O Dedicație


… sau Dialog cu Elocvența

Ce gânduri amare mustind de neguri și patimi !
Mă simt vinovat și netrebnic citindu-te doar,
Când regăsesc izvorul ce curge-n durere și lacrimi
În cuvintele tale, născute de-un suflet cu har !

Când totul apune și răsăritul e-n noapte,
Privirea mi-o las în pământ cu tristețe.
Condamnarea-n uitare mă stoarce de șoapte,
Căci tăcere-i de-acum dulcea Ei frumusețe.

Scânteind văd în umbre sfioasa-i privire
Și ascult resemnat amintirea pașilor săi
Departată și ruptă e absurda iubire
Iar eu ostenit să mai caut nepătrunsele-i căi.

Un abis de tăceri bucuros ne desparte
Inhalez tot mai tare al trisțetii parfum
Părăsesc stors de lacrimi un vis de viață și moarte
Aș vrea să mă-ntorc, să fac altfel, să caut alt drum.

Poate că n-am știut să trăiesc, dar am știut să iubesc.
Probabil și tu, și ea, și el. Dar fiecare, în alt fel.

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: