Vreau să adorm, să vină iute gândul ce-l visez
Strâng perna-n brațe, parcă-i trupul tău, oftez
Sărut încet doi ochi ce-n suflet m-au ars dulce
Și buzele ce niciodată-ntr-ale mele n-au vrut să se culce

M-acopăr cu un colț de pătură, parcă e brațul tău
Căldura lui mă-ncinge în sufletul bolnav mai rău
Mă strânge cu iubire, în inimă iau foc
Și lacrimile să le mai opresc nu pot

Strâng perna și mai tare, să te pierd nu vreau
Țin visul să nu piară, în el eu lângă tine stau
Somnu-l alung, mă ispitește cu altă visare
În care tu ești prea departe, iar eu singur, uitare

Te țin atât de strâns că oasele-mi troznesc
Și tu te zbați, nu mă mai vrei, brusc din visare mă opresc
Iar somnul mă cuprinde, de el nu pot să scap
Visez că sînt doar eu, tot singur, într-un singur pat.

E poate patul vieții, al morții sau al blestemului târziu
Când din iubire pentru tine o poezie neagră am început să scriu
Sunt versuri iscălite-n lacrimi pe-o pernă șifonată
Ce într-un vis nebun erai chiar tu și mi te dăruisei toată.

Mâine sînt hotărât să scriu
Ultima pagină-ntr-o carte,
Să-nchid pe veci iubirea-ntr-un sicriu,
Să râd nemernic de-a ei moarte.

Și în cortegiul vesel funerar
Să chem iubitele ce nu le am,
Singurătatea o tocmesc în față lăutar,
Pomana o declar bairam.

Invit pe toată lumea, și pe voi,
Va fi paranghelie mare,
Am lacrimi nobile într-un butoi,
Să beți cu grijă, că e băutură tare.

Sufletul l-am pus glazură pe un tort imens.
Umplut cu versuri topite-n ciocolată,
Șoaptele-s frișcă de un alb intens
Și are gust de dragoste adevărată.

Umpleți paharele și haideți să ciocnim,
Să nu mai gust iubirea niciodată !
Fie-i țărâna grea și plină de venin,
Să putrezească-n chinuri fiindcă a iubit o fată.

La miezul nopții artificii voi aprinde c-un chibrit
Să urce pân-la cer și stelele să stingă
Să piară luna, soarele și tot ce din iubire-am dăruit
Dar inima n-a reușit să i-o atingă.

Cînd zorile misterios se vor ivi,
Iar voi veți înfrunta beția,
Eu am să-i spun că și din moarte-o voi iubi
Și voi pleca să-nfrunt devreme răsărită veșnicia.

Chiar crezi că mă interesează ?
Ori de trăiești sau mori, doar drumul meu contează !
Îmi spui de ape care nu sînt ale tale, nu le vrei,
Îneacă-te în ele, te-am pus eu să le bei ?
Să fiu eu liniștită, pe drumul luminat de umbre,
Eu asta vreau băiete, nu gândurile tale sumbre !
Spune-mi ceva deștept, ceva frumos și-amețitor,
Crezi că de grija ta mi-e mie acuma dor ?
Vrei să-mi vorbești, mă faci să râd, te-ai ramolit !
Acuma sînt pe drumul meu și n-am chef de vorbit !
Ce crezi că n-am să dorm la noapte de grija ta, nebune ?
Poate-n închipuire să crezi că am ceva a-ți spune!
Mai bine du-te și te culcă, și lasă-mă să merg,
Nu vreau cuvântul tău, în visul meu vreau să alerg.

Mă scuză de deranj, n-aveam o vorbă mare, una mică,
Abia respir, poate-o să mor, ah nu, de moarte nu mi-e frică.
Vroiam să-ți spun că începând de mâine, oriunde m-aș găsi,
La fel ca ieri și azi și chiar mai mult te voi iubi.
Da,știu, nu-ți este de folos iubirea mea întârziată,
De-aceea strofa aceasta va fi în veci neterminată.

Te caut, te găsesc și iar te pierd,
Te scriu în versuri, și nu-mi place, șterg,
Mă răscolesc în suflet, e plin de tine peste tot,
Vreau să te scriu altfel, tu mă blestemi să nu mai pot,
Te văd, frumoasa ești, aici, n-ajung să te ating
Te recompun în alte versuri, în fața ta ele se sting,
Fur poezia lumii doar ție să ti-o dăruiesc,
Fur și iubirea toată, las celorlalti doar ura, te iubesc,
Caut cuvântul ce-n brațe trebuie să mi te-aducă,
Te simt în ele cred, ba nu, e o nălucă.
Mă sting încet de oboseală, mă-ntind printre cuvinte,
Odinioară le-odihneai în palmă, acum le-arunci printre morminte.
Acolo unde ele cad în chinuri moartea moare,
Iar noaptea-s stele care ard iubirea ta cu disperare.

Vreau !
Să te mușc, să te gust, să te beau.
Să îmi dai și să iau.
Ador !
Să te simt, să-mi dai viață și dor.
Să te-ascunzi, eu să mor.
Doresc !
Să te strâng, să te rup și-n tine să cresc.
Să mă lași
Să Te iubesc !
Să te vreau, Să te ador, Să te doresc.

Mi-e frig de teamă, sînt și dezbrăcat,
Iubirea caldă ți-am dăruit-o toată ție.
E noapte rece-afară, e și înnorat,
De-acum mereu așa va fi să fie.

Nu-ți mai aștept cuvântul simplu,
Plictisitor de complicat e să mi-l spui.
Pe o frânghie suspendată parcă umblu,
Aș vrea-o ștreang la gât, tu să mi-l pui.

Mă ții legat de sufletul îngândurat
Cu lanțuri negre, grele de tăcere
În patru zări vrei să mă rupi de-ndat
Să-mi răsplătești iubirea cu durere

Îmi arzi cu fierul roșu carnea pîn-la os
În inimă îmi bați otrăvitoare ruginite cuie
Mi-ai spus că rostul meu ti-e fără de folos
Și azi e ziua ca definitiv el s-apuie

Te las acuma să mă chinui cu tăcerea
Și lacrima ce încă nu mi-a curs s-o storci
Așa cum ți-e și cum ți-a fost plăcerea
Din rai, în Iad să mă întorci.

Îți spun adio dragă doamnă
La revedere e un drum prea lung
Mi-e scurtă viața și deja mi-e toamnă
Și dacă n-am ajuns, nici nu te mai ajung

Să nu-mi faci groapă, nici sicriu
La cap să nu-mi pui nici-o cruce
Să îmi blestemi cenușa-ntr-un pustiu
În care nici chiar Moartea nu se duce

Acolo să mă lași pe veci uitat
Trăiește-ți de devreme somnul dulce
Iubirea de ți-am dat-o n-a fost un păcat
Nu-n tine, ci-n iubirea ta a vrut ea să se culce.

O să scriu despre furnici.

Animale mici, mici, mici.
Locuiesc în mușuroaie,
Confortabil, dar n-au baie.
Hărnicuțe dar nu toate,
Unele sunt mai blazate.
Au picioare și antene,
Se trezesc foarte devreme,
Rascolesc prin iarba deasă,
De mâncare duc acasă.
Merg în șir ca indienii,
Au în față căpetenii,
Și soldați să le păzească
Munca lor furnicărească.
Sunt cuminți și respectuoase,
Fac curat și spală vase,
Sunt umile și blajine,
Când le chemi vin zor la tine.
Și-un pupic dacă le dai,
Înapoi mii o să ai!
Dă-le și-un picuț de miere,
Iubește-le! Fă-le-o placere!
Și ele-napoi te vor iubi
Iubărețe sunt, să știi !

Un pic de seară e afară.
Cuvintele cu dragoste în pernă le îndes tu o arunci din pat cu înțeles.
Ești obosită după o zi, fugară.

Te-acopar cu iubire caldă, moale.
Dulce veșmânt de catifea o-arunci nervoasă și pe ea.
Îți stă în cale.

Pe drumul visului să pleci te pregătești.
Mă pui deoparte cum pe noptieră-ai pune-o carte.
Te-ai plictisit să mai citești.

Te-arunci în pat, dar rătăcești pe drum.
Visul ți s-a-mplinit, drumul ți-e luminat de stele ce încă nu au răsărit.
Eu rătăcesc și ard, sînt scrum.

Răsare luna, se aprind pe cer și stele.
Tu-ți umbli visul în care undeva departe-i Paradisul.
Eu stau în umbre grele, ale mele.

Ar trebui să te trezești, însă ești obosită.
Doar azi e dimineața în care ți-am promis că îți dau viața.
De-mi dai și tu o noapte-ntreagă, nedormită.

Îmi taci, și nu ești supărată, și eu plâng,
Îmi spui că-s o iluzie, un biet nătâng
Ba râzi, ba mă ameninți cu tăcerea
Te-ntorci cu spatele când pe-a mea față brazde adânci taie durerea
Mă calci și mă strivești când lângă tine vreau să mă ridic
Mă cerți amarnic și nervos când Te Iubesc eu îți explic
M-ascunzi în umbra așteptării cu uitare
Mă taci, mă dori, mă răscolești cu nepăsare.
Versuri îți fac și tu le rupi, silabe de argint
Sînt eu în ele cu un tu, acolo doar te simt
Când vreau să ți le scriu hârtia se-negrește
Mi-ai blestemat iubirea să te iubească nebunește
M-ai răstignit pe ziduri crăpate de tristețe
Doar fiindcă te iubesc cu-atâta frumusețe.

Mă enervez nervos,
Nevralgic nevricos.
Am nervi în mâini, nervi în picioare,
Am nervi pe piept și-n burta mare,
Și în genunchi am nervi, și-n coate,
Am nervi în față, nervi pe spate,
Am nervi în părul gri nervos,
Văd nervi în ochi și nervi cu nasul eu miros,
Am nervi pe buze, nervi în cuvânt,
Nervos mi-e visul, sînt nervos în gând,
Am nervi în oase, nervi în sânge,
De nervi mi-e plină lacrima ce enervată plânge,
Mă scol nervos cu harnici nervi în cap,
Și tot cu nervi, mai somnoroși, mă bag în pat,
Cu nervi nervoși nervos eu te iubesc,
Și tot cu nervul enervat te răvășesc,
Sînt doar un nerv nevralgic nevricos,
Ce vrea să-ți aibă nervul tău frumos,
Să guste adânc nervos nervii ce dulcele-ți compun,
Să-ți spună cu un calm nervos: te vreau acum !

Sînt eu acel ce nu te văd deloc
Sînt eu acel ce-n gânduri pentru tine nu am loc
Sînt eu acel ce plânge-n urma ta
Sînt eu acel ce dragostea ți-o vrea
Sînt eu acel ce-și varsă iute supărarea
Sînt eu acel ce nu-ți acceptă dezmierdarea
Sînt eu acel ce versuri îți închină
Sînt eu acel ce te iubește fără vină
Sînt eu acel ce pleacă dintr-o dată
Sînt eu acel ce tare te mai ceartă
Sînt eu acel ce-ți caută privirea
Sînt eu acel ce-ți vrea doar fericirea
Sînt eu acel ce șterge tot ce-a fost
Sînt eu acel ce nu-ți găsește nici un rost
Sînt eu acel ce pentru tine vrea să moară
Sînt eu acel ce te iubește ca întâia oară

Sînt eu acel diavol, și-acel înger sînt tot eu
Sînt eu, ba alb, ba negru, doar tu ești tu mereu
Și-ți cer iertare pentru ziua neagră și pentru noaptea grea
Promit că într-o bună zi le va plati un eu cu viața mea.

