Un boț


Când Dumnezeu m-a boțit din resturi de lut, cred că eram atât de diform și dezgustător privirii, că de milă mi-a picurat în suflet un strop de iubire în plus. Sau poate din rușine, că eu, lucrarea Lui, n-aveam să întorc priviri lacome de frumusețe, așa cum faci tu. Doar că ce trebuia să fie o răsplată pentru prea reușita și rușinoasa mea hidoșenie s-a transformat într-o osândă. Să iubesc etern și nereușit, indezirabil deci consecvent alegoric, un tu luxuriant, exotică dorință a celor meșteriți din lut întreg, neted si strălucitor, bine copt în cuptorul Creatorului. Adevărații oameni. De lut. Eu mă rostogoleam, mai mult ca o jucărie ponosită, în urma pașilor tăi căutându-ți visul, sau dinaintea lor, așteptând o firimitură din zâmbetul tău. Să cadă și peste mine. Aveam câteva strânse, ce norocos am fost, dar mai vroiam. M-am lăcomit. De câteva ori chiar era să mă calci, am riscat devenirea cioburilor pentru acea fărâmă de tine. Poate că … dacă m-aș fi spart mi-ai fi dat mai multă atenție. Poate că m-ai fi adunat în palma ta și poate, poate, ai fi incercat să mă lipești, să mă repari. Poate … n-ai fi încercat nimic. Doar m-ai fi împins cu vârful pantofului din calea ta. Poate … e tot ce mi-a rămas. Incertitudinea. M-ai păcălit cu o ultimă firimitură. Și atent să n-o pierd n-am văzut pe ce drum ai cotit. Te-am căutat pe cel pe care mi l-ai spus șoptit. Dar nu erai. Cred că am zărit umbra ta pe un altul. Am alergat să te regăsesc dar am alunecat pe propriile lacrimi. Am căzut și m-am spart. Singur. Sau poate ai pregătit asta pentru mine. Poate că ai vrut să scapi de mine. Poate te-ai vrut alături de un om de lut. Nu de un boț. Alături de omul tău. De lut. Nu de un boț. De carne. Ochii mi s-au rostogolit, încet, către o gură de canal. Și cred că am văzut, alături de umbra ta, umbra unui om. De lut. Al tău. Cred. Nu stiu. Umbrele sunt înșelătoare. Și voi. Voi erați departe. Iar eu. Eu eram spart. Și curgeam deja. În canal. Mai am o mână. Întreagă. Și strâng în pumnul ei firmitura ta de zâmbet. Ultima. Celelalte mi s-au împrăștiat. Poate că Dumnezeu mă va lua și din pumnul care ocrotește amintirea zâmbetului tău va meșteri un altul. Un alt boț. Mai mic. Care să-ți încapă în suflet. Cu care să nu-ți fie rușine. Fiindcă n-o să-l vadă nimeni. Doar tu vei știi de el. Dacă vei vrea. Să nu mă mai minți.

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: