Am buzele cusute cu ață aspră de amintiri nepetrecute, am ochii astupați cu umbrele altor frumuseți înșelătoare, mâinile îmi sunt legate la spate cu rugi de trandafiri sălbatici uscați, de picioare îmi atârnă drumul neputinței. Toate astea ca să nu-ți vorbesc, să nu te privesc, să nu te mângâi, să nu te mai pot urma. Să nu te mai am. Ce nu știi tu, tartor și călău al iubirii, mele este că nu eu, ci sufletul meu i-a șoptit, el s-a îmbătat cu frumusețea ei, tot el a mângâiat-o și nimeni altul decât el i-a urmat rușinat pașii. Nu eu, sufletul meu a avut-o, și o are, și o va avea mereu. Și chiar de-ai să-mi desfaci cu cleștii urii coastele, una câte una, în mine nu vei mai găsi nimic decât carne putredă și puroi. Sufletul i l-am dăruit ei. Odată cu veșnicia iubirii mele. Iar de ea nu te poți atinge, ea ești tu.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by passiflora on 22 June 2013 - 17:01
Am totul cusut
doar ochii imi sunt liberi
sa citeasca frumuseteg gandurilor:
aici in imensitatea de ganduri….
#2 by Domnul Bob on 22 June 2013 - 17:04
Mulțumesc !
Imensitatea de care spui e un piept părăsit de sufletul care a fugit către ea. Iar gândurile … ce mândru aș fi dacă ar fi măcar la fel de frumoase precum e ea.
#3 by andii315 on 22 June 2013 - 12:52
🙂
#4 by Domnul Bob on 22 June 2013 - 12:58
Cam așa ceva 🙂 mulțumesc !