cu dărnicie doar un vis
De care-ți place, în el tu ești iubită
Îmi dai cerneală neagră pentru scris
De care nu-ți mai place, de el ești răscolită

Îmi dai numai când vrei, și-atunci puțin
Cuvântul, ce prețios poate să-ți fie !
Și îl stropești și cu venin
Ca nu cumva să-ți abuzez de dărnicie.

Mă-închipui linia ce-ți desenează trupul în curbe amețitoare
O împletire-n valuri de mătase neagră cu umbre albe pe trupul tău ispititoare
Mă-închipui celălalt spre care tu privești fierbinte
El să dispară, iar eu  să fiu în locul lui la tine-n minte
Să trec prin ochiul rece-al sticlei ce te-a avut când frumusețea goală tu i-ai dat
Să fiu lumina ce și-a stins culoarea în gînduri ce te scaldă pline de păcat
Mă-închipui piatra ce-ți stă la gat înaripată-n desfătare, nu credință
Mă-închipui gura ce șoaptele le lasă să-ți mângâie sânii și sfârcurile împietrite de dorință
Mă-închipui mâna ce pe pântecul neîmplint așteaptă să îi dai un freamăt de chemare
Mă-închipui numele ce buzele ți-l cheamă suspinând fără-încetare
Mă-închipui tainic sâmbur ce face-n tine viața să rodească
Și-aș vrea să vrei și tu iubirea mea în tine cândva din noi să crească
Tu ești nehotărâtă, nu știi dacă să pleci sau să te lași iubită
Nu-s eu cel așteptat, dar tu ești de cuvântul meu dorită.

Hei, iubire !
Aveai să-mi dai ceva
Da, știu, nu fericire
Vorba ta
Aaaa, n-ai promis !
Și nici nu te-ai decis
Acuma înțeleg …
Sunt bleg !
Cum ? Tot ce ți-am spus așa rămâne
Eu nu-mi schimb vorba dată azi pe alta mâine
Te-ai supărat ! Firesc !
Întotdeauna eu greșesc …
Bine, vorbim pe altă dată
Acum nu poți, ești ocupată
Eu, ce să fac ?
Te enervez pe tine, și tu m-ai enervat !

Mă chemi, eu vin, m-alungi, suspin.
Zâmbești și mă topești. Și ce frumoasă ești !
Mă cerți și te prefaci că ierți.
Și mă ignori, mai bine mă omori !
N-ai timp, în schimb
Ai o plăcere să-mi provoci durere.
Altfel, ai timp de schimb…
Ești ocupată dintr-o dată,și vorba ți-e plecată.
Și eu am treabă, o grămadă.
Nu crezi ? Pai vezi !
Ba te grăbești Și nu mai ești,
“La Revedere”, încă o durere …
“Pa pa” “Am treaba mea”, o ai, da da …
Ești obosită, și dacă îmi permiți, iubită
Îți spun, acum.
Te vrei doar admirată. Toată !
Eu ce să fac ? Te plac
Și te iubesc. Greșesc ?
Tu nu greșești ! Și bineînțeles nu mă iubești.
Dar trec peste aspect și te iubesc defect.
Repară-mă, sau dacă nu, omoară-mă
Tu m-ai stricat! Păcat …
Tu ești de vină pentru iubirea mea-n surdină.
Dar trec peste aspect și te iubesc defect.

Vrei să mă ții și să te țin de mână ?
Privirea mea în ochii tăi o vrei ?
Vrei să fim nu doar eu și tu, ci împreună ?
Vrei viața lîngă-a ta să-mi iei ?

Vrei să te strâng cu dragoste la piept,
Iubirea să-mi asculți cum tremură-n suspin ?
Vrei să mă-mbrățișezi și tu ? Aștept,
Hai vino, împreună vreau să fim !

Vrei să visăm un amândoi ?
Un singur vis să-l împărțim.
Vrei să fim nu doar eu și tu, ci noi ?
Și noi, din eu și tu să devenim ?

În ziua rece petrecută într-un ieri
Ce-n mâine acundea o moarte cu tristă bucurie,
Eu am uitat să te intreb ce-mi ceri
În schimbul darului de-a-mi fi soție

Și astăzi te întreb, vrei să-mi arunci trecutul
Și pentru mâine în tine să mă iei ?
Vrei să-mi primești neîmplinit sărutul
Hai spune-mi, împreună vrei ?

Ți-am spus că nu te vreau ? Ei bine, te-am mințit
La tine în suflet și în trup ard să devin trăit
Și atunci când noaptea cade să simți cum dulce vine
Dorința de a fi nebun iubită de un nebun ca mine
Ce vrea să-ți strângă-n palme cu mângâiere sâni goi
Cu buzele să-ți dea iubirea pe buzele tale moi
Cu șoapte adunate într-un nebun sărut
Să-ți scrie cu iubire iubirea chiar pe trup
Vreau să te strâng în brațe și să mă uit în ochii tăi
Vreau să trezesc în tine potopuri și văpăi
Vreau să te am, am vrut și ieri și mâine o să vreau
Vreau să mă ai și tu, în tine vreau să stau
Vreau să te-aud șoptind că nu mai poți, că vrei să ierți
Că te-am iubit mințindu-te, și vreau în tine să mă cerți
Să mi te lași nebună în visul ce te vrea nebun
Să-mi spui că pot să vreau să fii a mea acum
Să te dorești cu mine în trup și-n suflet împlinită
Să-mi ceri să vreau, să vreau mereu, și te lași iubită
Vreau să te vreau, minciuna ce n-am vrut-o mă slăbește
Și tot ce sunt acum te vrea, cu totul te dorește.

Cuvinte de iubire fermecată cern
Cu ele peste tine descântec îți aștern
Prea tainicul miracol să îl împlinesc
Când de-o minune, tu, cu vorbe magice îți povestesc.
În cartea viselor, o vrajă poartă chiar numele tău
Și dacă o rostesc dezleg blestemul ce între noi îl legi mereu
Dar tu de-a mea magie strașnic te aperi cu tăcere
Lovesti cu sete în iubire și provoci durere
Decapitezi balauri care nu există
E doar iubirea mea și-n nepăsarea ta rezistă.
Poți să o arzi, să-i tuni urgie
Ea rabdătoare așteaptă vraja să te-îmbie
Nu să te aibă veșnic, asta n-a vrut nicicând
Decât să o ridici de jos și o porți puțin în gând.
Să-i dai iluzia că viața pentru tine merită trăită
Atunci când fata ce-o iubești știe că e iubită.
Atunci când dorul se topește într-o singură privire
Înconjurată cu descântec ce pentru tine e iubire.

Te-am vrut întâi un zâmbet, să-mi faci din iarnă vară
Te-am vrut o șoaptă, din suflet să-mi ridici o grea povară
Te-am vrut mătase despletită, să-mi mângâi fața aspră
Te-am vrut speranță în luna tremurândă ce îmi bătea-n fereastră
Te-am vrut căldură, topită peste mine la trezire
Te-am vrut să-mi împlinești destinul ce îmi stătea în amorțire
Te-am vrut privire poposită în ochii mei prea triști
Te-am vrut să știi că-n mine crâncen și dureros exiști
Te-am vrut cu răutate, cu plăcere, o ultimă nebunie
Te-am vrut să porți în tine viața ce ne urma să fie
Te-am vrut cuvântul să mi-l dorești pe buze răvășit
Te-am vrut să-mi tremuri la gândul de-a te fi iubit
Te-am vrut bătaie nouă în inima ce rece se pregătea să stea
Te-am vrut atât de mult, te-am vrut ascunsă-n soarta mea

Astăzi te am, fără ca tu te-am vrut să-mi fi știut vreodată
Și mâine, dacă va mai fi, te vreau în tine iubirea să mi-o vrei purtată.

A treia-i disperare
Prima e o neliniște, a doua e stupoare
A treia-i lipsă de mândrie
Prima e dor și-a doua nu e bucurie
A treia e durere
Prima e bănuială, trecută în a doua la părere
A treia-i lipsă
Prima e nor, a doua-i umbră de eclipsă
A treia e cuvântul mut
Prima-i iubire, a doua e iubirea la trecut
A treia fără prima și a doua
E începutul, dimineața când răsare roua
A treia, ultima în șir de trei
E noaptea ce fară să-mi dai acum mi-o iei
A treia e lipsa mea din tine
În prima și a doua te-am vrut doar pentru mine
A treia e nimic
În prima și a doua cu gândul tău m-ai amăgit
A treia e sfârșitul programat
În prima și a doua spontanul în zadar l-am așteptat
A treia e doar prima
Pentru a cincea, când iubirea-și pierde stima
Și-a doua trece în a patra
Când înainte de răspunsul tău e mai adevărată fapta.

Un cadeau pour Melanie et ses amis

Marea-i o furie în spume albe învolburată
Ai fost în ea, ai rascolit-o, și-acum ea te dorește toată
Gândul spre tine și-l ridică și-n neputință de maluri el se stinge
Ar vrea sa te sărute, să te aibă iarăși, dar glezna abia dacă-ți atinge
I te-ai promis, te-ai prefăcut că i te dai
Dar tu ai vrut doar basmul ei să-l ai
Îl ții acum în palmă, e plin de șoapte susurând
Și marea ai părăsit-o, ai aruncat-o și din gând
Pe mână te-a vrăjit sărutul, lăsat de un nisip fierbinte
Ce te-a avut în el întinsă, ce tu îl ai acum în minte
Spre el privești, căldura lui trecută te-nfioară
Vrei să te guste iar și iar, și să te mângâie pe coapsa de vioară
Pe pântec să-ți aștearnă grăunțe mici de fericire
Sânii să ți-i acopere cu șoapte aspre de iubire
Te strângi prea rușinată, dar vrei să-l ai, să i te dai
Și pentru el te-ai îmbrăcat cu goliciune, al iubirii strai
Comoara ce-ai răpit-o mării lui i-o oferi, un dar șoptit
La gât îi porți dovada de iubire, un diamant din mângâierea lui topit
Ai vrut de la-nceput nisipul fierbinte frămîntăndu-ți trupul
Marea ți-a fost o joacă albă ce își vuiește acum trecutul

Când somnul te ignoră sau te ocolește,
Când visul noaptea nu ți-o mai vrăjește,
Când gânduri seci te răscolesc,
Lasă-mi pe ochii tăi sărutul să îl poposesc.
Dă-mi mie grijile, tristețea,
Tu odihnește-ți nedormită frumusețea,
Dă-mi mie noaptea lungă, grea,
Și am să-ți dau în schimb iubirea mea.
Luceferi o sa iți atârn la geam,
Și-o sărutare, ultima care-o mai am,
În așternut o să-ți brodez șoapte fierbinți,
Tu cu un gând, pe-al meu de-o să-l alinți.
Și norii o să-i dau deoparte,
Pe cer cu stele o să-ți scriu o carte,
Și luna o voi transforma în lampadar,
Să-ți stăruiască somnul prea fugar,
Și umbrele sa le topească,
Iubirea mea să-ți dăruiască.
Tu lasă-te ușor în visul meu,
Fără de tine e morocănos și greu.
Dă-i doar un singur gând, nu șoaptă, nu privire,
Dă-i gândul fără de cuvânt, nu vreau să-i dai iubire.
Nu vreau să-i dai nici trup și nici îmbrățișare,
Dă-i gândul fără de cuvânt, fără el moare.
Dă-i doar o adiere, de gândul fără de cuvânt e mult,
Dă-i chiar și mai puțin, la poarta sufletului tău eu stau s-ascult
Și dacă-al nepăsării vânt îmi va aduce trist suspinul,
Atunci voi aștepta supus să-mi termini chinul.
Iar de te vei simți mai bine privind când inima mea moare,
Eu singur pentru tine o voi călca-n picioare.
Și astfel se va termina povestea începută fără de sfârșit,
În care tu ai vrut să-ți fiu cuvântul nerostit.

Ultima strofă acum ți-o scriu
De mâine nu-mi vei mai fi decât trecut pustiu
Te las să te-însoțești cu umbra ta
Să-ți fie întâlnire seara unde când vei vrea
Să-ți fie rece dor, fierbinte enervare
Lacrimă seacă, stoarsă fără disperare
Să-ți fie desenat în cercul gol cuvânt
Formulă cu un argument secret și strâmb
Șoaptă ascunsă-într-un pahar cu apă
Pas peste pasul tău purtată
Să-ți fie colorată-n râs o haină
Și râs de mine în râs de taină
Să-ți fie adevărul tău pe jumătate
Astea de mâine ție ți le las pe toate
Eu mă păstrez așa cum sunt, disprețuit
Fiindcă tu n-ai răbdare să primești ce am de dăruit.
Tu doar încerci, o promisiune e prea grea
Și uiți și încercarea, te așteaptă-n umbră umbra ta.