Când norii ți se-ncruntă peste gânduri,
Aș vrea să îmi citești aceste rânduri,
Ce îți vor șterge privirea-nlăcrimată,
Seninul viu în ochi ți-l vor aduce-n dată.
Soarele-l voi răsări ca ploaia s-o-alunge,
Din suflet îți voi alunga tristețea ce te strânge,
Ce te sfârșește și atât de rău te doare,
Pot să fac asta, doar te iubesc așa de tare.
Pot să-ndulcesc orice e iute sau sărat,
Pot să transform în har orice păcat.
Pot s-alung umbra, noaptea, ceața,
Pot să-ți trezesc la viață viața,
Pot s-aduc zâmbetul din nou pe chipul tău,
Pot să transform în bine orice rău.
Pot să nasc lumi și haosul să-l ordonez,
Pot să-aprind sori și stelele pe cer s-așez,
Pot pentru tine orice, oricând, oricum,
Chiar viața mea pot s-o transform în fum
Și s-o închid în lampa fermecată,
Când te-ai gândi la mine o să apar îndată.
Să-ți împletesc din vise clipe uimitoare,
Și chiar să mor, dacă iubirea mea atât de grea îți pare !
Un singur lucru să îl fac nu pot
Nu pot să nu te mai iubesc deloc.

Ce faci iubire ? Te-ai culcat ?
M-ai rupt fâșii, m-ai aruncat
M-ai stors de gânduri, m-ai umplut de răscoliri
Mi-ai dat uitare fără amintiri.
Ce faci iubire ? Unde ești ?
Ai adormit ? Vrei să-ți mai spun povești ?
Știu una veselă și tristă, dulce amăgitoare
Despre un el care iubea o ea prea tare
Și se visa un vis în visul ei
Plin de-mpărați, de regi, de zei
De-n marmură zidite mari palate
De grădini pline de flori înmiresmate
El se închipuia un cavaler, de-acum bătrân
Ți-am trezit zâmbetul ! Îți place ce îți spun ?
Dar dacă-ți spun că el sînt eu și ea ești tu
Îți voi trezi iubirea ? Sau poate nu ?
îți voi trezi dorința ca-n miez de noapte să respiri
Sărutul meu ascuns în basmul unei mari iubiri ?
Ce faci iubire ? Acum te-ai deșteptat ?
Și eu la fel, pe tine te-am visat.
Mai stau puțin, să mă-ncălzesc cu trupul tau
Mai stai și tu, să te-ncălzești cu-al meu.
Ce faci iubire ? De ce taci ?
E timpul să plecăm, hai să te-mbraci
Ia-ți straiul cel împodobit cu șoaptele ascunse
De mine în serile târzii și cu tăceri pătrunse.
Eu o sa-mi iau costumul, cel dăruit de tine
Haina tăcerii strânge, dar tot îmi vine bine.
Ce faci iubire ? Mă mai știi ?
Da, eu sînt, el, și te aștept să vii.
Nu pot să stau prea mult, vreau doar să ne privim adânc
M-așteaptă noaptea afară, la ziuă n-am voie să ajung.

Astăzi mi-ai dăruit nerăzvrătit cuvântul,
Am vrut să-ți dau în schimb sufletul tot,
Și soarele și cerul și luna și pământul,
Și-o viață în iubire de mai pot.

Astăzi mi-ai dăruit povești de catifea târzie,
Și visul mi l-ai înflorit cu-a ta iubire,
Am vrut să-ți dau în schimb o poezie,
Scrisă cu drag și-o lacrimă de fericire.

Astăzi mi-ai dăruit și taina sufletului tău,
Atât de prețioasă, ascunsă în mine s-o păstrez,
Am vrut să-ți dau în schimb, fără să pot și-mi pare rău,
Taina de tine pe care-n fiecare clipă o visez.

Astăzi ți-am dăruit nerăzvrătit cuvântul,
Am vrut să-mi dai în schimb sufletul tot,
Eu viața ți-aș fi dat, și soarele și cerul și luna și pământul,
Dar, doar un făr-de mine din iubire azi mai pot.

Printre mii de forme sparte
Și culori palide, moarte,
Printre vise șters-uitate
Și cuvinte amestecate,
Printre gânduri prea sumare
Și priviri dezgolitoare,
Printre buze pofticioase,
Printre palme-alunecoase,
Printre vorbe-amăgitoare,
Și dureri stăruitoare,
Printre zile-nchipuite,
Printre nopți prea nedormite,
Ți-am zărit pășindu-ți visul.
Necuvântat i-am dăruit nescrisul,
Neavutul, ne-nceputul
Nepăcatul, nesărutul,
Din nevină de iubire
Cu nedată amintire.

Pe câmpuri pline de tristeți eu am sădit cuvinte
Și le-am udat din zori în noapte cu lacrimi șiroinde,
Cu sufletul le-am încălzit în zilele prea reci,
Ca versul să te-ncânte când peste ele ai să treci.
Din fire mătasoase de iubire ți-am împletit covor,
Să-ți odihnească pasul pe drumul lui spre alt ogor.
Privighetori am pus să-ți cânte frumusețea,
Prin cântul lor am înflorit tristețea.
Grădina mea era frumoasă și verde, iubitoare,
Tu ai trecut pe lânga ea și-ai otrăvit-o cu uitare.
E drept, departe și puțin încețoșat,
Se vede o gradină largă lângă un palat.

Sînt doar un biet țăran și nu un mândru rege,
Eu doar cultiv iubirea ce sufletul ți-l drege,
Cand istovit de-amețitoare false forme și culori
Ar vrea să doarmă acoperit cu dragoste până în zori,
Să-și umple frumusețea cu caldul ei sărut,
Iar mie să-mi aline gândul, c-atât m-am priceput,
Să cresc doar o grădină prea mică pentru tine
Dar plină ochi de-o dragoste-nflorită care ține
Pe micile petale urme de lacrimi grele și amare,
Ce-au izvorât din inima unui țăran și din a ta uitare.

