Sînt două mâini crispate nebunește pe cuvinte
Le rup și le frământ, le-adun și le țin minte
Sau le uit, și iar le rup și le frământ
Adaug și-un pumn, ca o silabă, de pământ
Negru și reavăn, de versuri roditor
Pentru cuvântul care ilustrează substantivul dor
Și-un pic de tot de taină în taină dezvelită
Doar cât să scriu un adjectiv, la feminin iubită
Când nimeni nu mă vede îți fur cu buzele o sărutare
Și-o scriu prin substantivul hotărât articulat ca o savoare
Iar când încep a prinde forma unei iubiri gramaticale
Cuvintele de tine-s pline, iar de mine goale
Și substantivu-i adjectiv și verbul conjugat greșit
Am scris anopoda că la prezentul viitor trecut eu te-am iubit
Și alfabetul s-a diluat, iar literele sunt tot mai puține
Dar e de-ajuns cât să conjug verbul a fi la timpul permanent cu tine.
Timpul permanent
Reclame
Reclame
#1 by Camelia on 4 octombrie 2011 - 11:18
Ce îţi doresc este să nu fii trecător printr-un cuvânt definitiv.
#2 by Camelia on 4 octombrie 2011 - 9:31
Îi poţi vorbi cu totul…în enunţuri degramaticalizate…depinde de ea în ce anume fel de cod te va recepta, ea, semi-absenţa ta, absenţa ta, prezenţa ta, permanenţa ta, metafora spusului tău infinit, graiul tău limpezit, semnul lumii tale…mai spun? mai vrei? Tu, ea…enigmă de sintaxă…tulburaţi între subiecte şi predicate…cred.
#3 by Bob on 4 octombrie 2011 - 9:49
Ai perfecta dreptate … ca intotdeauna. As inlocui doar „tulburati” cu „neacordati” … stiu ca stii de ce …