Souvenir

E ziua care naște toamna goală
Frunzele-s palide de oboseală
Și se usucă încet de dor
Pentru soarele ce astă vară le mângâia prea arzător.

Acuma le lipsește tandrețea lui obositoare
Ce ieri era atât de vie în ceruri visătoare
Vântul se-ndeamnă și el nervos și-ambitionat
Norii se-ncruntă, s-ar pune pe plouat.

Copacul scoarța și-o încrețește în riduri de tristețe groasă
A fost odată netedă și neagră, acum e-o rană dureroasă
Se-aplecă încet, pământul parc-ar vrea să îl sărute
Visele-i curg șiroaie cu lacrimi sterpe, mute.

Nimic n-a mai rămas din el, sufletul îi e acum pustiu
Copacul se usucă-ncet și putrezește mistuit de viu
Mucegaiuri flămânde îi macină până și visul răvășit
În care-o boare caldă îl adia din zori în asfințit.