Souvenir

Din nou aceeași dimineață, inexistență perpetuă, acoperind nemaiînceputa noapte în care somnul, relipsit de gândul tău, e o stare de veghe imobilă, pleoape înghețate intr-un larg deschis, umbre scăldând privirea rigidă în disperarea singurătății până când ochii se sparg sub apăsarea nepăsării, cioburi sângerânde amestecate cu lacrimi de nisip, când îți voi spune, din nou pentru ultima oară, Te Iubesc.

Sînt un putred dureros, doar ma simt intins, stau chircit, în așteptarea nedoritei treziri, prilej de resimtire a niciodata tinelui. Mi-e frig și m-aș acoperi, cu tine, macar cu gândul tău, să-ți simt căldura, chiar și pentru ultima clipă, aș putea s-o prelungesc în eternitate, înainte să redevin cotidianul eu, nelocuitorul lumii tale.

Dar tu te-ai dus în cealaltă margine a universului, sînt incapabil să te caut, te-ai despărtit de mine așa cum nu te mai desparți în fiecare noapte, cu religiozitate, ca de un, doar diurn necesar, păcat abandonat, lepădat cu două litere nemaispuse, schelet de cuvinte eviscerate, decapitate într-un morbid ritual eclectic, lăsate spre luare aminte, cu căpățânile înfipte în suliți muiate în veninul indiferenței, să sperie îngerii Raiului în drumul lor către sufletul tău toropit în somn de căldura iubirii și invelit cu dragoste, toate foste ale mele.

Mă zvârcolesc. Mi-e frig. Fără căldura ta. Îmi șterg lacrimile de așternutul imaculat. Întrecrescut printre fibrele aspre, trupul uscat al unui trandafir uitat, otrăvit cu nedorință, îmi zgârâie obrazul, o perlă de sânge, negru vâscos, colorează visul de alb, mărturia încredințării mele către tine. Mai am doar o clipă înaintea redevenirii materiale, real neplăcut, chin istovitor pentru gândul tău lipsit de al meu tu, un eu ingredient toxic pentru o reacție socială eronat teoretizată, dogmă potrivnică și înșelătoare, axiomă viguros întărită printr-un experiment sortit eșuat. Din prea multă dragoste. Acoperită cu ură doctrinară de nătângi asceți, neputincioșii trăirii multiplicatului miracol.

Rătăcesc într-un pustiu, obsedant același, spațiu translucid suspendat  în parcursul meu către tine, căutându-ți cuvântul nemaizămislit, odihna trezirii mele. Însoțitoare mi-e doar umbra, mantie de negru ademenitor peste visul de alb. Sub ea, fӑptuitoarea destinului meu, nӑscӑtoarea de sfârșituri, mi se dezvelește, trup demonic desӑvârșit întru pӑcat, ochi negri ce mӑ cheamӑ îmbietor, sӑ te abandonez, sӑ mӑ sӑvârșesc în pӑtrunderea ei, sӑ-i cânt ei iubirea, pӑcӑtuind în uitarea ta, pentru vecie. Doar cӑ nectarul ei e mai amar decât dulceața veninului tӑu.

Mӑ trezesc. Recurent în silabele gândului, re-petent în scrierea numelui tӑu. Redevin cerșetor vagabond pe drumul către depărtarea de tu la capătul căruia mă așteaptă abatorul de vise. Smulse sălbatic din sufletul în care le-am ținut ascunse ca pe o comoară, sunt spânzurate în cârlige ruginite. Zvârcolindu-se în răcnete de groază  își trăiesc ultima clipă înaintea sacrificării. Când tăcerea le va spinteca de vii cu satârul nepăsării lăsând măruntaiele să curgă pe podeaua deja plină de resturi ce se preling gelatinos si putred galben-verzui spre guri de canal ruginite si hidos căscate. Portile infernului. Carcase horcăind și mustind de puroaie sângerii e tot ce mai rămâne din splendoare. Acum doar amintiri năpădite de muște grase adunate în roiuri de realități mărunte și meschine. În timp ce pe mine mă resoarbe realitatea, căscată într-un rânjet batjocoritor, sufletul mi se acoperă cu disperare, cruntă fericire ce mă umple de pomana disprețului. Tău. Mă dizolv în lumina difuză a unei din nou nedorite zile. Până când ciclul patimilor se va încheia pentru a reîncepe. Cu Răsăritul nemaiînceputei Nopți. Dulcele leagăn al viselor renăscute. Albe și imaculate ca dragostea pentru tine, ce-ți va spune iarăși pentru prima oară, Te Iubesc.