Te iubesc nu cu palmele, nu cu buzele, nu cu dinții, nu din carne. Te iubesc din adancul sufletului meu absurd si mizerabil, care cu noroiul pe care-l naste nu face decat sa dea chip celor mai tainice bucurii ale tale, pe care mai apoi sa le ridice piloni ai templului fericirii , asa cum o intelegi tu, asa cum ti-o doresti tu, asa cum o traiesti tu.

A fost întâi o vorbă-n glumă,
Un râs, o-atingere, o strângere de mână,
Când te găseam mult prea ispititoare
Si-n piept aveam o inimă gata să zboare.

Vorbeam, tăceam și te priveam din mine
Și să te cer mi-a fost mult prea rușine,
Acopeream dorința prin cuvinte
Și trupul tău îl frământam în minte,
Când te-aș fi răscolit ca o furtună,
Iar eu m-aș fi lăsat iubit ca de o zână.

Poate în pântec ți-aș fi picurat un strop de rouă.
Dar asta-ar fi însemnat în suflet să ne plouă.
Poate chiar ne-am fi rătăcit în ploaia deasă,
Și-acuma n-am mai fi avut “acasă”.

Știu că m-ai înteles dar n-ai vrut să-mi oferi,
Ceva ce poate și tu ai fi vrut să-mi ceri,
Dar n-am avut curaj niciunul dintre noi
Iar astăzi suntem iată tot noi doi.

A fost odată într-o iarnă argintie,
O fată care mi-a zambit doar mie.
Mi-a stat în brațe o secundă,
A fost destul, cat anul tot mi s-a parut de lungă.
Și-n veselia tumultoasă și amețitoare,
A fost doar pentru mine zâmbitoare,
La dans am strans-o-n brațe cu rușine,
Și ea s-a rușinat puțin de mine.
În părul ei cu fulgi de vise m-am jucat,
Și ochii i-am sorbit în ganduri de păcat.
I-am spus povești de nuntă din priviri,
Dar astăzi toate astea sunt doar frumoase amintiri.

Aș mai avea atat de multe să îți povestesc
Dar pot s-o fac mai simplu-n două vorbe: Te Iubesc !

Când vei citi aceste gânduri
Nu voi mai fi decât pe-o carte niște rânduri.
Eu te-am iubit așa cum știi, cu disperare
Și-acum iubirea prea iubită rău mă doare.
Am trăit viața cu adevăr și cu minciună,
De aceea moartea mi se pare o faptă bună.
Am trăit totul, n-am uitat nimic,
Am trăit ieri, de astăzi vreau să dorm un pic.

Vreau să mă uit, să mă uitați și voi,
Iubirea mea s-a betegit, e doar o bubă cu puroi.

Acum vă las, spre locul veșnic trebuie să mă duc,
Am auzit c-ar fi acolo un felcer priceput,
Ce știe să repare chiar bube cu puroi,
Să nască-n locul lor iubiri cu chipuri noi,
Cu zâmbete frumoase, cu râs ispititor,
Așa cum ești doar tu, de tine o să-mi fie dor.

Când am să-ajung voi căuta și un fotograf,
Îl voi ruga să-ți fac-o poză, să mi-o trimiți cu autograf.
Nu știu acum adresa și nu știu ce să zic,
Dar când o voi afla am să o scriu pe-un plic.
Îți voi trimte vești de cum o să sosesc
Și niște versuri, să știi că te iubesc.
Că te-am iubit mereu și-n veci te voi iubi,
Și dacă am plecat, iubirea să mi-o ții,
Păstreaz-o undeva, poate-n cuvântul greu,
Care m-a depărtat de tine, dar m-a apropiat de Dumnezeu.

Pe frunte dulce te sărut, ca pe-o icoană
Rămas bun iubire, de astăzi ești vădană.

Un înger astăzi ți-am trimis să te vegheze-n somn.
E îngerul ce-atâtea nopți nu m-a lăsat să dorm.

Când poezii mă îndemna să-ți împletesc din litere fermecătoare,
Pe care tu a doua zi le deșirai nepăsătoare.
Și când pe buze, din stele-aprinse de-al tău dor,
Eu ți-am lăsat plângând sărut strălucitor.

Prea obosit eram, chiar și de-a ta iubire,
Dar el mă îndemna să-ți țes cu stele fericire,
Din șoapte înmuiate într-o lună plină,
Să-ți dăruiesc în miezul nopții zi senină.

De astăzi e al tău și-o să-ți vegheze pururi visul dulce.
Pe mine m-a chemat uitarea ta mult prea grăbită să mă culce.

Mi-ai rupt privirea când te priveam în taină
Mi-ai dezbracat îmbrațișarea, n-ai vrut-o haină
Cuvintele sărut le-ai șters de pe obraz
Ți-am spus că te iubesc, gândeai că nu am haz.

Când ți-am cerut prietenia, prea rușinos șoptit,
Ai râs că-n toată lumea disprețul tău s-a auzit.
M-am umilit destul gândeam, și-aveam dreptate,
Dar tot pe tine te iubeam, deși erai departe.

Au trecut ore, zile, și lungi ani
Până-ntr-o zi, când sub castani
Mâna ți-am prins-o repede-ntr-a mea
Și-o sărutare ți-am lăsat in ea.

Era cu dragoste-nvelită într-o poezie
Puțin copilărească, dar dăruită ție
Ți-am dat șoptit apoi și primul jurământ
Tu m-ai privit surprinsă văzându-mă plângând.

Și mâna ai lasat-o pe brațul meu să stea
Atunci eu am știu că tu vei fi a mea
Te-am sărutat pripit, mi-era puțin rușine
Dar tu m-ai sărutat-napoi, mi-a fost așa de bine !

