Am oase, peste ele carne înroșită-n sânge
Un suflet am avut, acum e mort, nimeni nu-l plânge
Am vrut să îl botez în tine cât încă mai era în viață
Dar tu l-ai otrăvit cu râs, chiar dis-de-dimineață
Nici soarele prea somnoros nu se trezise încă
Când tu l-ai tăvălit pe jos și l-ai strivit cu ură adâncă
Nu ți-a făcut nimic, era lipit pe-un alb perete
Acuns privirilor curioase ale celorlalte fete
L-ai rupt fâșii, l-ai aruncat departe
În hohote de fericire tu l-ai trimis la moarte
Și gluma proastă te vrăjea atât de tare
Că tremurai de nerăbdare,
Să-l vezi cum moare !
Te încânta chiar totul, rușinea, suferința
Erai și tu într-un pluton ce savurase biruința
Unui gest copilaresc, si dureros de-absurd,
De a opri puțin grăunțele ce într-o sticlă curg.
Destinul însă-i neschimbat și necăința e târzie,
Sticla se va întoarce iarăși și curgerea-i va fi pustie
Când peste ale voastre zale, armuri și săbii, toate de carton
Va trece, și vă va fi iertat, același, el, un simplu OM.
Are tot două mâini, un cap, două picioare,
E drept că frumusețea ce-o aveți el nu o are
Pe chip, dar poate că în suflet e fermecător
Și răsul vostru l-a uitat deja, modest și iertător.
Nu-i nici atât de complicat ca voi și nici pribeag ca mine,
Dar are-o viață plină de nevoi la care de nevoie ține.
Și tu, și voi, le-aveți pe ale voastre și vă doare
Când o secundă împietrită, moare și dispare.
Iar eu ? Secunda mea acum e moartă
Și alta după ea n-o să mai vină
E un schelet pe-un gard ce nu mai are poartă
Ci doar uluci, destule, răsul să vă țină.
Souvenir 