În fiecare seară gândurile îmi fug spre tine având brațele încărcate cu îmbrățișări, buzele înroșite de șoapte mușcate, tâmplele zbătându-se de dorul sânului tău rotund și odihnitor, obrajii înfierbântați de povara amintirii sărutului furișându-se rușinat, palme nerăbdătoare să-și împletească degetele cu ale tale.
În fiecare dimineață gândurile mi se întorc cu tălpile sângerând lacrimi, oprite din anevoiosul lor drum chiar la granița sufletului tău de vameșii zădărniciei.
Ce despărțire iubito !

Tu nu mai ești. Te-ai desfăcut gură rotundă în mușcătură de buze roase de prea ușor, pe la colțurile cărora curge lăcomia, sâni hrănind palme uscate de plictisite sfârcuri de negre fecioare ale cuvântului blestemat, pântec zgâriat de barba aspră a încă unei nopți desfătătoare, coapse linse de o limbă aspră, atât de aspră că nu știe nici șopti “Te Iubesc”-ul meu asurzitor de Dumnezei. Te-ai desfăcut petale de carne încă roșie și zemoasă precum o rodie curgându-și semințele pe taraba unui negustor șiret, vânzându-te mult după ce ai dat în pârg, coaptă pe ramul cel mai înalt, cel mai aproape de Stele, al copacului poveștii mele. Și din care gustă cu poftă zgomotoasă îndemnând pe ceilalți târgoveți să te cumpere, să se bucure de zaharurile tale. Ieftine.
Și nici eu nu mai sunt. Nu mai sunt cuvânt iubindu-te neîncepută, nici gând adormitor visându-se învelit cu dragoste de gândul tău. Am curs dulceață de suflet în țărâna reavănă a nevrându-m-ei primăveri prin care tălpile tale au sărit ștrengărește bucuroase să împrăștie stropi strălucitori de iubire în jurul umbrelor tale.

După atâta timp fără noi am nevoie de tine. Vreau să mă ajuți să șterg lacrima pe care mi-ai lăsat-o în suflet în cea mai scurtă noapte a Timpului. Altfel nu sunt primit în Infern; păstrând-o sunt considerat un sfânt și deci nevrednic pentru a-mi petrece eternitatea în chinurile veșnicsfârșitului. Și e atât de dulce iluzia că aș putea cumpăra uitarea doar întorcându-ți acea lacrimă înapoi. Cred că în ea ascunseseși și puțină iubire, ori înțelegerea a fost ca doar eu să te iubesc.

Am trecut doar să-ți amintesc de Tine. Să nu te pierzi de Te iubesc ! E multă aglomerație pe străzile lui Vreau să te uit, gânduri bezmetice căutând un Te vreau doar pentru o seară. Și mâine ? Te iubesc te va aștepta, cum a făcut-o mereu, chiar dacă nu l-ai simțit, în pragul Tristeții. Deschide-i ușa și primește-l în odaia Fericirii.

Nu te voi putea privi niciodată altfel decât cu ochii furtunii care mi te-a adus în suflet. Pentru mine vei fi mereu Te iubesc !

Mă grăbeam să ajung din urmă un ”A fost odată” și am scurtat drumul prin Bâlciul Amintirilor. Am sărit gardul, altfel ar fi trebuit să plătesc bilet cu prețul destul de piperat al Regretelor. Ce rost ar fi avut, eram doar în trecere către Povestea de Vară. Oricum, toate comicăriile mi le arătaseși tu, bucuroasă că ți-am dăruit mica mea Iubire de Porțelan, cea pe care prietenele tale o admirau atât de mult, dar pe care ai avut-o doar tu. Cred că te-ai și lăudat puțin cu ea. Până ai spart-o, ți-a scăpat din suflet atunci când te-a emoționat bătaia în ușă a unui neRecunoscut. Apoi v-ați cunoscut. Apoi v-ați Recunoscut. Și cu el. Aveai Cercul tău de prieteni devotați. Plăcerii. Pe mine m-ai ascuns în debara, laolaltă cu Vechiturile. Încă țineam în brațe un buchet de trandafiri galbeni, înveliți în staniol strălucitor de Gelozie, când voi v-ați împrietenit prefăcându-vă Străini. Nu auzeam foarte bine ce vă șoptiți, dar acuma știu că ai promis ”la Revedere”.
Mă grăbeam să ajung din urmă un ”A fost odată” și am scurtat drumul prin Bâlciul Amintirilor. N-am zăbovit, nu aveam nici bilet, dar am zărit în treacăt un păpușar mânuindu-te cu stângăcia unui amant prins la furat nuri de fecioară. Firele care te legau de el se înnodaseră în Gânduri. În gândurile mele. Aș fi putut să mă opresc să le descurc, dar mă grăbeam să ajung din urmă un ”A fost odată” din Povestea de Vară. Și chiar de-aș fi avut vreme, de ce să-mi fi irosit Tandrețea doar ca să întind sforile Caraghioslâcului vostru ? Am grăbit pasul. Am ajuns-o din urmă, mă aștepta. Și am sărutat-o. ”Ca niciodată”. Așa cum pe tine nu te-am sărutat niciodată. Eu. Eu doar te-am iubit. Cu misterul unui filigran în porțelan. Trebuia să aprinzi Luna ca să poți zări încrustata mea lucrare de suflet. În porțelan. Nu la orice bâlci găsești așa ceva. O Iubire de Porțelan filigranat. Doar la Bâlciul Amintirilor.

Am scris cândva asta inspirat de cineva de pe Facebook, cred, astăzi am regăsit, ce întâmplare, și mă sfâșie clipe pe care nu le-am pierdut niciodată. Ce nu mai știu este dacă ei i-am mărturisit aceste gânduri. Poate că nu mai are importanță, dar mie tot îmi place.

Am fost plecat să strâng albastrul mării într-o lacrimă, pe cel al cerului în alta, ploii am plecat să-i strâng fiecare strop, într-unul singur, de rouă, și florilor să le adun parfumul într-o singură culoare, am fost plecat să strâng toate minunile Lumii doar într-una, în minunea iubirii tale. M-am întors și îmi spui că sunt un suflet pribeag, nestatornic. Albastrul mării mi-a curs într-o lacrimă pe un obraz, cel al cerului în alta, pe celălalt, stropii de ploaie mi-au udat sufletul cu tristețe, iar parfumul florilor s-a răspândit colorându-mi gândurile în culorile disperării. Dar minunile Lumii nu s-au întors la locul lor. Fiindcă n-am găsit nici o alta. Singura minune a Lumii ești tu ! Am fost plecat să învăț a te iubi așa cum îți dorești tu. Și m-am întors pribeag și nestatornic prin gândurile tale. Acum te iubesc așa cum ți-ai dorit, dar tu nu vrei să te mai iubesc deloc. Aștepti un altul să-ți aducă albastrul mării și al cerului, stropii de ploaie și parfumul colorat al florilor. Dar celălat sunt tot eu. Cel pribeag și nestatornic. N-ar fi mai bine să mă lași să te iubesc așa cum știu eu ? Nu să mă porți pribeag și nestatornic pe drumul gândurilor tale ?