Sînt supărat, te-acopăr cu perdea de vorbe grele, îmi trece
Tu te închizi în frumusețea ta de basm, tăcută
În lumea-ți tainică și rece
Și viața mi-o declari pierdută.
Îți spun mereu, mereu tu uiți
Că te iubesc prea mult și dureros
Nu-ți place nici măcar să mai asculți
Ești plictisită, iar eu deacum sînt de prisos.
De mine fugi, te depărtezi grabită
Mă lași uitat în gânduri nefirești
Chiar dacă nu mi-ai fost ursită
Eu te iubesc atât de mult așa cum ești.
Poate că vorba grea ce-am spus-o aseară
Te răscolește și te doare
Dar mie-mi e iubirea grea povară
Iar lipsa ta o-ngreunează și mai tare.
Vino-napoi și uită-mi furia și pripa
Bleasteamă-mi viața dacă vrei
Dar daruiește-mi dulce clipa
Când ochii tăi se întâlnesc cu-ai mei.
Souvenir 
#1 by Kaaliope on 8 September 2011 - 21:54
oare sentimentele pot fi rugate ?….
#2 by Bobita on 8 September 2011 - 22:51
Da, eu le rog. Si vin. Nu totdeauna in cantitatea si calitatea ceruta, dar …
#3 by camelia on 8 September 2011 - 21:23
…acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei…
…toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii…or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula…crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui, neopunându-i-se defel acelei realităţi pe care ea o trăia într-o dualitate, atât de vulnerabilă, întrebându-se dacă va şti ce să jertfească aşa încât să poată întemeia; întrebări despre care ştia că ratate existenţial, rămân izbutite retoric…se întreba dacă va mai simţi acea frică de prăbuşire cutremurând-o atunci când va avea gând de înfăptuire…
Semnat, un alt naiv…visător.
De ce îţi trimit cuvintele? Gândesc că ţi-ar fi pe potrivă.