Trecut-au de-atunci anii, cu bune și cu rele
Cu zile însorite și nopți fără de stele
Și tot ca-n prima zi eu te iubesc acuma
Când soarele apune, răsare-n taină luna.

Întors-am iar cuvântul pe mutele lui laturi
Prin zeci de strofe goale cerșind tainice sfaturi.
Cu sensuri le umpleai, iar eu le pictam vrăjit
În culori înflorate de lacrimi, pentru chipul iubit.
Mă primeai dulce-n gând, câteodată nervoasă,
Mă certai că pictura de vise e pentr-o viață întoarsă.
Ore lungi în noapte răbdam tăișul vorbelor reci,
Mă dureau de moarte dar nu vroiam să pleci.
Așteptam să adormi și o luam de la început,
În cuvinte, prea tainic, ascundeam un sărut.
Apoi cu lacrimi de dor continuam să pictez,
Și un strop de iubire în nou cuvânt să așez.
Alte și alte strofe se nășteau urlând răzvrătite,
Iar zugrăveala mea rămânea un pumn de Cuvinte Răvășite.

E palidă vorba, e palid și gândul,
E palidă mâna ce botează palid cuvântul.
E palidă cerneala pictând palid scrisul,
E palidă noaptea în care răsare palid visul.
E palidă ziua înegrită de palidul soare,
E palid și sufletul, palidă și iubirea lui mare.
E palidă viața, și palidă-i moartea,
Îmbujorată rămâne doar neagră cartea.
De versuri spetite cântându-ți iubirea
În tresăriri de amor ce-ți caută privirea.

M-ai însoțit în vise și șoapte murmurate,
Mi-ai dat și nopți de basm și zile disperate
Și zâmbete și lacrimi și-un sac de amintiri
Îl duc acuma singur, sub oarbele priviri
Ce-odată erau vii și pline de cuvinte
Scrise-n cerneală mută pe paginile sfinte
Rupte din negrul suflet ce ți l-am pus în palmă
Să-l mângâi când și când cu inima ta calmă
Și nu să-i dai iubire, iubire aveam eu,
Să-i rupi singurătatea, singur e-atât de greu
Acum mi-e trudă sacul, mă obosește tare
În el e visul despre tine într-o iubire mult prea mare.

E ziua care naște toamna goală
Frunzele-s palide de oboseală
Și se usucă încet de dor
Pentru soarele ce astă vară le mângâia prea arzător.

Acuma le lipsește tandrețea lui obositoare
Ce ieri era atât de vie în ceruri visătoare
Vântul se-ndeamnă și el nervos și-ambitionat
Norii se-ncruntă, s-ar pune pe plouat.

Copacul scoarța și-o încrețește în riduri de tristețe groasă
A fost odată netedă și neagră, acum e-o rană dureroasă
Se-aplecă încet, pământul parc-ar vrea să îl sărute
Visele-i curg șiroaie cu lacrimi sterpe, mute.

Nimic n-a mai rămas din el, sufletul îi e acum pustiu
Copacul se usucă-ncet și putrezește mistuit de viu
Mucegaiuri flămânde îi macină până și visul răvășit
În care-o boare caldă îl adia din zori în asfințit.

Se schimbă tonul, se schimba înțelesul
Se schimbă totul când s-a decis alesul
Se schimbă noaptea, devine lungă și istovitoare
Se schimbă luna, de printre stele moarte încet dispare
Se schimbă ziua, prea iute trece
Se schimbă soarele, lumina lui îngheață rece
Se schimbă cerul, devine un caiet cu nori
Se schimbă și cuvintele, uscate printre negre flori
Se schimbă totul, căci totu-i o schimbare
Rămâne doar iubirea, e singura ce nu mai moare.

Pe-o parte eu, pe-o parte tu
E oglinda vieții între noi
Tu strălucești în ea, eu nu
Căci eu sînt singur, tu ești amândoi.

Întind mâna să o prind pe-a ta
Dar geamul rece nu mă lasă
Tu mă aștepți și parc-ai vrea
Să vin purtat de gândul tău acasă.

Eu sînt acolo, chiar și când lipsesc
Doar luciul vremii ne separă
Căci te-am iubit mereu, și astăzi te iubesc
Te voi iubi până când lumea o să dispară.

Am vorba-ntunecată grea
Dar sufletul ușor, un fulg.
Din prea-iubire îmbrac strofele în catifea,
Când poezia-n gândul tău o culc.

Pentru eternitate adânc sînt ferecat
De tine-n tainița iubirii
Mă duce-n moarte gândul neadevărat
Și dăruita cheie a despărțirii.

Mereu mă-ntreb de-aș vrea să mă iubești,
Îmi spun și da și nu, și iarăși da
Și înc-o viață ți-aș mai da să o trăiești
De n-ar fi neadevărată vorba ta.

Tu vii, apui, răsari și pleci,
Și te apropii, și te depărtezi,
Și pasul tău chiar peste adevăr îl treci,
Eu ți-l arăt, dar tu te faci că nu îl vezi.

Ești numai tu, mereu, întotdeauna
Eu doar o treaptă sînt în drumul tău
Calci drept pe mine, mă acoperi cu minciuna
Deși de moarte știi că-mi face rău.

Am scris cuvinte dulci și grele-n carte,
Am scris de viață și de moarte
Am scris de adevăr și de minciună
Am scris de soarele acoperit de lună
Am scris cu lacrimi de iubire,
Am scris despre tristețe și despre fericire.
Am scris de nepăsare și de dor
Și-acum în ura ta nescrisă e timpul eu să mor.
Poate din Iad o să-ți mai scriu o vorbă două,
Le voi ascunde dimineața în stropii vii de rouă.
Și lacrimi pe obraz, de vei simți căzând din cer
Să știi că-s ale mele, cu moarte eu iertare-ți cer.
Și-atunci când moartea mea îți va aduce iar zâmbetul pe față
Vei știi că te-am iubit și te iubesc cu-adevărat pe viață.

