M-ai lăsat să mor ca un câine !
Ți-am cerut o vorbă, nu să-mi arunci o bucată de pâine.
Nici măcar să mă scoți la plimbare,
Doar o vorbă, chiar și una mică, nu trebuia să fie mare.
Mi-ai dat tăcere, mi-ai legat-o la gât ca un lanț,
Eu vroiam doar o vorbă, chiar și ponosită, care nu costă un sfanț.
Am vrut să trec strada, la picioarele tale să mă gudur puțin,
Și tu ai râs când sub roțile grele m-a prins tacerea încărcată cu venin.
Făceai glume cu alți pietoni când convulsiv zvâcneam pe carosabilul uitării
Strivit de alte și alte tăceri circulând cu viteza nepăsării.
Am ajuns oase și carne amestecate cu sânge,
Privind, sufletul tău râde, ce bine că nu știe a plânge !
O să rămân doar o pată pe drumul pe care
Nu m-am asigurat traversându-l, m-a orbit iubirea prea mare.
N-am avut lumânare, nici măcar un mormânt
Am murit chinuit ca un câine călcat de tăcerea cuvânt.
Însă șoferii de mâine vor avea liber drumul spre casă
De javre ca mine traversând neatent, bucuroase că pot să te iubească.
Souvenir 
#1 by camelia on 3 September 2011 - 21:00
Se pare că visul nu şi-a găsit înţelesul. Cine ştie? poate că a fost trăit într-un timp neverosimil prin viteza metamorfozelor sale. Prea mult…prea repede. Nu ştiu dacă e tăcere… sau cele două suflete acum nu ştiu să îşi mai vorbească.
#2 by Bobita on 4 September 2011 - 19:24
“Poate că a fost trăit într-un timp neverosimil prin viteza metamorfozelor sale”. E chiar spațiul pe care mi l-am ascuns … deși existența lui e axiomatică. Geometria formelor fără spațiu. Tocmai eu, un euclidian convins….