Ai răsărit chiar dintre stele moarte
Pe cerul unde-mi fulgeră blestemul norii de otravă
Mi-ai stat în gândul ce-l credeam departe
Doar ai zâmbit puțin și ai plecat, în grabă

Dar gândul mi-a rămas, e dulce și blajin
Nu vreau să îl arunc din nou cu disperare
Mi-e tare teamă să mai gust al nepăsării chin
În loc de tine neștiută alinare

Sunt muribund și visul tău îmi dă speranță
Nu să renunț la moarte, mi-e gata scris destinul
Ci sufletul să-l readuc la viață
Să vadă-n ochi tăi încă nedezvelit seninul

Am să ți-l las pe o petală de regret
Când eu puteri n-o să mai am să-l găzduiesc
Și-o lacrimă ca rugăminte îți trimit bilet
Să-i fii tu casă cât eu am să lipsesc.

Lasă-mă să-ți întâlnesc sărutul,
Spune-i adresa unde noi ne întâlnim,
Pe strada visului în care eu îți sunt trecutul,
Prezentului ce tu nu vrei să-l devenim.

Mă uit la buzele ce-l apără cu strășnicie
Aș vrea să ți le mușc, să le gust frica
Sărutului ce îl doresc de-o veșnicie,
Speriat că în sărutul meu își trece clipa.

Le-aș mângâia cu dragoste apoi,
Teama din răsuflare să-ți gonesc,
Și să rămână doar sărutul între noi,
Și șoapta mea, ce tu n-o crezi, eu te iubesc.

Să nu mă mai aștepți, ora-i târzie,
Nu pot să te mai întâlnesc în gând,
Sunt așteptată într-o altă poezie,
Să nu te superi, de un alt cuvânt.

De mai demult sunt invitată, cu dorință,
Mult înainte să mă rătăcesc în visul tău,
Și azi mi-a spus că-i sunt de trebuință,
Și lipsa mea îi plânge versul său.

Lasă-ți și tu iubirea să cadă-n adormire,
E tristă și-mi pare atât de obosită uneori,
Eu o să-i dau și un sărut și-o ultimă privire,
De nu va mai vrea să se trezească-n zori.

Să-mi lași o poezie cu dragoste în locul ei,
Să-mi amintesc ce tare m-a iubit,
Și poți să-mi dai și un sărut dacă mai vrei,
Și dacă-n versuri încă nu l-ai irosit.

Vreau să te țin în brațe, ispită caldă,
Să-ți spun de ce la mine noaptea-i albă,
Să îți dezleg iubirea mea ascunsă în povești,
Dar tu ai adormit, mă uit la tine ce frumoasă esti !
Ai părul de mătase moale, scumpă
Dar o șuviță somnul pare că-ți alungă
O împiedic chiar la timp cu un ușor sărut
Sper că în vis tu l-ai simțit sau l-ai avut
Iar pe sprâncene-ți las iubirea-n poezie să se plângă
Si peste ochii tăi vrăjiți pe buze lacrima s-ajungă
Acolo s-o usuci când visul te-nfioară adânc și dulce
Sărutul să-mi săruți când lângă tine iubirea mea vrea să se culce
S-o prinzi și tu în brațe, s-o străngi la piept cu drag
Să-i fii iubită-n noapte până când ziua va sosi din nou în prag

O liniște de moarte e afară,
Cerul e prea înalt și rece și senin,
În suflet port nespusa ta povară,
Iubire ce mă sfâșie cu al tăcerii spin.
În gând îmi spui cuvinte de ocară,
Și gândul meu îl umpli cu venin,
Mă răscolești de dimineață, m-aduni abia pe seară,
Noaptea mi-o dăruiești cu vise și tu icoană să mă-nchin.
Eu astăzi sunt o toamnă când tu ai vrea o vară
În val de mare mângâiată, nu într-al meu suspin.

Un lac ca lacrima, din lacrimi, un soare rece strecurat de nori,
Și tu iubire într-o gradină, floarea iubirii mele între flori.
Frumusețea ți-e încruntată, mă vezi în mâine Te Iubesc,
Te întristează astăzi, să știi că nu te știu, dar te doresc.
Ochii tăi spintecă cuvântul ce încă nu era născut,
Și buzele îi șuieră blestem, să fie sterp și pururi mut.
Nu vrei nici peste ani să vină, acum degrabă îl arunci,
Mai înainte să te-atingă, tu cu tăcerea frumuseții îl alungi.
Și poruncești sub zidurile cetății să fie pe vecie îngropat,
Te întristează vestea că de mâine, de tine cu iubire el va fi legat.
Ești tristă că lacul o lacrimă de mâine l-a umplut,
Că vântul e gândul despre tine, ce azi e încă neavut,
Că florile gradinii tale, din versuri de iubire au răsărit,
Iar soarele și norii, sunt sufletul ce te va fi iubit.
Chiar și cetatea, astăzi din dragoste de tine-i ridicată,
Iubirea mea de mâine să fie acolo întemnițată.
Până în ziua când printre flori și portocali și palmieri,
Iubirea mea de astăzi tu o vei naște fără să vrei de ieri.

Așa ți-a fost destinul, și-al meu, să te iubesc iubire nesecată,
Să-mi fii iubită astăzi doar fiindcă ieri tu mă priveai îngândurată.

