Pătat e soarele, parcă-i o bubă coaptă
Și cerul e întreg un putred nor
Vântul îmi șuieră răutăcioasă șoaptă
Că poate-i timpu-acum să mor.

De nicăieri mă arde ploaia deasă
De peste tot mă schingiuie dureri
Vântul îmi șuieră tăcere ticăloasă
Că trebuia să mor de ieri.

Cuvintele se-adună disperate în catrene
Iubirea sângerează de-al tău dor
Vântul îmi șuieră negre blesteme
Că mâine sigur am să mor.

Sînt supărat, te-acopăr cu perdea de vorbe grele, îmi trece
Tu te închizi în frumusețea ta de basm, tăcută
În lumea-ți tainică și rece
Și viața mi-o declari pierdută.

Îți spun mereu, mereu tu uiți
Că te iubesc prea mult și dureros
Nu-ți place nici măcar să mai asculți
Ești plictisită, iar eu deacum sînt de prisos.

De mine fugi, te depărtezi grabită
Mă lași uitat în gânduri nefirești
Chiar dacă nu mi-ai fost ursită
Eu te iubesc atât de mult așa cum ești.

Poate că vorba grea ce-am spus-o aseară
Te răscolește și te doare
Dar mie-mi e iubirea grea povară
Iar lipsa ta o-ngreunează și mai tare.

Vino-napoi și uită-mi furia și pripa
Bleasteamă-mi viața dacă vrei
Dar daruiește-mi dulce clipa
Când ochii tăi se întâlnesc cu-ai mei.

te iubesc
fără cuvinte
și-mi amintesc
că te-am iubit și mai nainte

și ieri
fără să-mi ceri

veselă, și tristă, supărată chiar, eu te iubesc
nu te-am iubit mereu ? să nu greșesc !

și mâine
tot cu iubire am să te primesc
chiar dacă pentru tine nu-s decât un câine
ciobănesc

m-alungi, mă cerți
și niciodată nu mă ierți

mă-ntorc, plec iar
fiece zi e un coșmar

stiu că de-o vreme
ți-e rușine
că scriu catrene
numai pentru tine

dar eu pe tine te iubesc
o clipă doar, cât încă mai trăiesc

fără cuvinte
lipsă-n jurăminte

te iubesc !
deși sînt câine ciobănesc

Destinul mă grăbește să-ți spun că te iubesc
La gat mi-e colier acuma moartea
Am vrut, dar tu te-ai rușinat să te trăiesc
Așa că-ți las ca moștenire cartea.

Am scris-o păcălind cu promisiuni de viitor trecutul
Iar astazi scrisul ei de tine-i plin, și de iubire
Eu plec să-mi întâlnesc amăgitor necunoscutul
Și la sfârșit îți las pe-o pagină, în loc de ironie, fericire.

E gata cartea, scrisă, amânarea ia sfârșit
Și profeția-și cere crunta împlinire
Nu-mi pare rău că te-am iubit
Doar ție ți-e rușine, cu mine și a mea iubire.

Cern amintiri printre strofe, le desfac de tine și le sorb goliciunea strălucind, palid sau aprins, în lumina rece și acuzatoare a ochilor tăi, echivoc comentariu pentru o iubire dement incrementă de afostodatătu. Mă renasc rușine în fiecare clipă căutându-mi celălaltul prin puroiul necuvintelor tale, muribund lăsat nespovedit de plictiseala ta de niciodatăeu. Sînt un gunoi și putoarea viselor mele intrate în descompunere ți-a întors caracterul pe dos. M-ai pălmuit cu el fără să-ți pese, nu că ți-ar fi păsat vreodată, dacă obrazul peste care ai dat cu atâta sete nu cumva e deja vânăt din prea multă dragoste de tine. Ai aruncat durere peste durere. Măcar acum ți s-a mai ușurat povara rușinii de a mă fi cunoscut ? Acum te simți împlinită ?

Ți-am scris cuvinte, le-ai uitat
Ți-am pus în brațe flori, le-ai aruncat
Ți-am  reaprins în vise stele
Le-ai stins nervos cu gânduri rele.
Te-am mângâiat cu șoapte de iubire
Mi-ai spus că sunt murdare, chiar o nesimțire
M-am izvorât izvor de lacrimi
L-ai astupat cu mii de patimi
M-am dat cu totul dar ți-am fost rușine,
N-am fost destul de totul pentru tine.

Îți prind obrajii în palme și te sărut încet,
Tu ochii îi închizi și eu te strâng la piept.
Asculți cum inima îmi bate și mă privești adânc
Mă mângâi pe obraz și mă săruți și tu, mai lung.
Te-agăți de gâtul meu, îmi sufli șoapte tremurate
Le sorbi și pe ale mele din buze de tine însetate,
M-alinți duios pe tâmple când sânii îți dezmierd,
Mă strângi și tu la piept, de-acum nu te mai pierd.
Treci degete crispate prin părul meu prea scurt,
Când mă cobor spre coapse în suflet să îți urc.
Mă țintuiești acolo aștepți degrabă să ajung
Să-ți dăruiesc iubirea, promisă-n necuvânt.
Și mă ridic din nou spre sânii tăi fierbinți,
Tu lacrimi ai în ochi și nu mai poți să minți,
Mă ceri adânc în tine, mă vrei, te vreau și eu,
Vrem amândoi același lucru, să ne iubim mereu.
Brusc, te ridici și pleci, mă lași acoperit
Cu visul de iubire în care tu te-ai împlinit.
Nu-mi pasă dacă mor, mă porți de-acum în tine,
Te-ai osândit să mă trăiești, să fii puțin din mine.

