Mă caută în ceruri de smaralde
Când nouri de cleștare plouă lin
Și mă citește murmurat cu buzele în rouri calde
Mă soarbe tot cu ele, ca pe un pahar de vin

Și te îmbată cu a mele dorindu-te arome
Nebune gânduri lasă-le în trup să-mi steie
Toarnă-mi și mie un pahar cu slove
Întinsă-n simțu-ți fă-mă amețitoare curcubeie

Fă-te orb, închide ochii, mă deschide, mă citește
Moale, doar cu degetele-ți aspre
Mici bruboni pe trup îmi crește
Și din tine osteneli, mă ridică-încet la astre

Vezi iubito, de nopți în ceruri ziua astăzi murgă-i plină
Și-obrazul-îmbujorat al lanului de aur crăpat de vâne-albastre de neghină
Teii cu trup de plop, de amețindu-ne lipsindu-le parfumu-s plini
Și tu iubito, plină ești de stranii înnoptări printre străini
Cu uscăciuni udat-a ploilor minciună a promisiunilor nemairodind-însemnătate
Înțepenite și pline de rugină sunt porțile cuvântului cetate
Deplinul tău mi-e secetă, pe altul gol cu-amar îl umple și-l suspină
Și ziua-i murgă, cu ceruri înnoptânde care s-ascundă umbra ta străină

Mă gândeam
Că mi-a spus cineva niște cuvinte
Nu multe
Dar nici două
Cele, înrobitoarele
Și cu ele am deschis
Poarta Raiului
Așa cum mi-o deschideai și tu
În fiecare seară
Când mă strângeai
La piept
Neîntâmplare
Iar eu tremuram
Ca un miel în ajunul sacrificării
Știind că în zori
Urma să-mi curmi
Zilele următoare
Pentru un scop
Crezi că luând o viață
Fie ea și a viselor
Pentru un scop
Se iartă
Nespusele ?
Mă gândeam
Că mi-a spus cineva niște cuvinte
Care mi-au deschis Poarta Raiului
Că-i mai mare chinul
Să viețuiești veșnic
Neavând
Decât să înduri
Chinurile Iadului
Numai o viață
Neputându-se

Nu mai au căutare
Leacurile mele
Altădată
Era coadă până în stradă
Se strângeau vrăjitele
Dinainte să cânte cocoșul
Azi
Mai ești singură tu
Care-mi mai cauți
Mie
Îndemânarea
La dezlegat
Mă simt infirm
Să dezleg ce-a legat altul
Și totuși
Te aștept, și te primesc
Și-ți frec busuioc
La tâmple
Și buze
La sâni
Și la pântec
Și la coapse
Și la tălpi îți mai frec și tei
Să-ți adoarmă pasul
Să nu te mai întorci
La el
Dar tu tot pleci
Aprind candele cu mir
Și te spăl cu apă jelită
Te șterg apoi cu prosop aspru de in
Să iei foc
Să ardă nodurile cu care te-a legat
Celălalt
Mereu așa fac
Strâng apă de nuferi
Și o jelesc
După ce pleci
Să am pentru când te întorci
Și te întinzi goală
În altarul meu
Așteptându-mă
Să te dezleg
Cu busuioc și tei și rugăciuni
Spuse în vârful buzelor
Pe trupul tău
Dezlegându-mi-te
Înduri să-ți fac și semne
Când pleci
Parcă ești un câmp de lavandă
Plutești mov și parfumată ca o sfântă
Dezlegată de el
Și legată de mine

Buze, ți-s ale rozelor roze petale
Și părul, Doamne ! Valuri de vise-n castaniuri rotocoale !
Ochii smarald, adâncurile nu le-închide când verde roză te sărut
Încolăcește-te liană verde pe trupul meu de aspru lut
Cu spinii unghiilor agață-mi carnea și sfâși-o cu nerăbdare
Întinde-mă în tine rădăcină și tu-înflorește-n roz de verde floare
Parfum te lasă-n brațe-mi când adormi spre dimineață
Și verde tot mă umple, și roză adu-mi-te în viață

