Epilog


A fost o zi, prea-Minunată, în care însuși Soarele
Îți săruta, umil îngenuncheat, picioarele.
O zi în care Tu erai în univers
Singura stea, singurul cântec, unicul vers.
O zi în care Tu ai ridicat din moarte viața,
În care Tu mi-ai alungat din suflet ceața.
O zi în care vorbele, neputincioase să Te încânte, apun,
În care Dumnezeu parea un biet profet nebun.
O zi în care Tu mi-ai fost Credința,
Și eu Ție nevolnic sclav, iar nu Tu mie biruința.
O zi în care m-aș fi dăruit oricui cu bucurie
Doar ca să-Ți picur fericire-n suflet, Numai Ție !
Am vrut să-ți întâlnesc, să-Ți văd, privirea
Muream, ce bine ar fi fost, să știu ce-nseamnă fericirea.
Din suflet pentru Tine am cules petale albe
Inima Ta atât de rece, cu gingașie în noblețe să o scalde.
Aveam și negre, înmuiate în venin de moarte
Ce asteptau să inhalez otrava, când Tu aveai să mă arunci departe.
Aveam și roșii, pregatite inima să-Ți fure
Dar le-am ales pe cele albe, sincere și pure.
Le-am adunat cu grijă din sufletul ce se usca plângând
Și le-am sfințit c-un sentiment curat, ceva ce nimeni nu Ți-a dat nicicând.
Doar pentru Tine am creat, unicul trandafir, ce albe petale !
Pe care cu iubire l-am ferit de ghimpii vorbelor de sensuri goale.
Mi se părea netrebnic în ochi să Te privesc
Și-atunci tăcut urma să-l dăruiesc.
Era acolo, răsărit din mine, așteptând ca-n trecătoarea clipă
Să-Ți spună, atât de sincer, cât ești de iubită !
Și ai venit, un Înger ! Ce încântare !
Dar vai ! când l-ai vazut, tu degetele fine le-ai transformat în gheare.
M-ai sfâșiat cu totul, mi-ai blestemat iubirea, mi-ai terfelit decența
Cu scârbă și dispreț mi-ai dăruit demența !
Mi-ai aruncat în față două vorbe grele! Ce otravă !
M-ai chinuit de moarte, și îți făcea plăcere, fără grabă.
Ai luat curatul gând și în picioare l-ai calcat, cu câtă ură !
Din puritate ai făcut noroi, doar că nu m-ai numit scursură !
Apoi neterminate ore, zile, atât de doritoare de plăcere
Priveai cu bucurie cum caut ultima suflare în lacrimi de durere.
Mi-ai dat să beau tăcere neagră, să pier în gânduri de uitare
Iar tu demonic înfloreai când alții te-ncântau trupește, ce favoare !
Îmi spui că nu te știu, c-am îndrăznit prea mult, că tu ești altceva
Că nu-s decât un vierme putred și-mpuțit ce-și țese dragostea.
C-am vrut să te lovesc adânc, să te distrug c-o floare
Sînt eu dement sau tu ? Cum aș putea așa ceva ? Cum oare ?
Tu te închei aici, în lacrimi și niciodată terminată
Urmarea e ca și-nceputul, prea plină de iubire toată.
Doar că nu pentru tine, ci pentru acea Minune
Pe care-o țin și azi în suflet; aveți, ce ironie, chiar același nume.
E tot ce vă unește, în rest eternitatea vă desparte
Tu vei ramane-o umbră-n peisaj, iar EA iubirea mea până la moarte.

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: