La troisième. Je suis déjà fatiguée quand la plus belle m’attend au début.
Un domn scorțos
Și cam gelatinos
Nu poate ochilor să-și creadă !
Tu ai picioare în loc de coadă,
În loc de aripioare tu ai mâini
Și între ele, obraznic jucăuși doi sâni.
Așa de tare l-ai uimit,
Că din uimire nu s-a mai trezit.
Pe mine însă ma incită
Cum stai la soare dezgolită
Și în privire îți ghicesc un gând
Ce-l cheamă pe al meu coapsele lacom să-ți descânt,
Iar marea care strălucește albastru-n depărtare
Cred că ne-îndeamnă la iubire pe nisip sub soare.
Primește-mă în fierbințeala ce o lenevești,
Dă-mi gustul trupului și o să-ți dau motiv să mă iubești.
Ascunde-mă și tu în umbra dăruirii tale cu sălbăticie,
Udă-mă-n valuri înspumate de-a ta iubire sidefie.
Lasă-l pe domnul, e puțin speriat
De cutezanța mea de-a-ți fi bărbat.
Souvenir 
#1 by Bob on 26 October 2011 - 21:08
🙂 I’ll do my very best
#2 by Mélanie on 27 October 2011 - 9:05
O.K. go, Bob, go… vas-y! 🙂
#3 by Bob on 26 October 2011 - 18:20
Trebuie sa ma apuc serios de franceza 😦
#4 by Mélanie on 26 October 2011 - 20:26
Bob, am încercat s-o traduc în româna(doar în gând!), dar am renuntat: s-ar fi pierdut spiritul limbii, desi e tot limba latina… Pentru românii, franceza e usor de învatat si de-asimilat, acelasi vocabular, aceeasi gramatica, allez, bon courage & un autre bonus québécois: 🙂
NEIGE…
La neige nous met en rêve sur de vastes plaines, sans traces ni couleur…
Veille mon coeur la neige nous met en selle sur des coursiers d’écume,
Sonne l’enfance couronnée, la neige nous sacre en haute mer, plein songe, toutes voiles dehors…
La neige nous met en magie, blancheur étale, plumes gonflées où perce l’oeil rouge de cet oiseau,
Mon coeur, trait de feu sous des palmes de gel file le sang qui s’émerveille…
(Anne Hébert)
#5 by Bob on 26 October 2011 - 10:21
De rien 🙂
Et merci encore
#6 by Mélanie on 26 October 2011 - 11:08
de nada, con mucho gusto, Senor Bob… 🙂
ti-o postez si-aci: poetului Bob, amicalement…
LE POÈTE…
Je prendrai dans ma main gauche
Une poignée de mer
Et dans ma main droite
Une poignée de mer
Puis je joindrai mes deux mains
Comme pour une prière
Et de cette poignée de boue
Je lancerai dans le ciel
Une planète nouvelle
Vêtue de quatre saisons
Et pourvue de gravité
Pour retenir la maison
Que j’y rêve d’habiter.
Une ville. Un réverbère.
Un lac. Un poisson rouge.
Un arbre et à peine
Un oiseau.
Car une telle planète
Ne tournera que le temps
De donner à l’Univers
La pesanteur d’un instant.
(Gilles Vigneault, autor, compozitor, poet “chebecos”…)
#7 by Mélanie on 26 October 2011 - 8:14
Bonjour Bob! 🙂
Mille merci pour tout… bonne journée et bonne chance dans tout ce que tu fais… à+!
Amitiés toulousaines sincères.