Dacă ar fi să culeg toate cuvintele pe care mi le-ai dăruit vreodată, n-aș reuși să umplu nici măcar colțul batistei în care îmi ascund lacrimile. Gânduri ar fi și mai puține. Dar în ciuda acestei recolte slabe tot tu m-ai învățat cum să împletesc din ele cel mai minunat vis născut vreodată. Cum ? Simplu. M-ai lăsat să te iubesc. Și iubirea mea a rodit fructe cuvântate, dulci și zemoase. Uneori puțin acrișoare fiindcă le-am cules grăbit înainte de coacere. Am vrut să umplu cu ele cămara sufletului tău. Acum, când peste mine bate toamna, te-aș ruga să-mi spui dacă umila mea trudă ți-a fost de vreun folos. M-aș bucura să stiu că în lungile seri de iarnă care urmează aroma lor te va îmbia să le guști înțelesul. Abia așa mă voi putea odihni, mângâiat de visul ce-ți va fi rasărit în ochii tăi fermecați, obosiți să mă zărească, prea des, în calea privirii lor.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Bobita on 29 August 2011 - 20:36
Of da, dar poți simți și gustul … tăcerii, al inutilității, al trecerii, ca o plictiseală, obositoare până la urmă,… prin viața cuiva.
#2 by camelia on 29 August 2011 - 19:52
Cuvintele pot avea duh, ştiai? Chiar unul erotic uneori…şi pot uni acele instanţe tăcute ale depărtării. Poţi simţi în silabele ei, chiar şi în nerostiri, gustul sărutului…da, poţi. Poţi.