Dă-mi mie răul ce te doare
Și o să-ți dau iubire să-ți fie alinare
Dă-mi o privire din ochii ce îți sunt atât de triști
Și o să-ți dau o inimă ce bate fiindcă tu exiști
Dă-mi fruntea, cald să ți-o sărut
Și ai s-arunci durerea în trecut
Dă-mi și nimic dar dă-mi-l tu
Nu spune înainte să te-ntreb că nu
Nu-mi spune da, știu că-i o vorba mică dar plină de mister
Dă-mi o privire doar, mai înainte să ți-o cer.
Dă-mi tu, de ce ți-e frică ?
Și o să-ți dau iubire, să-ți fie viața, fără mine, fericită
Iar de-mi vei da, eu n-am să iau
Și-n calea ta n-o să mai stau
O să mă pierd în zile fără soare
Dar înainte o să-ți dau iubirea mea nepieritoare
Dă-mi tu, fără ca eu să îți mai cer
Și îți voi da din mine ziua, apoi în noaptea vieții tale o să pier
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Camelia on 19 December 2013 - 22:01
Ia te uită unde am ajuns să mă întorc, luând-o pe urmele cuiva care de aici a pornit înspre tărâmurile mele…Cum mai spuneai despre cuvintele care mă întrupează, Bogdan, şi ce de mai vreme a trecut de atunci…
#2 by Domnul Bob on 19 December 2013 - 23:17
Te-ai întors în grădina poveștilor. Și chiar dacă nu-i mai mare decât urma pătată a unui gând pășind în vîrfurile degetelor murdare de cerneală peste câmpia albă a uitării, iar în ea poveștile și-au întins, cu sălbatecă naivitate, crengile înflorate cu parfumuri pământii fără altoiala vreunui cuvânt nobil și bogat roditor, a rămas deschisă privirilor rătăcindu-mă doar de la fereastra odăiței în care, în pătuțul nu mai mare decât o palmă de om, și-acela mic, n-am schimbat niciodată așternutul țesut din vorbe tâlcuite și purtând adâncindu-l întruparea sufletuluimaifrumoschiardecâtalmeu. Odăița de care-ți vorbesc e a ta și numai de la fereastra ei se vede grădina poveștilor, cea nu mai mare decât urma pătată a unui gând întinzându-și crengile înflorate cu parfumuri pământii spre o ultima-i zi, în care ar putea să devină un, fie și uscat de vreme, omcopac.
#3 by Camelia on 28 October 2011 - 13:02
Sufletule, ce de mai cuvinte mi-ai dat; mulţumesc deopotrivă fiecăruia…mă faci să cred că o să ajung să fiu de o finalitate tulburătoare precum şi enigmatică…just kidding…Cât despre fiinţele din blogrollul meu, unde ai găsit-o pe magica Alexandra, ale cărei cuvinte seduc, de convins asta o poţi spune tu mai bine, eu zic că este printre acelea ce nu se pun pe sine în paranteze, pentru unii am fascinaţii…sunt acei care dezvăluie învăluind, sunt acele suflete ce trăiesc cu pasiune, pasiune care, pentru a putea fi dezvăluită, este supusă mai apoi unui fel de “contemplaţie”; mărturisirile vin mai apoi. Mie mi-a spus CEVA limbajul lor sufletesc…fiecare este rostire într-un idiom personal…mai puţin acei care bricolează, dar cu asta este o altă poveste; a lor, a acelora, ce nu simt că ceva se rupe din ei cu fiecare semn scris.
#4 by Bob on 26 October 2011 - 7:53
Camelia este … nici nu stiu cum sa o caracterizez. Nu exista un superlativ adecvat. Sincer, mie imi trebuie cateva zile sa pot insaila un modest raspuns la vorbele ei atat de complicat aranjate, dupa reguli mereu altele, si care ma lasa cu gura cascata. Prin adevarul lor stors din intre-cuvintele mele, si, uimitor, chiar din gandurile mele !
Am o bilblioteca maricica acasa, din grija parintilor mei, si desigur n-am citit tot, si nici n-am mai citit de mult…, dar felul ei de a tese gandurile nu l-am mai vazut nicaieri.
Poate din cauza ca am o formatie tehnica, mie cuvintele ei imi par un mecanism complicat, cu mii de componente minuscule si delicate, mesterit de un maestru artizan, menit sa dea cititorului perfectiunea cuvantului.
Iar eu nu pot decat sa va multumesc tuturor, am s-o amintesc aici si pe Kaaliope, face niste poezii formidabile, si pe toti ceilalti din blog roll-ul meu (majoritatea i-am “furat” de la voi 🙂 ). Si sa-mi iertati greselile. I am not limitless 🙂
#5 by Mélanie on 26 October 2011 - 20:29
Merci bcp pentru precizari si explicatii… da, am surfat “en vitesse” la Camelia si la Kaaliope, ambele scriu formidabil, magic.
#6 by Bob on 25 October 2011 - 17:53
Am vrut sa fac un icono-pupic dar nu-mi iese. Nu stiu cum se face in wordpress 😦
#7 by Camelia on 25 October 2011 - 20:40
…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…
…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică; iubirea, iluminarea harică…
De ce? Pentru că am scris ceva despre oricândul cândvaului unor lor? Îţi las cuvintele aici, cu drag.
Şi permite-mi, rogu-te, să îi mulţumesc Melaniei pentru link.
#8 by Mélanie on 25 October 2011 - 20:50
Camille, cu placere, pentru putin…
tu si Bob scrieti formidabil, nu ma mai satur citindu-va si ma bucur ca v-am descoperit…
vive internet! 🙂
#9 by Camelia on 25 October 2011 - 13:33
#10 by Camelia on 25 October 2011 - 13:26
Iubirea asta e, da…a te da fără a cere…doar că unii se joacă de-a datul şi de-a luatul, obosindu-l cu nesfârşite apropieri, aluzii…iluzii, mereu parţial atinse.
#11 by Mélanie on 25 October 2011 - 17:26
Bonjour Camille! 🙂
am tradus ceva despre a oferi, a da în iubire fara a cere, a astepta nimic în schimb:
http://incaunipocrit.wordpress.com/