Souvenir

Demoni incantând blesteme m-au botezat în apa morții,
Prea multă vreme-am fost jucat la jocul sorții,
Am fost pierdut și câștigat, și cumpărat, vândut,
Strivit sub tălpi, cu scârbă, când nimeni nu m-a vrut.
Am fost, pe rând, o carne vie,
Un ghem de oase în leșie,
Sânge crud, festin de lipitori,
Ochi scobiți pe viu de negre ciori.
Istorii am petrecut în amorțire,
Orb, surd și fără de simțire,
Până când, ce dulci, ale tale lacrimi,
Mi-au ridicat blestemul, m-au vindecat de patimi.
Încet m-ai adunat din resturi,
Mi-ai dat suflare, două gesturi,
Mi-ai spus o șoaptă, ce magie,
Și inima mi s-a trezit iar, vie !
Dar ce iluzie ! ca în poveste,
Ai dispărut fără de veste.
Te-am căutat, dar dispărută,
Ai fost, ascunsă și tăcută.
Și într-o zi cu rece soare
Ai apărut, de unde oare ?
Și mi-ai zâmbit !
Am fost atât de fericit !
Mi-ai stat în brațe, prea cuminte,
În părul tău am împletit cuvinte,
În ochi tu m-ai lăsat să te privesc
Si-un pic speriat, am început să te iubesc.
Te-am vrut atunci a mea, întreagă, toată !
Bolnav că nu te voi avea vreodată,
M-am întristat, timpu-a trecut,
Uitam încet ce dureros te-am vrut.
Până-ntr-o zi, când de departe
M-ai ridicat din nou din moarte,
Și te-am văzut întâia oară
În visul ce nu mai avea să piară.
În mine ai sădit cu încrâncenare
Iubire vinovată pentru tine, de ce oare ?
Dorința de a deveni cândva
Visul tău tainic, fericirea ta.
Au fost apoi și două zile-n care
În ochi credeam că-ți văd o sărutare.
M-am înșelat, dar strălucirea lor
Mă chinuie și azi, de ea aș vrea să mor !
Ți-am spus să pleci și să mă ștergi din gând,
Să nu mă mai privești, oricât m-ai auzi plângând,
Te-am aruncat, te-am tras-napoi,
Aveam un gând de soare și altul plin de ploi.
Tu nu înțelegeai ce vreau, mă ascultai mirată,
Și m-ai iertat tăcut, poate un pic distrată.
Și-atunci m-am osândit, să îți mărturisesc,
Păcatul să ți-l spun, să-ți spun cât te iubesc.
M-ai ascultat în taină, și ai zambit, cred, trist,
N-aveai nimic să-mi dai, sufletu-ți era-nchis.
Te-am aruncat din nou, din nou te-am tras-napoi,
Cu același gând de soare și același plin de ploi.
Trecut-au ore, zile, săptămâni la rând,
Trăiam în agonie iubindu-te umil în gând.
Când brusc totul, ce durere, a devenit venin.
Am vrut să termin totul și să renunț la chin,
Am vrut să redevin blestem în neagra ploaie,
Din nou o carne vie, cu sânge și puroaie,
Iadu-mi părea idilic, să-l ajung vroiam, degrabă
Și tu să-mi fi călăul, să mor de a ta spadă.
Vedeam acum ce sînt, în noaptea grea și deasă,
Prilej de bucurie pentru corbii ce stăteau la masă,
Din mine să se-nfrupte, râzând vulgar, meschin,
Iar tu să îi servești zâmbind, să mă oferi cu vin.
Și la desert, ispititor și dulce, cum v-a fost plăcerea,
Cu-o cupă de șampanie să-mi savurați, distins, pe-ndestulat, durerea.
Am vrut atunci să fiu gustos, mâncare aleasă,
C-atunci când am s-ajung în farfurii pe masă,
Să curg într-un blestem, să fiu otrăvitor,
Să mă strecor la voi în suflet și să vă chinui până mor.
Să vă transform ironic, scârba și indiferența,
În dragoste eternă, pura, ca să-i trăiți demența.
Am vrut să mor !
Nicicând de moarte nu mi-a fost atât de dor !
O lungă vreme am rătăcit prin gânduri fără viață,
Fantasme-n alb și negru, și chipuri fără față.
Am fost un vierme negru, un câine în turbare,
Dar te-am iubit la fel, ba chiar mai mult, mai tare !
Am suferit ce nimeni nicicând n-a suferit vreodată,
Am suferit de dorul morții, am vrut-o pentru mine toată !
Din ce în ce mai des, te aruncam și te chemam-napoi,
Cu același gând de soare și același plin de ploi.
Eram într-o spirală, obsesii, îndoieli fără sfârșit
Când iarăși, din iubire, prea multă, te-am dorit.
Pentru tine, de bunăvoie m-am vândut, m-am oferit cadou.
Trupul tău cald, așa de mult, în brațe îl vroiam din nou,
În părul de mătase să-ți împletesc petale de iubire,
Stele strălucind doar pentru tine, în suflet fericire,
Buzele-mi arse de dragoste și dor
Să-ți stea șoptinde la ureche până când vorbele lor mor,
Să mă afund în ochii, ce nebunie, păreau să mă sărute,
Să gust cu lacomie vorbele tale mute.
Sărutări neîmplinite să-ți umple palmele de catifea,
Să-ți dau sufletul întreg, am vrut să fii a mea !
Iar tu-mi zâmbeai mereu, zideai, a câta oară,
În suflet o iubire ce n-avea să mai moară.
Astăzi ești prea-Frumoasă, icoană pe nisip
Pe care-o desenez cu lacrimi și tot cu lacrimi eu o stric,
Trudă amarnică pentu păcatul pedepsit cu grea sentință,
Să te iubesc etern, să-mi fii pe veci dorință.
Iar când iubirea pentru tine îmi va precede trupul,
Aș vrea, te rog, chiar te implor, pe frunte să îmi dai, născut din ne-păcat, sărutul.