Sunt doar o frunză istovită-n toamnă
Mă suflă gândul tău, departe mă dorește
Eu mă doream înmugurit în tine preafrumoasă doamnă
Culorile însă ni se despart, a ta de-a mea acuma se golește

Când m-am desprins de ramura ce m-a născut
Plutind pe valuri de vazduh brumat de-un nor
La tine-n palmă eu m-am așezat tăcut
Și am știut că în caldura ei de tine o să mor

Erai îngândurată si cu un zâmbet m-ai primit
Surprinsă, și surprins palidul galben mi s-a îmbujorat
Era prea toamnă să-ți mai spun că te-am iubit
Și din iubire-n palma ta pentru vecie m-am uscat

M-ai strîns ușor să vezi de mă poți rupe
Și viața-n praf de amintire-ai prefăcut
În palmă ți-a rămas iubirea în cuvinte dispărute
Și praf din mine, ce dintr-o dată nu l-ai vrut

M-ai scuturat pe alte frunze moarte
Palma ți-ai șters-o de cuvântul de iubire
Și toamna ai rugat-o să mă dea deoparte
Căci praful poeziei te prăfuiește-n amintire

Acum copacul meu e-nfrigurat și gol
La tine-n suflet se nasc alte tomnatice dorințe
Eu printre frunze moarte joc al morții rol
Iubirea pentru tine m-a ucis cu umilințe.

Cerul se-întunecă, viața îmi calcă spre amurg
Pe strada ta sunt lacrimă de dragoste și curg
Nu mai am timp, noaptea e-aproape, mă așteaptă
Spre ușa ta urc treaptă după treaptă
La geamul unde-ți place să privești spre stele
E o lumină palidă crestată-n jaluzele
Cred că te strânge în brațe visul de iubire
Acela ce-l vrei tu, al meu e sterp, nu are împlinire
În spate-mi suflă noaptea, eu mă grăbesc la tine să ajung
Urc trepte două-trei deodată, secunda e un timp atât de lung
Mai am doar una, ți-am ajuns în prag
Strâng pumnul chinuit să bat, mă prăbușesc și cad
Auzi un zgomot, privești prin ușa ce-o deschizi puțin
Închizi la loc, e numai noaptea, în care eu pe prag sunt chin
Vreau să te strig dar mă sufoc în întuneric
Tu grabnic te întorci cu dor în visul tău feeric
Frigul mă îmbrățișează și rece mă sărută
Pe buzele pe care tu n-ai vrut să fii avută
Și inima cu spini de gheață adânc înfipți mi-o amorțește
Tu ești iubită-n vis și visul tău fierbinte acum iubește
Rămân o lacrimă pe prag, ce noaptea rece o îngheață
Tu ești iubită, eu nu voi mai fi nici rouă-n dimineață.
Pe pragul ușii ți-am lăsat împachetat cu dragoste sărutul
Ce astăzi nu l-ai vrut și mâine nu-l mai am, eu mâine sunt trecutul.

Mă uit în ochii tăi și pendulez
Un vis în gând, ba îl ridic ba îl așez,
Încet de timp și spațiu mintea mi-o golesc,
Mă umplu doar cu tine, știu doar că Te Iubesc.
Trupul, îmi poruncești, dispare, nu-l mai simt,
Rămân sărut pe-o mân-a ta, pe cealaltă alint,
M-adormi, îmi naști și termini visul, mă trezești,
Mă tai bucăți, m-aduni la loc, mă răscolești,
Mă chemi, mă iei, m-alungi, mă dai,
Astăzi nu vrei să-mi fii și mâine n-ai,
Mă-ntorci pe degete și mă strivești în pumnul mic,
Când Te Iubesc din mine vreau să îți ridic,
Mă spulberi în patru anotimpuri c-o singură privire,
Mă ștergi din calendar și într-o clipă-s amintire,

Prin tine văd acuma lumea, așa cum numai tu o vezi,
Ți-ai furișat gândul în mine și mă hipnotizezi!

Tu mă cunoști așa cum eu te știu ?
Tu mă citești așa cum eu te scriu ?
Tu crezi că ești icoana la care eu mă-închin ?
Tu mă alinți cu gândul când eu la gândul tău suspin ?
Tu stai când eu să vin la tine-aș vrea ?
Tu pleci când eu cu tine aș pleca ?
Tu mă găsești când eu de tine m-am pierdut ?
Tu-mi dai ce niciodată eu nu ți-am cerut ?
Tu-mi ierți greșeala când eu nu greșesc deloc ?
Tu îmi stingi focul când pentru tine eu iau foc ?

Tu înțelegi acuma cum eu pe tine te trăiesc ?
Tu simți măcar puțin din al meu Te Iubesc ?

Nori negri de blestem cern de adio lacrimi,
Și eu mă cern de tine, mă reîntorc în patimi
Iar tu îți cerni batjocura cu aroganță peste mine
Te bucură că-n haina nepasării îți stă așa de bine
Și crezi că steaua ta acuma strălucește și mai tare
De fapt mai arde stins, mocnit și de pe cer încet dispare
Te simți puternică, victorioasă, împlinită
Că ai strivit în sânge chiar inima ce te vroia iubită
Cu un aer de noblețe tu te mândrești și te-nconjori
Fiindcă o inimă ce ți s-a dăruit, acum plutește printre negri nori
Dar norii, chiar și negri, sunt tot pe cer, acolo sus
Și ploaia lor va cerne lacrimi din răsărit până-n apus
Și cerul tot va sta întunecat până când coborând de pe a ta mândrie
Vei știi să spui poate-am greșit, sărută-mă și iartă-mă în poezie.

Îți las în ale tale alte gânduri, gândul meu de tine,
Dar tu nu vrei să mai auzi decât un altul nu pe mine,
M-așez în calea ta și lâng-un altul tu mă ocolești,
Privirea ți-o aștept să mă doboare dar tu pe altul îl privești,
Cuvântului i-am pregătit același, și nu altul, moale așternut,
Dar tu cu altul azi grăiești, mie îmi dai cuvântul mut.
Atingerea ți-e așteptată precum un soare dintre ploi,
Dar tu pe altul îl atingi, pe mine mă acoperi cu noroi,
Ți-am iscălit și numele, alături de al meu pe carte,
Dar tu vrei altul, altfel scris, pe mine mă trimiți la moarte,
Îți las poeme scrise în văzduh să te adie în zori de zi,
Dar tu vrei altul, ce în altă limbă să-ți dăruiască poezii,
Și rugăminți eu ți-am lăsat, lipite de al zilei trist apus,
Să le citești cu visul când te culci, dar altul visul ți-a adus.