Văzduhul a încremenit aflându-mi tainic visul
În care tu-ai fost cerul, eu negru adânc abisul.
Timpul a început să curgă în cruntă disperare
Astăzi, de azi, până și Bună Ziua doare.

Vise s-au spart, doar cioburi sunt acum în stele,
Odinioară tu le străluceai, acum nu mai lucesc nici ele,
Erai ascunsă și misterioasă luna,
Și eu pierdută mincinos prin nori furtuna.

Tristețea mi se destrăma grăbită,
Când dimineața îți zăream surâsul, răscolită
De visele ce sunt acuma sparte, împrăștiate în minciună,
Strivite, chiar nevinovate, de prima zi cu plină lună.

Când Dumnezeu m-a boțit din resturi de lut, cred că eram atât de diform și dezgustător privirii, că de milă mi-a picurat în suflet un strop de iubire în plus. Sau poate din rușine, că eu, lucrarea Lui, n-aveam să întorc priviri lacome de frumusețe, așa cum faci tu. Doar că ce trebuia să fie o răsplată pentru prea reușita și rușinoasa mea hidoșenie s-a transformat într-o osândă. Să iubesc etern și nereușit, indezirabil deci consecvent alegoric, un tu luxuriant, exotică dorință a celor meșteriți din lut întreg, neted si strălucitor, bine copt în cuptorul Creatorului. Adevărații oameni. De lut. Eu mă rostogoleam, mai mult ca o jucărie ponosită, în urma pașilor tăi căutându-ți visul, sau dinaintea lor, așteptând o firimitură din zâmbetul tău. Să cadă și peste mine. Aveam câteva strânse, ce norocos am fost, dar mai vroiam. M-am lăcomit. De câteva ori chiar era să mă calci, am riscat devenirea cioburilor pentru acea fărâmă de tine. Poate că … dacă m-aș fi spart mi-ai fi dat mai multă atenție. Poate că m-ai fi adunat în palma ta și poate, poate, ai fi incercat să mă lipești, să mă repari. Poate … n-ai fi încercat nimic. Doar m-ai fi împins cu vârful pantofului din calea ta. Poate … e tot ce mi-a rămas. Incertitudinea. M-ai păcălit cu o ultimă firimitură. Și atent să n-o pierd n-am văzut pe ce drum ai cotit. Te-am căutat pe cel pe care mi l-ai spus șoptit. Dar nu erai. Cred că am zărit umbra ta pe un altul. Am alergat să te regăsesc dar am alunecat pe propriile lacrimi. Am căzut și m-am spart. Singur. Sau poate ai pregătit asta pentru mine. Poate că ai vrut să scapi de mine. Poate te-ai vrut alături de un om de lut. Nu de un boț. Alături de omul tău. De lut. Nu de un boț. De carne. Ochii mi s-au rostogolit, încet, către o gură de canal. Și cred că am văzut, alături de umbra ta, umbra unui om. De lut. Al tău. Cred. Nu stiu. Umbrele sunt înșelătoare. Și voi. Voi erați departe. Iar eu. Eu eram spart. Și curgeam deja. În canal. Mai am o mână. Întreagă. Și strâng în pumnul ei firmitura ta de zâmbet. Ultima. Celelalte mi s-au împrăștiat. Poate că Dumnezeu mă va lua și din pumnul care ocrotește amintirea zâmbetului tău va meșteri un altul. Un alt boț. Mai mic. Care să-ți încapă în suflet. Cu care să nu-ți fie rușine. Fiindcă n-o să-l vadă nimeni. Doar tu vei știi de el. Dacă vei vrea. Să nu mă mai minți.

Ți-aștept cuvântul scurt dar fermecat,
Dar tu nu poți, n-ai chef sau ești prea obosită,
Te plimbi, citești, adormi sau stai în pat,
Oricum, de mine viața ți-e lipsită.

Lipsită ți-a fost azi și ieri
Și mâine și mereu va fi la fel,
Mă minți că tu nimic nu ceri,
Dar vrei o lume într-un pătrățel.

Să-ți fie lumea colorată-n veci,
Lipită-n pătrățelul tău de viață,
Și-n rând cu alte pătrățele reci,
Tu, chip frumos, dar fără față.

Îti simt aproape trupul cald și tremurat,
Mi-e frică să ti-l iau, să-ți cer,
Iubirea să mi-o dai, fără păcat,
În lumea ta mă simt stingher.

Tu mă privești cu ochi pătrunzători,
Eu mă prefac stângaci că nu îi știu,
Îmi pare că zăresc în ei fiori,
Și mâna ta cu-a mea aș vrea s-o țiu.

Pândesc cu coada ochiului, șiret,
Zâmbetul ce îți răsare strălucind pe buze,
Aș vrea să ți-l culeg, și să te strâng la piept,
Dar n-am curaj și nu găsesc nici scuze.

Îți iei privirea, ce iute m-ai uitat.
Și gândul ți-l îndepărtezi cu grabă,
Poate că-n altă parte ai zărit un alt fără păcat,
Nu zic nimic dar sufletul mi-e plin de-otravă.

Îmi pare că aștepți cu nerăbdare,
Pe cel ce-ntârzie și nu mai vine,
Simt cum mă învelești cu nepăsare,
Și pe furiș te depărtezi de mine.

În lumea ta mă simt stingher.
Nu știu de trebuie să iau cu lăcomie,
Sau mai întâi iubirea să ți-o să cer,
Așa că eu imi dăruiesc iubirea ție.

Spune-mi de-ți este pentru suflet bucurie
Și am s-o cresc chiar și lipsită de dorință
Sau dacă nu, am s-o opresc, să nu rămâie
Stingheră-n lumea în care n-are trebuință.