Să te visez la noapte, palmele mi-am uns cu soare
De-o fi să vină visul, să-l leg cu lanțuri de lumină de picioare
Nopții i-am meșterit o temniță eternă chiar din al timpului granit
De-o fi să mi te-aducă, pentru vecie răsăritul în ea am să-i închid
Să nu mai ai cale de-întors, nici pași să o străbați de despărțire
Și împreună să trăim visând cea mai frumoasă poveste de iubire
Să ne unim cu-îmbrățișări de pleoape, să ne nășească Luna
În rochie de stele să te îmbrac mireasă și în altar de căi lactee să-ți cer mâna
Tu să mă-îmbraci în catifeaua nemuririi, când te sărut să plângi
Și nebuloasele singurătății cu cea mai frumoasă poveste de iubire să-mi alungi

Piesă într-un singur act, jucată cu casa închisă la teatrul domniței Ralu

Păr lung și inelat și castaniu
Rochie scumpă de brocart cu tivuri de dantelă
Sub decolteu doi bulgări albi cu gust zburdând ciocolatiu
Buze chemând la întâlnire cu zâmbet roșu din amurgul acuarelă

Pășea mărunt, cu dor în tălpile sub catifea burgundă
De parcă-ar căuta la orizont pe cineva necunoscut
Mărturisiri frivole în tandre rotunjimi ar vrea s-ascundă
Șolduri pe care cu brațele privirii le înlănțui mut

Mă înfățișez în promenada ei ca o-întâmplare
O chem la braț c-un gând dorind fierbinte
O noapte întreagă să topim înverșunat în desfătare
Cu rămas bun șoptit în dimineață să m-alinte

Se-întâmplă toate câte-am vrut, și multe altele nespuse
Vine și dimineața desparțirii de-al ei trup cu mine parfumat
Dar parcă nu-i mai vreau de lângă mine gândurile duse
Și c-un sărut mi le ascund iarăși în ea, pe ale mele pline de păcat

Astăzi se deschid Cerurile
De-ai să le străpungi limpezimea
Până în adâncurile
Care au rodit vara
Vei zări Luna
Geloasă
Ascunzând în cufărul cu stele
Iubirea mea pentru tine
Sânziană !
De-ar ști
Că împreunându-le
Va lăsa Lumea
Grea
Cu povești de iubire
Pentru tine
Sânziană !

Am privit în ochi verzi, și albaștri
Și am văzut ochi negri
Am privit curbe line
Pregătite să-mi odihnească buzele
Și curbe amețitoare
De care să mă agăț cu dinții
Înainte să le cad
În desfătare
Am ținut palme
Strâns
Între palmele mele
Și genunchi mai rotunzi ca Luna plină
Mi s-au cuibărit în ele
Când încolăceam cu brațul talii
Sfioase
Îmbujorând obraji
Pe care i-am sărutat
Cum îi sărutam pe ai tăi
Privindu-te în ochii negri
Doar că acum priveam
Părăsindu-mă
În alte abisuri divine
Verzi, albastre
Agățându-mă cu dinții
De curbele lor amețitoare
Și odihnindu-mi buzele
În cele line
Înainte să le cad în ispită
Și să mă zdrobesc
De stâncile iubirii
Murind verde, și albastru
Nu negru
Cum m-ai ucis tu

Pe vremea când încă mai căutam dimineți în umbra serilor am cunoscut o fată atât de frumoasă că obrajii iernii se îmbujorau în amurg precum ai unei fecioare mângăiată de vise pârdalnice în ascunzișuri de budoar. Avea părul împletit în spice de chiar degetele Soarelui și purta straie țesute de fluturi din parfumul florilor. Sub pașii ei înverzeau grădinile Raiului, iar glasul alinta precum șoapta unei adieri calde de vară. Avea nume de uimire cu ochi senini, sprâncene subțiri și buze mușcate de emoție, ca un dar divin.
M-a părăsit simplu, așa cum timpul e părăsit de clipe, de parcă ar fi urmat o poruncă a Creației, și n-aș fi știut că aproape am uitat-o dacă noaptea trecută nu i-aș fi zărit mantia în mâinile harnice ale Lunii grăbindu-se să i-o brodeze cu stele.
Oare ce mai faci tu, fată frumoasă ?