Aștept să te-ntorci în locul unde ți-am născut iubirea,
Dar tu pe altul îl întorci, și-l vrei acolo unde vezi tu fericirea.
Eu altul nu mai pot să fiu, și nici același nu mai sunt,
Dar te aștept ca nimeni altul să te întorci la mine-n gând.
În palme să îți țin obrajii ce altădată repede se rușinau,
Și să mă uit în ochii tăi, până în tine locul celuilalt îl iau.

Pe malul lacului cu ape de coșmar,
Ce eu le-am plâns potop de în zadar,
Astăzi mă trec îngândurat,
Nici chip în el nu am, și apa neagră m-a uitat.
Nuferii îi sunt acuma triști și ofiliți,
Tociți de vreme înainte de a fi trăiți,
Și trestia e aplecată și uscată,
Acuma de însingurare-i plină toată.
Resturi de vrajă mai plutesc buchete
Norii le-apasă, le scufundă în regrete
Întreaga feerie e doar un gri spre galben putrezit
Și tot miracolul, misterul, în moarte s-a trezit
Din somnul ce visele absurde le-a ars mistuitor
Când înainte să-i refuzi iubirea l-ai sufocat cu dor
Stelele ce ieri dansau numele tău pe valuri
Astăzi abandonate-s pete de noroi pe maluri
Și Luna, e o coajă destrămată maronie
Cândva a fost o taină, numai pentru tine, vie
Totul e mort, uscat si putrezit, fărâme de cuvinte
Și printre ele îngândurat, un eu murind cu tine-n minte.
Și lacul mă va înghiți, sau eu negreala lui o să înghit
Ca să-i redau misterul celui ce mai frumos ca mine te-a iubit.

E miezul Nopții și fumez,
În loc să dorm și să visez,
Că lângă tine, Cuvânt de amintire mă întind
Și c-un sărut pe suflet te alint.
Că tandru te cuprind cu brațe tremurând de poezie,
Când tu îți dai sărutul tău pe buze mie,
Iar cu privirea mă străpungi adânc,
Și lacrimi naști în ochii ce pentru tine plâng.
Eu mă strâng păcat nerăbdător în tine
Căldura ta mă-îmbată și îmi face bine
Și mă adoarme, suferința mi-e uitată,
În vis tu ești a mea, întreagă, toată.

E miezul Nopții și fumez,
Tu ești tăcută, eu cuvinte delirez,
Le scriu haotic, nu vreau să le pierd, le-adun apoi,
În altă poezie scrisă numai pentru noi.

Am pus un timbru pe-o scrisoare
Și l-am lipit ca pentru tine, cu o sărutare.
Adresa am scris-o doar din amintire,
Dar va ajunge sigur, doar tu îmi ești iubire.
La Expeditor mi-a fost mai greu să scriu,
Căci tu poetul îl disprețuiești, o știu
Și-atunci din lipsă de imaginație-am trecut
Încă un pentru tine-al meu sărut.
Am desenat și niște flori, din cele ce nu-ți plac
Și-mi pare rău dar altceva nu știu să fac.
Știu că îmi vei ierta, chiar de-l arunci, desenul,
La fel cum ai iertat și iute aruncat catrenul.
Peste numele tău am presărat sclipiri de rouă
Culese chiar din lacrimi când noaptea a născut o Lună Nouă,
Și-n plic am pus cu drag și pe ascuns,
Iubirea pentru sufletul tău de nepătruns.

Cel ce-ți va da scrisoarea nu va fi poștașul,
Ci gazda locului unde mă duc, cosașul.
Nu-ți fie teamă, e pentru mine și-mi face un favor,
Lui i-am promis sufletul meu atunci când o să mor,
Dacă la schimb cu veșnicie îmi va dărui iubirea
Și ție-ți va aduce-n plic neîncepută fericirea.
Acum vreo două zile cu el m-am întâlnit,
Dar n-a putut să stea era puțin grăbit
Și mi-a promis că trece sigur astă seară,
Eu să am plicul pregătit și să-l aștept afară.
Are o fericire-aparte, eternă, pentru tine
Și e avantajos s-o dea la schimb cu sufletul ce încă-l am în mine.
Acum aștept să vină și dureros de rece e afară,
Sau poate coasa lui mă taie și-ncepe să mă doara ?
Plicul eu nu-l mai am, înseamnă că ți l-a adus.
Să îl desfaci cu grijă, în el iubirea toată-am pus,
Și fericirea cea eternă și promisă,
De mai ții minte, în prima poezie scrisă.
Te las acum, într-adevăr e el și mă zorește să plecăm,
Mai trebuie și prin Infern puțin să stăm,
Să mă înregistreze la suflete prostesc pierdute,
Din fericire dăruită Cuvintelor Nevrute.

Nu știu ce vreau acuma, dar ieri am vrut să mă iubești
Și-n fermecată taină în tine un alt eu să crești,
Și să mă stingi pe mine, cuvântul răzvrătit,
Ce fără să te vrea, să te iubească a-ndrăznit.
Ți-am fost în zi și-n noapte nevrută supărare,
Mi-ai spus că-s un nimic, că eu de tine nu-s în stare,
Și-așa neputincios durerea mi-a trecut,
Și tot ce ți-am promis degrabă am făcut.
Admiratori ai azi cu o pereche-n plus ca ieri,
Mai e ceva ce trebuie să fac fără ca tu să-mi ceri ?
Ah da ! perechea ce-ți admiră glasul e vaduvită de un pețitor,
Îți las acum alegerea, iar eu mă duc să mor.
Oh ! Nu-ți întinde grija peste mine,
Nu mi-a ținut de cald și nici nu îmi va ține.
Acolo unde eu mă duc nu-i loc și pentru ea,
E locul celor care știu ce-nseamnă dragostea.

Nu știu ce vreau acuma, dar ieri am vrut să mă iubești
Astăzi nu vreau să știu nici cum te mai numești.
Numele tău l-ai dat, l-ai răspândit cu dărnicie
Și strâns legat de el iubirea ce ți-am dăruit-o numai ție.
Te-a bucurat numai pe chip, stârnindu-ți râsul
Și tu ai mulți prieteni cu care să-i sărbătorești decesul.
Vă las acum să râdeți, ziua întreagă să vă fie-o fericire
Dar o să iau-napoi ce nu îți este de folos, a mea iubire.

Stau ghemuit și plâng,
Sunt îngropat sub hohote de chin râzând.
Lacrimi pustii adun în palmele căuș,
Tu cine ești ? mă-ntreabă, venit de nicăieri, un spiriduș
Eu ? Îl privesc surprins și intrigat,
Cine sunt eu ? Cred c-am uitat.
Numele meu e Nimeni, și nu știu să fi fost Altcineva vreodată
Îmi amintesc, ce gând bizar, cum că Degeaba am iubit o fată
Mi-am amintit ! M-au botezat Degeaba, și așa mă cheamă
Nimeni Degeaba, doar că acuma am murit, mi-e teamă
Ei da ! Mi-aduc aminte ziua când m-a spălat chiar apa vieții
Și ea mi-a dăruit un zâmbet, un leac contra tristeții
S-a furișat în mine apoi și dragostea cu grijă mi-a crescut-o
Doar ea nu mi s-a dat, dar cred că nici n-am vrut-o
Apoi s-a strecurat de mine, așa de tare mi-a lipsit
Că visele le-am prefăcut cerneală și ei le-am dăruit
Nu pot să-ți spun de i-au plăcut ori ba
Știu doar că m-am îndrăgostit de prea lipsinda ea
Și supărat am fost, și vesel, guraliv, tăcut
Dar sentimentul meu doar să iubească-a vrut
Pe urmă nu mai știu, totu-i confuz și de neînțeles
Poate s-a plictisit sau poate pe Altcineva ea a ales.
Știu doar că m-am trezit plângând
Aici, sub hohote de chin râzând.

Hei, nu mai plânge, îmi spune mica arătare cu glasul ascuțit,
Tu ești un Nimeni și trăiești, doar visul tău e îngropat, el a murit
Ridică-te din el, și mergi peste cuvinte
Ai să găsești un drum pe care ții drept înainte
La capăt nu-i lumină, dar nici întuneric nu-i
Acolo te așteaptă zâna ta, și “Te Iubesc” EA vrea să-i spui
Și ea te va iubi-napoi, așa cum îți dorești
Și-ți va sorbi cuvântul când de iubire ai să-i povestești
Iar ea-ți va da numele tău și tu vei fi un nume-al ei, mereu
Și dragostea va fi atât de simplă, și nu ceva chinuitor și greu.

Visul ce azi l-ai îngropat lasă-l aici să putrezească
Și lângă el și râsul care l-a ucis fără ca altul nou să nască
Dar niciodată să nu uiți de-acuma cum te cheamă
Nimeni Degeaba, și dacă te gândești mai bine, ești Cineva de seamă
Doar că degeaba, nimeni, nu poate să te împlinească
Tu ai un preț, și e cam mare, doar Cineva-și permite să-l plătească
E fata ce dintotdeauna a așteptat iubirea să i-o dăruiești
Și numai ea mai știe ce înseamnă iubirea cu iubire să o răsplătești.

Sunt răscolit, dar crunt de disperat
Și înecat în lacrimi tu ai vrea acum să fiu,
M-ai folosit fără de voie, m-ai și aruncat,
Pe tine te-am pierdut, nu te mai știu.
Ochii cu gene lungi, sfios întoarse
Azi și-au pierdut tainic misterul,
Iar nasul cârn și buzele frumoase
Nu mai provoacă dragostea ce îți picta cu stele cerul.
Și dacă ieri o viață ți-aș fi dat pentr-un sărut,
Și pentru o privire m-aș fi războit cu moartea,
Azi îmi dau viața doar ca să te uit
Și să-mi golesc de tine sufletul ce scrie cartea.
Sînt trist, puțin, eu te visam a mea minune
Simțeam chiar clipa, când mă vei fi fermecat,
Azi gândul mi-e pustiu, n-are nimic a-ți spune,
Totul s-a scris, și ce s-a scris cu totul e acum uitat.
Cândva cuvântul ți-l sorbeam prea lacom de a lui savoare
Și zâmbetul ți-l așteptam nerăbdător pe chip să înflorească,
Astăzi pe lângă ele trec grăbit cu nepăsare
Și nepăsare-ți dau în versuri să te însoțească.
Lipsește vraja trupului ce tandru m-a lăsat
Căldura-n palme tremurânde să i-o țiu,
Locul ce-n brațe eu ți l-am păstrat,
Acum de tine și iubire e pustiu.

Eu m-aș întoarce-n vraja care m-ascundea cuvânt în tine,
Dar tu vrei să rămâi acolo unde-ai fost mereu,
O oarecare îndepărtată și nelângă mine
Așa că de o oarecare tu mă depărtez și eu.
Las între noi un fir subțire de iubire
Să-ți fie ajutor de te vei rătăci,
Scutură-ți lacrima pe el să-mi dai de știre,
Atunci câd trupul tău de pribegit va obosi.
Îți voi trimite caleșcă trasă de cuvinte înaripate,
Să mi te-ntoarcă în poveste ca pe o regină,
Îți voi reda grădina în care poeziile au răsărit îmbujorate,
De tu vei vrea să nu-mi mai cauți în iubire vină.

Încă o comedie la teatrul tău a luat sfârșit
Sala te ovaționează în picioare
Nu-ți pasă că actorul în rușine a murit
Tu ești din nou o stea strălucitoare.

O altă piesă, c-un actor promițător
O pui acum cu șiretenie în scenă
În care versul meu e parte din decor
Iar rolul tău întruchipează o sirenă.

Din ochi îmi picură acum puroi
Și buzele le am crăpate-n sânge
Pe degete cerneala scursă între noi
Și-n suflet amintirea ta mă strânge

Încep un gând, te mângâi cu iubire
Și-l termin răsturnat și nedorit
Și alte gânduri ce-au sclipit de fericire
Sunt doar un sentiment acuma prăfuit

Mă uit la ele, nu le mai doresc
Sunt doar iluzii dureroase
Le-ai destrămat, iar eu nu le mai peticesc
Căci m-ai făcut să uit și poezia cum se coase.

Din tine a rămas mistuitor doar visul,
Tu nu mai ești, te-ai isprăvit între cuvinte
Eu șterg acum nevrut de tine scrisul
Și încet încet mi te deșir din minte

Fire de suflet împletite cu iubire
Acuma-s noduri încâlcite-n nepăsare
Au fost cândva un strai brodat cu fericire
Tu l-ai scurtat, ți se părea prea mare

Te-ai bucurat de noul tău veșmânt
Și ai plecat râzând rotită-n piruete
Un fir s-a agățat însă de-un gând
Și tu te-ai dezgolit, fără regrete

Acum ești goală și lacom dorită,
Iubirea însă nu te mai îmbracă
Și-o altă haină nu ți-a fost croită,
Iar poezia mea nu poate să-ți mai facă.

Am oase, peste ele carne înroșită-n sânge
Un suflet am avut, acum e mort, nimeni nu-l plânge
Am vrut să îl botez în tine cât încă mai era în viață
Dar tu l-ai otrăvit cu râs, chiar dis-de-dimineață
Nici soarele prea somnoros nu se trezise încă
Când tu l-ai tăvălit pe jos și l-ai strivit cu ură adâncă
Nu ți-a făcut nimic, era lipit pe-un alb perete
Acuns privirilor curioase ale celorlalte fete
L-ai rupt fâșii, l-ai aruncat departe
În hohote de fericire tu l-ai trimis la moarte
Și gluma proastă te vrăjea atât de tare
Că tremurai de nerăbdare,

Să-l vezi cum moare !

Te încânta chiar totul, rușinea, suferința
Erai și tu într-un pluton ce savurase biruința
Unui gest copilaresc, si dureros de-absurd,
De a opri puțin grăunțele ce într-o sticlă curg.
Destinul însă-i neschimbat și necăința e târzie,
Sticla se va întoarce iarăși și curgerea-i va fi pustie
Când peste ale voastre zale, armuri și săbii, toate de carton
Va trece, și vă va fi iertat, același, el, un simplu OM.
Are tot două mâini, un cap, două picioare,
E drept că frumusețea ce-o aveți el nu o are
Pe chip, dar poate că în suflet e fermecător
Și răsul vostru l-a uitat deja, modest și iertător.

Nu-i nici atât de complicat ca voi și nici pribeag ca mine,
Dar are-o viață plină de nevoi la care de nevoie ține.
Și tu, și voi, le-aveți pe ale voastre și vă doare
Când o secundă împietrită, moare și dispare.

Iar eu ? Secunda mea acum e moartă
Și alta după ea n-o să mai vină
E un schelet pe-un gard ce nu mai are poartă
Ci doar uluci, destule, răsul să vă țină.

O literă pe buze dacă-mi dai
O plâng cuvinte-n lacrimă de rai
Cu suflet le încalț, perechi nenumărate
Să te urmeze-n viată toate
De obosește vreunul prea din timp
Îl reîntorc în suflet și-l alint
Și tu de oboseală de vei fi oftând cândva
Încetinește pasul și lasă-te în voia mea
Am să te port pe gânduri albe și catifelate
Până la visul tău oricât e de departe
Și am să i te las în brațele pe care le dorești
Iar eu mă voi întoarce să îți scriu povești
Pe care tu să le arunci în hohote râzând
Ca de o glumă proastă răsturnată-n gând.

O zi ești caldă,
O săptămână rece.
Privirea mea te scaldă,
Pe urmă, pe urme te petrece.
O zi m-alinți,
O săptămână greu mă cerți.
Mii de rugăminți,
Și-o lună îți trebuie să ierți.
O zi-mi zâmbești,
O săptămână stai întunecată.
Îți spun cât de frumoasă ești,
Și neînduplecată.
O zi două minute-mi dai,
Apoi o săptămână taci.
Ești ocupată și nu ai,
Cuvinte pentru mine să desfaci.
O zi ești râs din râs plecat,
Pe urmă-mi spui c-am înțeles greșit,
Tot eu sunt și acuma vinovat,
Iar tu ești sufletul rănit !

Totul, chiar tu, n-a fost decât o farsă,
Te-ai plictisit, și nu mai ai nimic de spus,
Tu ești o lacrimă neînțeleasă,
Iar eu un ochi ce l-ai apus.

Sînt două mâini crispate nebunește pe cuvinte
Le rup și le frământ, le-adun și le țin minte
Sau le uit, și iar le rup și le frământ
Adaug și-un pumn, ca o silabă, de pământ
Negru și reavăn, de versuri roditor
Pentru cuvântul care ilustrează substantivul dor
Și-un pic de tot de taină în taină dezvelită
Doar cât să scriu un adjectiv, la feminin iubită
Când nimeni nu mă vede îți fur cu buzele o sărutare
Și-o scriu prin substantivul hotărât articulat ca o savoare
Iar când încep a prinde forma unei iubiri gramaticale
Cuvintele de tine-s pline, iar de mine goale
Și substantivu-i adjectiv și verbul conjugat greșit
Am scris anopoda că la prezentul viitor trecut eu te-am iubit
Și alfabetul s-a diluat, iar literele sunt tot mai puține
Dar e de-ajuns cât să conjug verbul a fi la timpul permanent cu tine.

Să te iubesc, sau să nu mai ?
Să te urăsc ? Asta nu pot ! Ce ai ?
Să te ignor ? Poate c-aș reuși,
Dar atunci ? Că te iubesc tu nu vei știi !
Tu da, tu poți să mă ignori,
De asta în durere-mi trece noaptea până-n zori
Cred că te bucuri când mă vezi răpus
De singurul cuvânt ce a rămas nespus.
Poate c-așa a fost să fie
Să am o moarte dedicată numai ție,
La fel iubirea ce ți-am arătat
Doar pentru tine greutatea i-am purtat
Astăzi se-ntâmplă prorocirea mea
Tu pleci de lângă mine, iar mie-mi moare-o stea
Dar dacă în iubire-am să găsesc un loc
În care visul tău atins de-al meu să nască foc ?
E poate o iluzie ce-ncearcă să mă scape de dilemă
Să te iubesc sau nu ? Asta e marea mea problemă.
Alternativă n-am, oricât mă mai gândesc
N-am ce să fac ! Eu tot pe tine te iubesc !