M-ai lăsat să mor ca un câine !
Ți-am cerut o vorbă, nu să-mi arunci o bucată de pâine.
Nici măcar să mă scoți la plimbare,
Doar o vorbă, chiar și una mică, nu trebuia să fie mare.
Mi-ai dat tăcere, mi-ai legat-o la gât ca un lanț,
Eu vroiam doar o vorbă, chiar și ponosită, care nu costă un sfanț.
Am vrut să trec strada, la picioarele tale să mă gudur puțin,
Și tu ai râs când sub roțile grele m-a prins tacerea încărcată cu venin.
Făceai glume cu alți pietoni când convulsiv zvâcneam pe carosabilul uitării
Strivit de alte și alte tăceri circulând cu viteza nepăsării.
Am ajuns oase și carne amestecate cu sânge,
Privind, sufletul tău râde, ce bine că nu știe a plânge !
O să rămân doar o pată pe drumul pe care
Nu m-am asigurat traversându-l, m-a orbit iubirea prea mare.
N-am avut lumânare, nici măcar un mormânt
Am murit chinuit ca un câine călcat de tăcerea cuvânt.

Însă șoferii de mâine vor avea liber drumul spre casă
De javre ca mine traversând neatent, bucuroase că pot să te iubească.

Aștept să vii, tremur când pleci
Aștept să mă acoperi în cuvinte reci,
Aștept să te prefaci că nu mă știi
Aștept să taci, să nu-mi mai scrii,
Aștept să nu asculți când îți vorbesc
Aștept să nu mă vezi când te privesc,
Aștept să mă strivești cu nepasare
Aștept zâmbetul tău, și așteptarea lui mă doare.

Aștept să-mi vinzi atât de scump minutul
Aștept disprețul și dezgustul, nu sărutul,
Aștept să îmi lipsești când te doresc
Aștept să mă urăști că vreau să te iubesc.
Aștept să pleci, deși să vii aș vrea atât de tare,
Aștept să te întorci, dar pașii tăi se sting în depărtare.

Am așteptat să vii, și ai plecat,
Acuma te aștept din nou, chiar dacă m-ai uitat.

Câteodată am senzația că mă urăști. Și nu știu de ce. Dacă aș ști poate aș înțelege. M-aș putea disculpa. Cine știe. Sau m-aș putea urî singur. Te-aș scuti de efort. Sau ura ta ar fi mai fericită. N-ar mai fi singură. Să fie din cauză că am îndrăznit ? N-am știut că e un păcat așa de mare. De fapt nici n-am știut că e un păcat. Să te iubesc.
Și sînt hotărât să o fac în continuare. Nu știu cât de departe o să ajung. Poate la rădăcina urii tale ? Crezi că dacă o s-o hranesc cu dragoste va rodi fructul înțelegerii ? Măcar.
Sau te răzbuni pentru tăcerea mea ? De ce ? Tu mi-ai născut-o. Tu ai crescut-o. A rodit. Așa cum ai plănuit. Sau pentru că am vrut să te scot din gând ? Știi doar că te am în inimă ! Știi asta !

În procesul pe care mi l-ai intentat acuzându-mă de toate relele lumii nu-mi pot justifica decât crima de a te iubi. Pentru toate celelalte sînt vinovat. De aceea, onorată și iubită instanță, solicit comutarea pedepsei cu moartea în detenție veșnică în închisoarea sufletului tău. La izolator, acolo unde tăcerea ta acoperă geamurile, iar pat mi-e doar visul despre tine.

Cu cât mă adâncesc mai mult în taina cunoașterii tale cu atât mai densă e bezna. Acum m-am rătăcit așa de tare că nu mai știu nici unde mă aflu nici pe care drum să mă întorc. Așa că țin în direcția iubirii de tine. Fie o să ies la liman fie o să-mi găsesc sfârșitul. Ca un explorator nebun și încăpățânat al sufletului tău. De se va întâmpla să pier caută-mi jurnalul de călătorie. Sunt acolo lucruri minunate despre tine. Unele cred că nu le știi nici tu.

Dacă ar fi să culeg toate cuvintele pe care mi le-ai dăruit vreodată, n-aș reuși să umplu nici măcar colțul batistei în care îmi ascund lacrimile. Gânduri ar fi și mai puține. Dar în ciuda acestei recolte slabe tot tu m-ai învățat cum să împletesc din ele cel mai minunat vis născut vreodată. Cum ? Simplu. M-ai lăsat să te iubesc. Și iubirea mea a rodit fructe cuvântate,  dulci și zemoase. Uneori puțin acrișoare fiindcă le-am cules grăbit înainte de coacere. Am vrut să umplu cu ele cămara sufletului tău. Acum, când peste mine bate toamna, te-aș ruga să-mi spui dacă umila mea trudă ți-a fost de vreun folos. M-aș bucura să stiu că în lungile seri de iarnă care urmează aroma lor te va îmbia să le guști înțelesul. Abia așa mă voi putea odihni, mângâiat de visul ce-ți va fi rasărit în ochii tăi fermecați, obosiți să mă zărească, prea des, în calea privirii lor.

Îndrăznește, închide ochii pentru o clipă
Îndrăznește să simți cât ești de iubită.
Când nu poți să râzi, îndrăznește să plângi,
Așa fac și eu în nopțile lungi.
Îndrăznește să-mi spui orice cuvânt,
Poate-am să urlu, sau poate-am să cânt.
Îndrăznește-ți odihna, când te simți obosită,
Îndrăznește-ți spaima, îndrăznește să te simți ocrotită.
Îndrăznește-ți curajul când îndoiala pândește,
Îndrăznește orice, nimic nu te oprește.
Îndrăznește să-mi dai, fără să-ți cer,
Cuvântul niciodată îndrăznit, înainte să pier.
Îndrăznește-ți privirea să coboare spre mine,
Îndrăznește-ți zborul, dragostea mea îl susține.
Îndrăznește și uită, de zile, de nopți,
Uită chiar de mine, și îndrăznește să-i uiți pe toți.
Îndrăznește-ți gândul, lasă-l să zboare
Undeva, îndrăznită, e iubirea ce-l doare.
Fă tot ce vrei, iar când nu mai poți, îndrăznește,
Orice-ai să faci, sufletul meu îndrăzneț te iubește.
Îndrăznește, închide ochii pentru o clipă,
Te iubesc, și vreau să simți cât ești de iubită.

O glumӑ, o pozӑ
Un dans, o privire, hipnozӑ
Un sӑrut pierdut, din greșealӑ, pe mânӑ
Și noaptea atât de plinӑ de lunӑ.
Un joc, mângâiere pe umerii goi
O lume nӑscutӑ subit doar pentru noi
Degete aspre de pӑrul tӑu mângâiate
Inele în șuvițe cu șoapte îmbrӑcate.
Încӑ un dans, încӑ o glumӑ
În suflet început de furtunӑ.
Emoție tandrӑ, îmbrațișare ascunsӑ
Un zâmbet, strӑlucire de tӑinӑ pӑtrunsӑ
Atingerea ta, miracolul vieții
Uitare de mine, de realitatea tristeții.
Un drum, un alt loc, tot tu, o minune
Dorințӑ ce nu-ți poate spune pe nume.
Încӑ un joc, mângaiere, sfioasӑ privire
Cuvinte rodind, doar pentru tine, iubire.

Și mai apoi, peste timp, buze încleștate plictisite sӑ-mi spunӑ
Înainte de moarte, Noapte Bunӑ.

Un alt drum, și de atunci, în fiecare dimineațӑ
Păstrez dorul, iscӑlit de tine, cu cernealӑ de lacrimi tӑcute pe fațӑ.

Celor care-mi spun cӑ ești doar o profeție a deșertӑciunii le-aș putea rӑspunde arӑtându-le Miracolul nașterii Tale în apusul caldei zile de iarnӑ când nu dogma putredei credințe m-a îngenuncheat în fața Ta, ci Minunea devenirii Tale în suflet. Dar de ce aș face asta de vreme ce sunt singurul Tӑu Credincios, de ce aș împarți Taina Credinței mele în Tine cu slugile fariseice ale pӑcatului primar ? M-am înrobit sӑ-ti fiu singurul biograf, întâiul și ultimul scriitor al Bibliei despre Tine. Și am sӑ fac asta pânӑ când nisipul deșertului la care m-ai osândit îmi va fi sorbit și ultima lacrimӑ. Abia atunci am sӑ dӑruiesc lumii Cuvântul Tӑu înspre înӑlțarea iubirii mele spre locul pe care I l-ai hӑrӑzit întru odihna ei veșnicӑ. Sub tӑlpile Tale. Așa încât între Tine și murdӑria pӑmântului sӑ stea nevrednicul meu sӑrut.

Sînt un egoist. Nu-mi pare nicidecum rӑu, ba chiar mӑ bucurӑ, decӑderea materialӑ a lumii. Cu cât mai puținӑ simțire în lume, cu atât mai valoroasӑ a mea. Chiar dacӑ ai început s-o împӑiezi. Și atârnatӑ de peretele vieții tale tot îți va fi aproape atunci când în lipsӑ de altceva vei fi vrând sӑ-ți verși disprețul pe Ceva.

Nicicând nu te-am gӑsit mai suavӑ decât acum când savurez neprezența ta acolo unde altӑdatӑ umpleai abisul disperӑrii mele cu lacrimi de moarte. Dulce împlinire a niciodatӑ ajunsului de tine. Sӑ fie din cauzӑ cӑ peste halucinația adulației dependența de tӑcerea ta s-a cronicizat într-o mângâiere nevreodatӑ terminatӑ ?

Nu mă pot sustrage vidului în care m-ai aruncat. Lipsindu-mă de sublimul gravitației tale sînt la mila magnetismului cosmic de la care nu pot decât spera că mă va folosi pentru a da strălucire divină unei răvășitoare stele. Cea care a născut universul meu. Pe care tot ea îl va fi încheiat mai înainte de săvârșirea Creației mele.

Sînt condamnat să măsor timpul cu secunda gândului tău, să aștept absența ta eternă, să respir aer nesfințit de parfumul tău, să pașesc pământ străin de pașii tăi, să cuvânt poezia necuvântului tău, să pictez neprivirea ochilor tăi, să îmbrățișez lipsa trupului tău, să sărut închipuirea buzelor tale, să dorm somnul visului tău, să visez basmul iubirii tale, să mă trezesc alături de singuratatea de tine, să măsor timpul rămas împotmolit în secunda Creației Tale. Și a Încheierii mele.

Nu știu ce vrei
De ce mă ții și nu mă piei
De ce mă torni și nu mă bei
De ce mă dai și nu mă iei
Nu știu ce ești
De ce mă ștergi nu mă citești
De ce mă taci nu mă vorbești
De ce m-arunci nu mă dorești
De ce mă plangi nu mă zâmbești
De ce mă pierzi nu mă gasești
De ce mă temi nu mă-ndrăznești
De ce mă-ngheți nu mă-ncălzești
De ce mă-ngropi și nu mă crești
De ce m-alungi nu mă primești
De ce m-adormi nu mă trezești
De ce m-ascunzi nu ma trăiești
De ce mă uiți nu mă iubești
Nu știu ce sînt
De ce tăcere nu cuvânt
De ce apă nu pământ
De ce trădare și nu legământ
De ce diavol și nu sfânt
De ce uitare și nu gând
De ce înca viață nu-n mormânt

… sau Dialog cu Elocvența

Ce gânduri amare mustind de neguri și patimi !
Mă simt vinovat și netrebnic citindu-te doar,
Când regăsesc izvorul ce curge-n durere și lacrimi
În cuvintele tale, născute de-un suflet cu har !