Nepăsătoare taci, și pleci,
Cu nepăsare gândul meu îl treci,
Cuvintele-mi le pierzi, din nepasare,
Cu nepăsare mă privești, nu-ți pasă că mă doare.
Nepăsător ți-e gestul, cu nepăsare mi-l oferi în dar
Și gândul despre mine, ți-e plin cu nepăsare iar.
Nepăsătoare ai citit iubirea ce inundă cartea,
Nepăsătoare o să fii și-atunci când mă voi întâni cu moartea.
Vei fi departe atunci, lăsând în urmă nepăsare,
Voi fi plecat și eu, dar nepăsarea ta mă va durea mai tare.
Doar că din chinul zilnic, nepăsarea îmi va deveni eternă
Cu nepăsare îmi va fi umplută chiar și a morții pernă.
Dar eu te voi iubi, iubire încrâncenată
Și nepăsarea o să ți-o acopăr cu moartea mea uitată.

Din nou mi-e dor când mă trezesc,
După ce noaptea întreagă de dor ma zvârcolesc.
Orele trec mai greu ca anii, topindu-mă cu dor,
Cu dor secundele prea grele mă sfâșie îngrozitor.
Mi-e dor, ochii deschiși nu pot să-i tin.
Cu ei închiși rămân și tot mi-e dor, ce chin.
Nu pot să plec, mi-e dor la fiecare pas,
Și nici să stau, în suflet dorul mi-a rămas.
Durînde țepuri îmi țintuie cu dor cuvintele în gând,
Mi-e dor așa de tare că lacrimile-mi plâng.
Îmi spune un gând stingher că dorul se va stinge atunci când o să mor
Încerc, dar chiar și-așa, de tine, ca de viată, din nou mi-e tare dor.

Eu sînt noaptea, Tu ești visul
Tu ești gândul, Eu sînt scrisul
Eu sînt clipa, Tu destinul
Tu ești viața, Eu sînt chinul
Eu sînt locul, Tu ești zarea
Tu ești Eu, eu sînt uitarea
Eu sînt Te Iubesc, pe Tine
Tu ești Sînt Iubită, de un mine.

Tacută vină,
Răscolite amintiri,
Șoapte împreunate în minciună,
Inocență în priviri.

Cuvinte rupte dintr-o carte,
Legată-n taină cu durere,
Vise născute gata moarte,
Iubire care-n nepăsare piere.

Sînt vinovat de pentru tine dăruire.
Însă-nainte de judecata ta tarzie,
Te rog ascultă-mi pledoaria de iubire
Și-acordă-mi prezumția de nebunie.

Pătat e soarele, parcă-i o bubă coaptă
Și cerul e întreg un putred nor
Vântul îmi șuieră răutăcioasă șoaptă
Că poate-i timpu-acum să mor.

De nicăieri mă arde ploaia deasă
De peste tot mă schingiuie dureri
Vântul îmi șuieră tăcere ticăloasă
Că trebuia să mor de ieri.

Cuvintele se-adună disperate în catrene
Iubirea sângerează de-al tău dor
Vântul îmi șuieră negre blesteme
Că mâine sigur am să mor.

Sînt supărat, te-acopăr cu perdea de vorbe grele, îmi trece
Tu te închizi în frumusețea ta de basm, tăcută
În lumea-ți tainică și rece
Și viața mi-o declari pierdută.

Îți spun mereu, mereu tu uiți
Că te iubesc prea mult și dureros
Nu-ți place nici măcar să mai asculți
Ești plictisită, iar eu deacum sînt de prisos.

De mine fugi, te depărtezi grabită
Mă lași uitat în gânduri nefirești
Chiar dacă nu mi-ai fost ursită
Eu te iubesc atât de mult așa cum ești.

Poate că vorba grea ce-am spus-o aseară
Te răscolește și te doare
Dar mie-mi e iubirea grea povară
Iar lipsa ta o-ngreunează și mai tare.

Vino-napoi și uită-mi furia și pripa
Bleasteamă-mi viața dacă vrei
Dar daruiește-mi dulce clipa
Când ochii tăi se întâlnesc cu-ai mei.

te iubesc
fără cuvinte
și-mi amintesc
că te-am iubit și mai nainte

și ieri
fără să-mi ceri

veselă, și tristă, supărată chiar, eu te iubesc
nu te-am iubit mereu ? să nu greșesc !

și mâine
tot cu iubire am să te primesc
chiar dacă pentru tine nu-s decât un câine
ciobănesc

m-alungi, mă cerți
și niciodată nu mă ierți

mă-ntorc, plec iar
fiece zi e un coșmar

stiu că de-o vreme
ți-e rușine
că scriu catrene
numai pentru tine

dar eu pe tine te iubesc
o clipă doar, cât încă mai trăiesc

fără cuvinte
lipsă-n jurăminte

te iubesc !
deși sînt câine ciobănesc

Destinul mă grăbește să-ți spun că te iubesc
La gat mi-e colier acuma moartea
Am vrut, dar tu te-ai rușinat să te trăiesc
Așa că-ți las ca moștenire cartea.

Am scris-o păcălind cu promisiuni de viitor trecutul
Iar astazi scrisul ei de tine-i plin, și de iubire
Eu plec să-mi întâlnesc amăgitor necunoscutul
Și la sfârșit îți las pe-o pagină, în loc de ironie, fericire.

E gata cartea, scrisă, amânarea ia sfârșit
Și profeția-și cere crunta împlinire
Nu-mi pare rău că te-am iubit
Doar ție ți-e rușine, cu mine și a mea iubire.

