… sau Dialog cu Elocvența
Ce gânduri amare mustind de neguri și patimi !
Mă simt vinovat și netrebnic citindu-te doar,
Când regăsesc izvorul ce curge-n durere și lacrimi
În cuvintele tale, născute de-un suflet cu har !
Când totul apune și răsăritul e-n noapte,
Privirea mi-o las în pământ cu tristețe.
Condamnarea-n uitare mă stoarce de șoapte,
Căci tăcere-i de-acum dulcea Ei frumusețe.
Scânteind văd în umbre sfioasa-i privire
Și ascult resemnat amintirea pașilor săi
Departată și ruptă e absurda iubire
Iar eu ostenit să mai caut nepătrunsele-i căi.
Un abis de tăceri bucuros ne desparte
Inhalez tot mai tare al trisțetii parfum
Părăsesc stors de lacrimi un vis de viață și moarte
Aș vrea să mă-ntorc, să fac altfel, să caut alt drum.
Poate că n-am știut să trăiesc, dar am știut să iubesc.
Probabil și tu, și ea, și el. Dar fiecare, în alt fel.
Souvenir 