Când totul apune și răsăritul e-n noapte,
Privirea mi-o las în pământ cu tristețe.
Condamnarea-n uitare mă stoarce de șoapte,
Căci tăcere-i de-acum dulcea Ei frumusețe.

Scânteind văd în umbre sfioasa-i privire
Și ascult resemnat amintirea pașilor săi
Departată și ruptă e absurda iubire
Iar eu ostenit să mai caut nepătrunsele-i căi.

Un abis de tăceri bucuros ne desparte
Inhalez tot mai tare al trisțetii parfum
Părăsesc stors de lacrimi un vis de viață și moarte
Aș vrea să mă-ntorc, să fac altfel, să caut alt drum.

Poate că n-am știut să trăiesc, dar am știut să iubesc.
Probabil și tu, și ea, și el. Dar fiecare, în alt fel.

Ești numai tu, și când în cer e noapte
Aș vrea să-ți fiu eu visul plin de șoapte
Ești numai tu, și când ești obosită
Aș vrea să-ți fiu odihna mult dorită
Ești numai tu, și când ți-e dor
Aș vrea să-ți port eu gândul călător
Ești numai tu, și când tristețea-n rouă ochii îți stropește
Aș vrea să fiu eu fericirea ce te ocrotește
Însă
Ești numai tu, eu poate nu exist
Numele meu e doar un zâmbet trist
Ești numai tu și poate eu nu sînt
Nici praf sub talpă, nici macar o umbră-n gând
Ești numai tu sau poate numai eu
Sau poate noi să înțeleg mi-e greu

Ești numai tu, și când iubești
Aș vrea să fiu eu clipa ce-o dorești.

Pentru tăcerea neagră care naște-n mine
Albe cuvinte numai pentru tine
Pentru că scurta-ți clipă de rabdare
Poate ierta o inimă ce pentru tine moare
Pentru că dincolo de graba ta nervoasă
O inimă ți s-a-nchinat pioasă
Pentru că floarea aruncată cu dispreț și nepăsare
A răsărit din inima ce te iubea cu disperare
Pentru că două litere pecetluind a zilei încheiere
Pot adormi o inimă ce plânge noaptea de durere
Pentru că două litere ce-ntâmpină racoarea dimineții
Le țin în suflet pentru tine, sunt izvorul vieții
Pentru că semnul cel îngalbenit de plictiseală
E pentru-o inimă dulceață, chiar dacă pentru tine e greșeală
Pentru că liniștea ce astăzi ne desparte
Ai ridicat-o tu în calea inimii ce te iubea chiar de departe
Pentru că niciodată n-am vrut altceva
Nici ură, nici iubire, ci doar să-ți dăruiesc inima mea
Chiar și numai pentru atât,
Era o inimă ce merita un trecător minut
Iubește-ți timpul, dulce frumoasă amăgire
Timpu-ți va trece, la fel și a mea iubire.

Recuz lumina și-ntunericul
Recuz banalul și feericul
Recuz și apa și pământul
Recuz și ploia, recuz și vântul
Recuz cu nerăbdare însuși Cerul
Recuz eternitatea, efemerul
Recuz și ura și iubirea
Recuz tristețea, fericirea
Recuz amarul nepăsării
Recuz și mierea dezmierdării
Recuz și fraza și cuvântul
Recuz și visul care naște gândul
Recuz și moartea chiar și viața
Recuz seninul și recuz și ceața
Recuz norocul și destinul
Recuz și pâinea, recuz și vinul
Recuz chiar Universul și doar pe Tine te accept
Tu ești Judecatorul ce mi-a recuzat iubirea fără drept.

Când din iluzii am țesut dantelă,
Cu lacrimi am împodobit cuvinte,
Iubirea am pictat-o în acuarelă,
Pe tine te-am avut model în minte.

Muream cuprins avid de dureroasă nerăbdare,
Cu ochii-nchiși, ca noaptea să îmi nască iarăși visul,
Când giulgiul și-l întinde peste ziua care moare,
Și-n care viața însemna să gust adânc abisul.

În vis, tu mi te așezai în brațe cu iubire,
La piept eu te strâgeam ca pe-o comoară,
Navalnic ne încătușam în dulcea regăsire,
Și-n ochi noi ne priveam ca-ntâia oară.

Cu dragoste îți împleteam șuvițe,
Pe tâmple două sărutari îți poposeau,
Sfioasă te-agățai de gâtul meu,
Și lacrimi de iubire ne-necau.

Trupul tău cald și fermecat,
Îl înveleam cu patimi nemărturisite,
Scriam cu buzele scrisori de dragoste fără păcat,
Și tu îmi răspundeai cu mângâieri șoptite.

Ne regăseam timid, unul în voia celuilalt,
Ne dezveleam de trup, iubirea o-nveleam cu goliciune,
Până când stelele apuneau în cerul prea înalt,
Și soarele venea prea repede din nou pe lume.

Nimic din toatea astea nu s-a-ntâmplat și nu se va-ntâmpla vreodată,
Iar nepictat pe pânza mea, chipul tău drag s-a transformat în pată.

Nicicând nu vii, mereu tu pleci.
Adori să-ți număr pașii când pe lângă mine treci.
Mă uit, cu privirea încerc să te găsesc.
Dar tu nu ești, nu te văd, nu reușesc
Decât să te simt, undeva, departe.
Și mă distruge timpul care ne desparte.

