Souvenir

Plouă, încet și trist, tăcut,
Negru, difuz, și incredibil de urât,
Cu stropi prea mari, ca lacrimile morții,
Din nori creați de un blestem al sorții.
E ceață, cenușie, groasă, grea,
Pare că poarta iadului e-n ea.
Degrabă să-i trec pragul ma așteaptă,
Mă ispitește cu o judecată dreaptă.
Apocalipsa și infernul nu au existat
Până când tu, pentru mine le-ai creat.
Din ele ți-am zidit cu stropi de rai
Un templu sfânt, doar tu sa-l ai.
Altar cu stele și iubire am poleit,
Icoane mii, cu chipul tău, pe ziduri am sfințit.
M-am închinat și ți-am cerut iertare,
M-am spovedit, m-am umilit pentru îndurare,
Religie nouă am scris în stânca de granit,
În care tu ești nemurirea, eu nimic.
Fericirea e undeva în depărtare,
Acolo unde-un munte e tăiat de soare.
E prea târziu, zadarnic, s-o ajung,
Așa că resemnat mă prăbușesc plângând,
Și mă gândesc că totul, în sfârșit, va trece
Când o să mă dizolv în iarba rece
Și mii de rădăcini flămânde și viclene
Mă vor goli de viață și speranță prea devreme.
Ploaia mă biciuie șiroaie
Și cu blestemul ei mă sfâșie, mă taie,
Carnea mi se desprinde de pe os
Și se transformă în cuvinte fără rost.
Tu nu le vrei, eu să le opresc nu știu,
Devin nisip, într-un imens pustiu.
Ochii mi-au ars și s-au închis,
Te văd acum în amintiri de vis,
E prea târziu și nu mai vreau să mă ridic,
Din mine n-a rămas nimic.
Lucrarea mea e aproape terminată,
Mai am să-ți dau ce n-am putut vreodată,
Întreagă, neatinsă, pură, fericirea,
Atunci când mi se va-mplini pieirea.
Din mine cu uitarea-ți voi aprinde
Steaua eternității prin cuvinte.
Va străluci pe cer oricând vei vrea
Și se va stinge când mă vei uita.
Din agonia mea extazul tău o să răsară
Și tot ce astăzi te-a durut mâine o să moară.