Cern amintiri printre strofe, le desfac de tine și le sorb goliciunea strălucind, palid sau aprins, în lumina rece și acuzatoare a ochilor tăi, echivoc comentariu pentru o iubire dement incrementă de afostodatătu. Mă renasc rușine în fiecare clipă căutându-mi celălaltul prin puroiul necuvintelor tale, muribund lăsat nespovedit de plictiseala ta de niciodatăeu. Sînt un gunoi și putoarea viselor mele intrate în descompunere ți-a întors caracterul pe dos. M-ai pălmuit cu el fără să-ți pese, nu că ți-ar fi păsat vreodată, dacă obrazul peste care ai dat cu atâta sete nu cumva e deja vânăt din prea multă dragoste de tine. Ai aruncat durere peste durere. Măcar acum ți s-a mai ușurat povara rușinii de a mă fi cunoscut ? Acum te simți împlinită ?

Ți-am scris cuvinte, le-ai uitat
Ți-am pus în brațe flori, le-ai aruncat
Ți-am  reaprins în vise stele
Le-ai stins nervos cu gânduri rele.
Te-am mângâiat cu șoapte de iubire
Mi-ai spus că sunt murdare, chiar o nesimțire
M-am izvorât izvor de lacrimi
L-ai astupat cu mii de patimi
M-am dat cu totul dar ți-am fost rușine,
N-am fost destul de totul pentru tine.

Îți prind obrajii în palme și te sărut încet,
Tu ochii îi închizi și eu te strâng la piept.
Asculți cum inima îmi bate și mă privești adânc
Mă mângâi pe obraz și mă săruți și tu, mai lung.
Te-agăți de gâtul meu, îmi sufli șoapte tremurate
Le sorbi și pe ale mele din buze de tine însetate,
M-alinți duios pe tâmple când sânii îți dezmierd,
Mă strângi și tu la piept, de-acum nu te mai pierd.
Treci degete crispate prin părul meu prea scurt,
Când mă cobor spre coapse în suflet să îți urc.
Mă țintuiești acolo aștepți degrabă să ajung
Să-ți dăruiesc iubirea, promisă-n necuvânt.
Și mă ridic din nou spre sânii tăi fierbinți,
Tu lacrimi ai în ochi și nu mai poți să minți,
Mă ceri adânc în tine, mă vrei, te vreau și eu,
Vrem amândoi același lucru, să ne iubim mereu.
Brusc, te ridici și pleci, mă lași acoperit
Cu visul de iubire în care tu te-ai împlinit.
Nu-mi pasă dacă mor, mă porți de-acum în tine,
Te-ai osândit să mă trăiești, să fii puțin din mine.

M-ai lăsat să mor ca un câine !
Ți-am cerut o vorbă, nu să-mi arunci o bucată de pâine.
Nici măcar să mă scoți la plimbare,
Doar o vorbă, chiar și una mică, nu trebuia să fie mare.
Mi-ai dat tăcere, mi-ai legat-o la gât ca un lanț,
Eu vroiam doar o vorbă, chiar și ponosită, care nu costă un sfanț.
Am vrut să trec strada, la picioarele tale să mă gudur puțin,
Și tu ai râs când sub roțile grele m-a prins tacerea încărcată cu venin.
Făceai glume cu alți pietoni când convulsiv zvâcneam pe carosabilul uitării
Strivit de alte și alte tăceri circulând cu viteza nepăsării.
Am ajuns oase și carne amestecate cu sânge,
Privind, sufletul tău râde, ce bine că nu știe a plânge !
O să rămân doar o pată pe drumul pe care
Nu m-am asigurat traversându-l, m-a orbit iubirea prea mare.
N-am avut lumânare, nici măcar un mormânt
Am murit chinuit ca un câine călcat de tăcerea cuvânt.

Însă șoferii de mâine vor avea liber drumul spre casă
De javre ca mine traversând neatent, bucuroase că pot să te iubească.

Aștept să vii, tremur când pleci
Aștept să mă acoperi în cuvinte reci,
Aștept să te prefaci că nu mă știi
Aștept să taci, să nu-mi mai scrii,
Aștept să nu asculți când îți vorbesc
Aștept să nu mă vezi când te privesc,
Aștept să mă strivești cu nepasare
Aștept zâmbetul tău, și așteptarea lui mă doare.

Aștept să-mi vinzi atât de scump minutul
Aștept disprețul și dezgustul, nu sărutul,
Aștept să îmi lipsești când te doresc
Aștept să mă urăști că vreau să te iubesc.
Aștept să pleci, deși să vii aș vrea atât de tare,
Aștept să te întorci, dar pașii tăi se sting în depărtare.

Am așteptat să vii, și ai plecat,
Acuma te aștept din nou, chiar dacă m-ai uitat.

Câteodată am senzația că mă urăști. Și nu știu de ce. Dacă aș ști poate aș înțelege. M-aș putea disculpa. Cine știe. Sau m-aș putea urî singur. Te-aș scuti de efort. Sau ura ta ar fi mai fericită. N-ar mai fi singură. Să fie din cauză că am îndrăznit ? N-am știut că e un păcat așa de mare. De fapt nici n-am știut că e un păcat. Să te iubesc.
Și sînt hotărât să o fac în continuare. Nu știu cât de departe o să ajung. Poate la rădăcina urii tale ? Crezi că dacă o s-o hranesc cu dragoste va rodi fructul înțelegerii ? Măcar.
Sau te răzbuni pentru tăcerea mea ? De ce ? Tu mi-ai născut-o. Tu ai crescut-o. A rodit. Așa cum ai plănuit. Sau pentru că am vrut să te scot din gând ? Știi doar că te am în inimă ! Știi asta !

În procesul pe care mi l-ai intentat acuzându-mă de toate relele lumii nu-mi pot justifica decât crima de a te iubi. Pentru toate celelalte sînt vinovat. De aceea, onorată și iubită instanță, solicit comutarea pedepsei cu moartea în detenție veșnică în închisoarea sufletului tău. La izolator, acolo unde tăcerea ta acoperă geamurile, iar pat mi-e doar visul despre tine.