Cine m-ar auzi citindu-ți atâtea despre împletirea trupurilor ar putea crede că mirosul cărnii tale albe m-a adus la demență. Nu ! La demență mă aduce gândul îmbrățișării tale. Atât ! De nimic nu mi-e așa poftă cum îmi e de îmbrățișarea ta. Poate într-o zi o să-mi lași tâmplele să-ți asculte murmurul genunchilor adăpostindu-mă sub mângâierea primei tale îmbrățișări.

Nu mă uit niciodată prea mult în ochii tăi, doar cât să-ți gust gândurile, uneori negre și amare, alteori verzi, primăveri înfrunzind deșertul singurătății, și de asta, tot mereu, privirile îmi rămân flămânde, nevoite să mestece cu dinți de lapte amintiri necoapte, buze care n-au sorbit niciodata șoapta alor tale, degete care nu ți-au descheiat niciodată nasturii și nici nu ți-au sfâșiat dantelele, palme pe care nu le-ai alintat niciodată cu rotunjimea sânilor, săruturi care nu ți-au răscolit niciodată pântecul, gură care nu ți-a umezit niciodată coapsele, dar într-o zi, când o să te simt mai curajoasă, o să te privesc destul cât să-mi afli dorința de a te descoperi femeie, așa cum niciun altul n-a făcut-o, cu o furtunoasă blândețe, știută doar de bărbatul care-ți merită sălbăticia trupului șerpuind prin mințile întunecate ale atâtor altora, poate în ziua când promisiunea se va împlini, dacă va fi să se împlinească, dacă nu, în ziua când te voi părăsi pentru o cealaltă, mai știutoare în a-mi păstra, adânc rodindu-i în trup, taina.

Astăzi ploaia a vrut să se joace cârlionți în părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat lacrimi cu obrajii sufletului meu. Astăzi vântul a vrut să se joace șuvițe cu părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat suspine cu sufletul meu. Astăzi Luna a vrut să se joace stele în părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat eclipsă cu sufletul meu. Astăzi am vrut să povestesc inele cu părul tău, dar tu povesteai tăcere cu privirea mea înserându-se în genele tale.

Nu se mai poate întâmpla
Nimic
M-am gândit
Aveam primăvară
Caldă
Cu seri care veneau repede
Și plecau legănat
Către dimineți pierdute
Pe drumuri de noapte
Aveam rod
În gândurile tale
Care nu mă mai stârpeau
Aveam cămașă nouă
Cu nasturii rupți
La pieptul în care
Te zbăteai tu
Aveam pantofi
Tot noi
Cu tălpile tocite
De cât mă plimbaseră
Cu tine
Aveam mână
De femeie
În mână de bărbat
Iubindu-te
Plăcându-mă
Nu se mai poate întâmpla nimic
Mă gândeam
Dar
Câte se mai pot întâmpla
Te gândeai tu
Deja
Socotindu-mă
Întâmplător
Ca oricare
Altul
Și ai făcut
Nimic
Să se întâmple