Luna e doar un titlu șters și-anost
Pentru o poezie scrisă-n stele, fără rost,
Noaptea e tristul adevăr ce nemilos răsare
Peste minciuna zilei, chiar de-i scăldată-n soare,
Umbre rânjind mă bântuie și nu-mi dau pace,
Iar întunericul un țipăt jalnic îl desface.
Cuvintele mă ard în palmele pline de versuri
Ce-ți înroșeau cândva obrajii, acum au inversate sensuri.
Mă taie-n carne până când strofa lor devine sânge,
Ochii sunt prea uscați de lipsa ta și nu pot plânge,
Mă prabușesc ironic chiar peste dragostea pe care
Eu ție ți-am păstrat-o, dar tu ai ales s-o vinzi cu nepăsare

Mă uit acum pe cartea ce-am scris-o pentru ea,
Aș vrea s-o ard, să-o uit, s-o las în urma mea,
Dar o-nvelesc cu grijă chiar în ziarul
În care doar cu poezie dăruită-i plin ferparul.
Anunțuri triste ce nu sunt scrise-n carte,
Coperți goale de ea ce învelesc acum un dor de moarte.

Azi ți-am zărit sufletul, alb imaculat
Era atât de tandru gol și dezbrăcat
De scutul aspru prin care îl ferești
De iubirea mea, să n-ajungi s-o dorești
Te temi amarnic de virgulă și punct
Întorci spatele când eu te mângâi prin cuvânt
Te depărtezi când gândurile ni se-apropie, grăbită
Te războiești amarnic când eu te doresc, iubită
În ochi mi-arunci săgeți otrăvitoare
Să nu te mai privesc, fermecătoare
Limba mi-o tai cu o tăcere ascuțită, pe viu
Eu îți cuvânt cu inima, așa cum mumai eu mai știu
Vrei să destrami și vraja tainicei iubiri de tine
Dar orice-ai face eu te iubesc prea mult, știi bine
Deschide numai palma și lasă-mă să odihnesc în ea
Sărutul cald și dulce pe care gura ta nu-l vrea.

Am somnul greu și sforăit,
Dar mă trezește-un râs cam răgușit.
Deschid ochii și chiar în ei privește,
Un gândăcel ce vesel mustăcește.
Se clatină pe scurtele picioare,
Și râde răgușit și tare.
Se-aude-n toată casa al lui haz,
Dar numai eu, curios, sînt treaz.
Cu ochii bulbucați și-n spate cu armură,
Grăiește cam peltic prin cleștișoarele din gură,
Boierule, pe mine m-a trimis
Fata ce-o îndrăgești iubind-o-n scris.
Să-ți spun că versul tău l-a rătăcit în gând
Și-ar vrea să-i dăruiești un nou cuvânt.
Gîndac ciudat, întoarce-te degrabă
Și spune-i că m-apuc de treabă.
Dă-i și-un sărut din partea mea,
Până la ziuă cuvântul fermecat îl va avea.
O să-mpletesc în el iubirea mea nebună,
Și o să-l poleiesc cu străluciri de Lună,
O să îi meșteresc și lănțișor din vers nemaivăzut,
Să-l poarte de-o să-i fie drag la gât.
Hai, fugi, și mai șoptește-i peltic și gândăcesc
C-atât de tare și frumos eu o iubesc.

În locul unde pașii calcă peste nori
Am fost să îți culeg din stele flori
Am întrebat un înger dacă știe unde ești
Mi-a spus zâmbind că dormi ca în povești
Pe-un pat de trandafiri înmiresmați
Sub cap ai pernă din nuferi nepătați
Iar de răcoare și lacrimile dulci de rouă
Te apără un strai făcut din fir de Lună Nouă
Mă uit la florile ce le-am țesut în versuri
Și-mi par atât de simple, fără sensuri
Sunt altele mult mai frumoase, dar nu le-ajung
Mi-ar trebui un sprijin de la tine, un cuvânt
Aș vrea să pot să-l cer, dar nu sînt de primit,
Din fermecatul tău palat, am fost adesea izgonit
Strofe-am sculptat în cea mai rară din iubiri
Le-am așezat în gânduri noi, golite de-amintiri
Și carte de cristal cu focul inimii-am topit
Ca ție să îți fie drag sufletul meu șoptit.
Acuma, fără flori, toate cuvintele sunt sparte
Iubită, doar pentru tine vreau să scriu o nouă carte.

Îmi spui cuvinte, eu de emoție mă răscolesc,
Aș vrea să îți răspund, să-ți spun că te iubesc,
Mă uit în ochii tăi, îi sorb când îmi vorbești,
Și taci apoi, Doamne cât de frumoasă ești !

Te mângâi cu privirea în care șoapte am ascuns,
Vreau să-ți ajung cu ele-n suflet, dar e de nepătruns,
Pe buze-ți picur sărutări înveșmântate cu tandrețe,
Tu zâmbetul mi-l dai, e atât de plin de frumusete !

Frămânți cu mâinile cuvinte de adio, și ce grele,
Vrei să îmi spui că pleci, nu vrei să mă lovești cu ele,
Te înțeleg chiar nerostită, și lacrimile-mi scapă,
Ești preafrumoasă, de tine am nevoie precum un însetat de apă !

Tu te îndepărtezi, mi-e inima o rană plină de-ntristare,
Aș vrea să-ntorci privirea înapoi și să mă vindeci de uitare,
În frumusețea ta se pierde însă gândul meu târziu,
Și fără ea eu mor, și mă usuc de setea ei ca-ntr-un pustiu.

Iubirea mea nu-i bună de nimic, e nefolositoare,
E ca un pom stingher pe care toamna-l bate pe spinare.
Ai pus-o-n debara pe-un raft anume prăfuit,
Ești rușinată s-o arunci când știi cât te-a iubit.
Legată bine fără fundă într-o cutie ponosită,
Împachetată în cuvinte așternute pe o hârtie-ngălbenită,
Va sta acolo încătușată la cheremul timpului fugar,
Ce pudră de uitare peste rânduri de tristețe îi va oferi în dar.
Va plânge crunt cu lacrimi care-i vor usca menirea,
Sperând că într-o zi tu o vei grația cu amintirea.
Vor trece zile, ani de stat în recele mormânt,
Cuvinte noi îți va lega buchet în gând,
Până în ziua când de roadele livezii plictisită,
Îți vei aduce-aminte că-ntr-o cutie ai o iubire pedepsită.
Vei răscoli în toată debaraua de-un gând înfrigurată,
Îți va fi teamă c-a murit cu praf acoperită și uitată.
Finalul nu ți-l spun, va fi oricum feeric,
Demn de-o iubire crunt pedepsită la-ntuneric.