Ești cerul care ține stelele și luna
Ești vântul, briza, norii, soarele, furtuna
Ești iarba, florile, apa, pământul
Ești somnul, visul, rugăciunea, gândul
Ești ziua, noaptea, anotimpul, clipa
Ești furia, indiferența, calmul, pripa
Ești da, de ce, cum vrei, ba nu
Ești niciodată eu și totdeauna tu
Ești dialog, tăcere, țipăt, șoaptă
Ești ori prea verde, ori prea coaptă
Ești lacrima, surâsul, tristețea, fericirea
Ești totul, ești deja mi-e dor, ești chiar Iubirea !

Nu credeam că am ce sa mai aflu mâine
Trăisem tot, am fost și apă, am fost și pâine
Am fost venin, am fost dulceață
Am fost apus în noapte și răsărit în dimineață
Am fost sărac, am fost bogat
Am fost flămând și-am fost îndestulat
Am fost și disperat, și fericit
Am fost urât și-am fost iubit
Am fost noroi și giuvaer
Am fost etern, am fost și efemer
Am fost morală și am fost păcat
Am fost și mort și-am înviat
Am fost tăcere și am fost cuvânt
Am fost satană, dar am fost și Duhul Sfânt
Am fost secundă și mileniu
Am fost nebun, am fost și geniu
Am fost pierdut și regăsit
Am fost de toate și am fost nimic.
Până când tu mi-ai apărut în față
De-atunci în fiecare clipă am retrăit încă o viață.

Acum, c-am fost, e timpul să mă duc și eu
Doar că nu știu, oare mă ia dracul, sau poate-o să mă ierte Dumnezeu ?

Mi-e dor degeaba de nimic.
Mi-e dor de tot ce-am zis și nu mai pot să zic.
Mi-e dor stau iar liniștit.
Mi-e dor de scârbă, frumusețe, viclenie și de moarte să fiu iar rănit.
Mi-e dor și pentru ce să-mi fie dor.
Mi-e dor de tot, și dorul asta o să îl omor.
Mi-e dor să-mi fie iarăși dor. Mi-e dor tristețea să o simt în piept.
Mi-e dor durerea să mă doară când aștept.
Mi-e dor să-nghit iar zile, nopți fără sfârșit.
Mi-e dor să fiu urât, batjocorit, disprețuit.
Mi-e dor și pentru ce să-mi fie dor.
Mi-e dor de tot, și dorul ăsta o să îl omor.
Mi-e dor oricum și de orice.
Mi-e dor de tot și pentru ce ?
Să-mi fie iarăși dor ?
Nu, dorul asta o să îl omor !

A fost o zi, prea-Minunată, în care însuși Soarele
Îți săruta, umil îngenuncheat, picioarele.
O zi în care Tu erai în univers
Singura stea, singurul cântec, unicul vers.
O zi în care Tu ai ridicat din moarte viața,
În care Tu mi-ai alungat din suflet ceața.
O zi în care vorbele, neputincioase să Te încânte, apun,
În care Dumnezeu parea un biet profet nebun.
O zi în care Tu mi-ai fost Credința,
Și eu Ție nevolnic sclav, iar nu Tu mie biruința.
O zi în care m-aș fi dăruit oricui cu bucurie
Doar ca să-Ți picur fericire-n suflet, Numai Ție !
Am vrut să-ți întâlnesc, să-Ți văd, privirea
Muream, ce bine ar fi fost, să știu ce-nseamnă fericirea.
Din suflet pentru Tine am cules petale albe
Inima Ta atât de rece, cu gingașie în noblețe să o scalde.
Aveam și negre, înmuiate în venin de moarte
Ce asteptau să inhalez otrava, când Tu aveai să mă arunci departe.
Aveam și roșii, pregatite inima să-Ți fure
Dar le-am ales pe cele albe, sincere și pure.
Le-am adunat cu grijă din sufletul ce se usca plângând
Și le-am sfințit c-un sentiment curat, ceva ce nimeni nu Ți-a dat nicicând.
Doar pentru Tine am creat, unicul trandafir, ce albe petale !
Pe care cu iubire l-am ferit de ghimpii vorbelor de sensuri goale.
Mi se părea netrebnic în ochi să Te privesc
Și-atunci tăcut urma să-l dăruiesc.
Era acolo, răsărit din mine, așteptând ca-n trecătoarea clipă
Să-Ți spună, atât de sincer, cât ești de iubită !
Și ai venit, un Înger ! Ce încântare !
Dar vai ! când l-ai vazut, tu degetele fine le-ai transformat în gheare.
M-ai sfâșiat cu totul, mi-ai blestemat iubirea, mi-ai terfelit decența
Cu scârbă și dispreț mi-ai dăruit demența !
Mi-ai aruncat în față două vorbe grele! Ce otravă !
M-ai chinuit de moarte, și îți făcea plăcere, fără grabă.
Ai luat curatul gând și în picioare l-ai calcat, cu câtă ură !
Din puritate ai făcut noroi, doar că nu m-ai numit scursură !
Apoi neterminate ore, zile, atât de doritoare de plăcere
Priveai cu bucurie cum caut ultima suflare în lacrimi de durere.
Mi-ai dat să beau tăcere neagră, să pier în gânduri de uitare
Iar tu demonic înfloreai când alții te-ncântau trupește, ce favoare !
Îmi spui că nu te știu, c-am îndrăznit prea mult, că tu ești altceva
Că nu-s decât un vierme putred și-mpuțit ce-și țese dragostea.
C-am vrut să te lovesc adânc, să te distrug c-o floare
Sînt eu dement sau tu ? Cum aș putea așa ceva ? Cum oare ?
Tu te închei aici, în lacrimi și niciodată terminată
Urmarea e ca și-nceputul, prea plină de iubire toată.
Doar că nu pentru tine, ci pentru acea Minune
Pe care-o țin și azi în suflet; aveți, ce ironie, chiar același nume.
E tot ce vă unește, în rest eternitatea vă desparte
Tu vei ramane-o umbră-n peisaj, iar EA iubirea mea până la moarte.