Câteodată
Mai trag cu ochiul
La gândurile tale
Mă cațăr cu buzele
Pe scara șoaptelor
Până la ureche
Și de acolo
Mă răsucesc
Adiere
Pe o șuvită
Până lângă tâmplă
De care mă lipesc
Cu un sărut
Și aștept
Să-ți iasă gândurile
În poarta privirilor
Mai apare câte unul
Cristalin
La colțul ochilor
Se sperie
De umbra lui
În umbra mea
Și fuge repede înapoi
În privirea
Care l-a strâns
Adâncuri
Din ploaia timpului
Tot despărțindu-ne
Altul
Mai greu
Ți se agață de geana
Cea mai sfioasă
Și o frânge
Dar o prind repede
În palma tăcerii
Mai înainte să-ți tulbure obrazul
O descânt
Și ți-o ascund în sân
Dorință
Că dorințele se împlinesc
Dacă nu se spun
Doar se gândesc

Pielea ta are gust rubiniu de amurg
Purtând hram de străvezie-înserare
Pe gât, rotocoale pe umeri, palme sub sâni, umbre lumina și-o scurg
În priviri, poveștile taina își țes cu a nopții adâncă răbdare

Corsetul virtuții ți se desface încet
Strânsele lui șiretlicuri rând pe rând se dezleagă
O șuviță se agață între al buzelor fierbinte secret
Gândurile cu trupul încep să se înțeleagă

Pielea ta are gust rubiniu de amurg
Și hramul gurii mele vreau să îl poarte
Păcatului să-i fiu eu, înnoptându-mă-n trup, păgân demiurg
Până cână dimineața, cu minciuna altei zile ne va desparte

Când ai plecat
Ai uitat
Să stingi focul
În sobă
Încă ard vreascurile
Sufletului meu
Încă sar scântei
Pe covorul Cerului
Și încă se nasc stele
Dar nici una
Tu
Ai uitat
Să arunci apa
Din cană
Încă ud florile
Și ele înfloresc
În fiecare primăvară
Dar nici una
Tu
Ai uitat
Să închizi geamul
Și încă se aud
Povești
Trecând grabite
De la “A fost odată”
Către “Și au trăit fericiți”
Dar nici una
Tu
Când ai plecat
Ai oprit
Doar timpul
Într-o noapte
Către dimineață
Iar eu tot vreau
Să te sărut
La fiecare Tic
Iar tu te tot rușinezi
La fiecare
Tac
Iar Soarele
Nu mai răsare
Niciodată
Fiindcă
Nu-i nici una
Tu

Plouă iubito ! Și ninge, în luna lui april
Liliacul plânge-albastru peste obrajii de vernil
O buhă țipă-albastru peste vernilul primăverii, un blestem
Plouă vernil iubito ! Și ninge-albastru, cu-albastrul norilor vernil te chem
Te chem albastru peste obrazul meu vernil
La sânul tău de mamă strânge-mi albastru vernilul gurii mele de copil
Tâmpla albastră mi-o mângâie vernil cu mâna ta fierbinte
Iubește-mâ iubito ! Vernil, albastru, pe coapsa ta înșiră-mi mușcăturile-n cuvinte
În pântec mă primește, vernil venind dintr-un albastru vis
Plouă și ninge, iubește-mă iubito, vernil, albastru, în anotimpul Paradis

Te-îmbracă fluturi, cu aripile lor, domol
Țes fire de mătasă colorată-n purpuri pe trupușoru-ți alb și gol
Gâze mărunte se agită, în păr ți-agață curcubeie în petale stinse
Iar cu scântei de stele, privirile îți sunt în vatra gândurilor mele aprinse
Roșu bogat și moale, pe buze rozele cu gelozie imperială-apasă
Zâmbet îți întinde visul în care eu, și-atât, iar tu crăiasă
Înlănțuit cu șnur de aur îți e mijlocelul, și încuiat în catarame de rubin
Tălpile ți-s mângâiate de catifea din Orient, și de sărutul meu satin
Frumoasă ca o zână ești, în cartea vieții mele poveste misterioasă
În purpuri te îmbracă fluturi, eu în cuvinte, tu ești Ceamaifrumoasă