Cu ochii închiși, stau rezemant în gânduri reci, fumez țigară din țigară
Sorb cu nesaț din fumul negru sperând ca tot ce m-a durut poate să piară
Simt cum otrava mă inundă și cu speranța nopții îmi amorțește trupul
Dar nici așa nu pot să uit oftatul tău de plictiseală și niciodată împlinit sărutul
Mâna îmi tremură încet, în spasme, și scrumul se împrăștie pe haine
Poate ca e timpul să dispar în scrum cu totul, să mă despart de ale tale taine
Respir cu greu, gâtul mi-e ars, destăinui fumul, de-acuma liber de venin
În suflet mi-a rămas, ca rugăciune, iubirea pentru tine și al neputinței chin
Mă arde jarul, o lacrimă mai am dar și ea moare, țigara e aproape stinsă
O alta, ultima, ce-i plină ochi de noapte veșnică, așteaptă cu nesaț să fie aprinsă
Sînt amețit și resemnat, poate-i aievea sau poate doar visez
Dar îți văd mâna, și surâsul dulce, cum mă îndeamnă umbra nopții fără lună s-o urmez
E ultima țigară, și ultima privire; mă uit în urmă, nu mă văd deloc
Mă uit în față, și nici macar în umbra nepăsării tale nu am loc
E doar o ceață albă, ce poartă chipul tău, și-n ea îmi scriu iubirea
Ridicol testament al unui suflet muribund ce-și lasă ție, umilită, fericirea.

De gânduri ce-au apus în stelele ce te-au vegheat în somnul lin
De sărutări ce s-au uscat în noaptea petrecută-n chin
De tandre atingeri zadarnic pe umerii tăi goi visate
De tâmple istovite, sprijinite în pumni și așa uitate
De ochi acuma stinși și înecați în trista lor durere
De buze care s-au uscat fără să guste a buzelor tale miere
De mărturisiri rămase-n umbre șterse de soarele ce nemilos răsare
De șoapte stinse abrupt de o tăcere care doare
De visele ce-n visul tău nicicând nicicum n-or să încapă
De prea puținul neavut ce l-am dorit din tine toată

Ești somnoroasă încă, ești roua care îmi deșteaptă viața
Chiar dacă nici acum și niciodată tu nu-mi vei spune Bună Dimineața !

De gânduri strălucind în stele ce ard în neant amețitor
De sărutări ce, fără să se fi născut vreodată, acuma mor
De tandre atingeri pe umerii tăi goi neîntâmplate
De tample niciodată în palmele tale aplecate
De ochi ce chin zadarnic, în privirea ta n-au adormit
De buze ce lacrimile ar fi vrut, dar nu ți le-au sorbit
De mărturisiri rămase înainte să răsară adânc ascunse
De șoapte stinse-n grabă de umbre nepătrunse
De vise care-n visul tău nu se vor împleti vreodată
De prea puținul neavut ce l-am dorit din tine toată

Ești obosită, poate tristă, ești umbra nopții fără lună
Ce te strecori la mine-n suflet ca să îmi spui doar Noapte Bună !

De-am fi împreună o singură noapte
Să-ți scald trupul gol într-o mare de șoapte
Să-mi dai chipul tău fără să-ți cer
Să-l atârn icoană între stele ce pier
Când mâna mea aspră pe sâni te dezmiardă
Și gura flămândă spre sfârcuri aleargă
Să-mi lași fruntea s-adoarmă pe pântecu-ți cald
Și buzele lacome între coapse ce ard
Să-ți sărut sufletul în flăcări arzând
Când toată mi te vei da suspinând
Sînt poate nevrednic sau poate nebun
Dar știu că te vreau și vreau să îți spun
Îți vreau sufletul nu doar trupul să-mi dai
Și câteva vorbe să mă ducă în Rai
Iar când istovit, în lacrimi îți voi întâlni privirea
Vei ști că-s al tău, voi ști că-mi dorești iubirea
Cu dantelă de vise am să te-acopar în grabă
Să-mi fii nu mireasa, ci viața întreagă.

Tu care mereu prea tainic taci,
Și niciodată prin cuvinte nu te-mbraci.
Tu care știi să îmi zâmbești adânc
Chiar și când vorbele mele te bagă în pământ,
Tu care prea adesea mă ierți chiar pentru supărări trecute,
Ce spui că le-ai uitat dar care-ți stau în suflet, mute,
Tu care-mi ești lumina, ce cu durere am vrut s-o sting,
Pe care-am murdărit-o în vorbe de ocară, de ciudă că iubirea n-am putut să i-o ating.
Ca razbunare de-mi vrei viața, ți-o voi da,
Spune-mi doar când și ea va fi a ta.
Arde-o în chinuri, strivește-o sub picioare,
Blesteam-o cu blestem fără scăpare.
Îți apartine de acuma, cum ți-a aparținut mereu,
Doar că eu n-am putut să ți-o ofer și de aceea acum îl rog pe Dumnezeu !

Ai trupul tainic ce mă-ndeamnă la pacat
Și ochii de înger, de vraja lor nu pot scap.
Ai buze dulci, m-aș vinde să ți le sărut măcar în vis,
În sufletul tău cald pentru vecie m-aș condamna să stau închis.
Să nu mai straluceasca niciodată, aș stinge stele pe cer !
Însăși eternitatea aș transforma-o într-un simplu efemer,
Pentru un singur gând, chiar și nespus, de fericire,
Ce te așteaptă suspinând în lacrimile mele de iubire.

Te-aș strânge rușinat în brațe,
În ochii tăi mi-aș pune-o ultimă dorință,
Te-aș săruta ușor pe pleoape,
Ca pe-o Minune născută din Credință.
Pe pieptul tău mi-aș odihni tăcut iubirea,
Să pot s-ascult cum tainic cântă
Versuri șoptite fericirea
În tine dintr-o stea născută.
Aș adormi acoperit de părul tău
De tu mi-ai sta alături într-o dulce-mbrățișare,
Fiindca și-acum, de-atâta timp, mi-e greu
Să te iubesc așa de tare.

Demoni incantând blesteme m-au botezat în apa morții,
Prea multă vreme-am fost jucat la jocul sorții,
Am fost pierdut și câștigat, și cumpărat, vândut,
Strivit sub tălpi, cu scârbă, când nimeni nu m-a vrut.
Am fost, pe rând, o carne vie,
Un ghem de oase în leșie,
Sânge crud, festin de lipitori,
Ochi scobiți pe viu de negre ciori.
Istorii am petrecut în amorțire,
Orb, surd și fără de simțire,
Până când, ce dulci, ale tale lacrimi,
Mi-au ridicat blestemul, m-au vindecat de patimi.
Încet m-ai adunat din resturi,
Mi-ai dat suflare, două gesturi,
Mi-ai spus o șoaptă, ce magie,
Și inima mi s-a trezit iar, vie !
Dar ce iluzie ! ca în poveste,
Ai dispărut fără de veste.
Te-am căutat, dar dispărută,
Ai fost, ascunsă și tăcută.
Și într-o zi cu rece soare
Ai apărut, de unde oare ?
Și mi-ai zâmbit !
Am fost atât de fericit !
Mi-ai stat în brațe, prea cuminte,
În părul tău am împletit cuvinte,
În ochi tu m-ai lăsat să te privesc
Si-un pic speriat, am început să te iubesc.
Te-am vrut atunci a mea, întreagă, toată !
Bolnav că nu te voi avea vreodată,
M-am întristat, timpu-a trecut,
Uitam încet ce dureros te-am vrut.
Până-ntr-o zi, când de departe
M-ai ridicat din nou din moarte,
Și te-am văzut întâia oară
În visul ce nu mai avea să piară.
În mine ai sădit cu încrâncenare
Iubire vinovată pentru tine, de ce oare ?
Dorința de a deveni cândva
Visul tău tainic, fericirea ta.
Au fost apoi și două zile-n care
În ochi credeam că-ți văd o sărutare.
M-am înșelat, dar strălucirea lor
Mă chinuie și azi, de ea aș vrea să mor !
Ți-am spus să pleci și să mă ștergi din gând,
Să nu mă mai privești, oricât m-ai auzi plângând,
Te-am aruncat, te-am tras-napoi,
Aveam un gând de soare și altul plin de ploi.
Tu nu înțelegeai ce vreau, mă ascultai mirată,
Și m-ai iertat tăcut, poate un pic distrată.
Și-atunci m-am osândit, să îți mărturisesc,
Păcatul să ți-l spun, să-ți spun cât te iubesc.
M-ai ascultat în taină, și ai zambit, cred, trist,
N-aveai nimic să-mi dai, sufletu-ți era-nchis.
Te-am aruncat din nou, din nou te-am tras-napoi,
Cu același gând de soare și același plin de ploi.
Trecut-au ore, zile, săptămâni la rând,
Trăiam în agonie iubindu-te umil în gând.
Când brusc totul, ce durere, a devenit venin.
Am vrut să termin totul și să renunț la chin,
Am vrut să redevin blestem în neagra ploaie,
Din nou o carne vie, cu sânge și puroaie,
Iadu-mi părea idilic, să-l ajung vroiam, degrabă
Și tu să-mi fi călăul, să mor de a ta spadă.
Vedeam acum ce sînt, în noaptea grea și deasă,
Prilej de bucurie pentru corbii ce stăteau la masă,
Din mine să se-nfrupte, râzând vulgar, meschin,
Iar tu să îi servești zâmbind, să mă oferi cu vin.
Și la desert, ispititor și dulce, cum v-a fost plăcerea,
Cu-o cupă de șampanie să-mi savurați, distins, pe-ndestulat, durerea.
Am vrut atunci să fiu gustos, mâncare aleasă,
C-atunci când am s-ajung în farfurii pe masă,
Să curg într-un blestem, să fiu otrăvitor,
Să mă strecor la voi în suflet și să vă chinui până mor.
Să vă transform ironic, scârba și indiferența,
În dragoste eternă, pura, ca să-i trăiți demența.
Am vrut să mor !
Nicicând de moarte nu mi-a fost atât de dor !
O lungă vreme am rătăcit prin gânduri fără viață,
Fantasme-n alb și negru, și chipuri fără față.
Am fost un vierme negru, un câine în turbare,
Dar te-am iubit la fel, ba chiar mai mult, mai tare !
Am suferit ce nimeni nicicând n-a suferit vreodată,
Am suferit de dorul morții, am vrut-o pentru mine toată !
Din ce în ce mai des, te aruncam și te chemam-napoi,
Cu același gând de soare și același plin de ploi.
Eram într-o spirală, obsesii, îndoieli fără sfârșit
Când iarăși, din iubire, prea multă, te-am dorit.
Pentru tine, de bunăvoie m-am vândut, m-am oferit cadou.
Trupul tău cald, așa de mult, în brațe îl vroiam din nou,
În părul de mătase să-ți împletesc petale de iubire,
Stele strălucind doar pentru tine, în suflet fericire,
Buzele-mi arse de dragoste și dor
Să-ți stea șoptinde la ureche până când vorbele lor mor,
Să mă afund în ochii, ce nebunie, păreau să mă sărute,
Să gust cu lacomie vorbele tale mute.
Sărutări neîmplinite să-ți umple palmele de catifea,
Să-ți dau sufletul întreg, am vrut să fii a mea !
Iar tu-mi zâmbeai mereu, zideai, a câta oară,
În suflet o iubire ce n-avea să mai moară.
Astăzi ești prea-Frumoasă, icoană pe nisip
Pe care-o desenez cu lacrimi și tot cu lacrimi eu o stric,
Trudă amarnică pentu păcatul pedepsit cu grea sentință,
Să te iubesc etern, să-mi fii pe veci dorință.
Iar când iubirea pentru tine îmi va precede trupul,
Aș vrea, te rog, chiar te implor, pe frunte să îmi dai, născut din ne-păcat, sărutul.

Plouă, încet și trist, tăcut,
Negru, difuz, și incredibil de urât,
Cu stropi prea mari, ca lacrimile morții,
Din nori creați de un blestem al sorții.
E ceață, cenușie, groasă, grea,
Pare că poarta iadului e-n ea.
Degrabă să-i trec pragul ma așteaptă,
Mă ispitește cu o judecată dreaptă.
Apocalipsa și infernul nu au existat
Până când tu, pentru mine le-ai creat.
Din ele ți-am zidit cu stropi de rai
Un templu sfânt, doar tu sa-l ai.
Altar cu stele și iubire am poleit,
Icoane mii, cu chipul tău, pe ziduri am sfințit.
M-am închinat și ți-am cerut iertare,
M-am spovedit, m-am umilit pentru îndurare,
Religie nouă am scris în stânca de granit,
În care tu ești nemurirea, eu nimic.
Fericirea e undeva în depărtare,
Acolo unde-un munte e tăiat de soare.
E prea târziu, zadarnic, s-o ajung,
Așa că resemnat mă prăbușesc plângând,
Și mă gândesc că totul, în sfârșit, va trece
Când o să mă dizolv în iarba rece
Și mii de rădăcini flămânde și viclene
Mă vor goli de viață și speranță prea devreme.
Ploaia mă biciuie șiroaie
Și cu blestemul ei mă sfâșie, mă taie,
Carnea mi se desprinde de pe os
Și se transformă în cuvinte fără rost.
Tu nu le vrei, eu să le opresc nu știu,
Devin nisip, într-un imens pustiu.
Ochii mi-au ars și s-au închis,
Te văd acum în amintiri de vis,
E prea târziu și nu mai vreau să mă ridic,
Din mine n-a rămas nimic.
Lucrarea mea e aproape terminată,
Mai am să-ți dau ce n-am putut vreodată,
Întreagă, neatinsă, pură, fericirea,
Atunci când mi se va-mplini pieirea.
Din mine cu uitarea-ți voi aprinde
Steaua eternității prin cuvinte.
Va străluci pe cer oricând vei vrea
Și se va stinge când mă vei uita.
Din agonia mea extazul tău o să răsară
Și tot ce astăzi te-a durut mâine o să moară.

Aici plouă, și totul e urât.
Mi-e atât de dor de tine, de râsul tău plăcut,
De cele patru anotimpuri ce se perindă-n ochii tăi
Când mă privești adânc, mă pironești, cu ei.
Mie dor de gheața lor, când prinde a se topi,
De focul lor ce arde pentru a se mai domoli.
Mi-e dor să fiu, măcar pentru o clipă, atins de umbra lor,
De ei, de tine și de vise acum mi-e tare dor.
Mi-e dor să nu mai fiu, și poate c-am să mor.
Mie dor de tine toată, de tot ce ești mie dor.
Mi-e atât de dor, chiar de indiferență,
Absurdă dragoste, sînt gata pentru penitență.
Mi-e dor să nu mă bagi în seamă,
Să răsucești adânc cuâitul, cu furie, în rană.
Mi-e dor de chinurile iadului, abia aștept să le-ntâlnesc,
Mie dor de tine toată, și pentru asta, cândva, am să plătesc.
Am să îndrept greșelile pe care le-am făcut,
Mai am un pic de suflet ce poate fi vândut
Colecționarilor de artă, vie, tristă și frumoasă
Ce intră adânc în transă când e și dureroasă.
Le voi cerși chiar biciul pentru un sclav îngenuncheat,
Mie dor de tine toată și asta e pacat.
Dar poate că de milă mă vei privi un pic,
Mă vei lasa să ard în ochii tîi mocnit,
Până am să mă sting, o grămăjoară de cenușă
Și-ncet, umil, am să mă-ndrept, spre a uitării ușă.
Și atunci, poate, durerea ta va înflori în bucurie,
Iar dorul meu de tine va fi o simfonie.
Născută din iubire, durere, disperare,
Plătită cu o viață pierdută în uitare.
Eu poate am să mor, dar dorul meu nu moare.
M-aș duce acum în iad, dar nimeni nu mă primește.
Am întrebat și încă un mic păcat, din lista mea lipsește.
Mă simt un simplu corp, inert, ce fizic zace,
Când totul, adânc în tine, chiar când vorbește, tace.
Un simplu mecanism, cu sânge și puroi,
Menit să putrezească la groapa de gunoi.
Un singur gând mi-ai dat, am fost atât de fericit,
Că două, trei cuvinte, în suflet le-ai oprit.
Poate ar mai fi ceva, un pic mai mult, de spus,
Dar totul e infern, păcat e puțin spus !