Te-am zărit într-o fotografie îngălbenită de soare, arămită de întuneric, zbârcită de timp. Stăteai cu genunchii strânși în brațe, într-o grădină de palmieri, rezemată de un zid antic, ba nu, medieval, ba nu, de zidul cetății, Cetatea Împărăției Frumuseții, frumusețe care i-a adus și pustiul, lăsându-i doar umbre, povești care nu vom ști dacă-s vreodată adevărate. Te uitai la mine, pătrunzându-mă până în măduva gândurilor, înrobindu-mă cu sentimentul tău, cu vestea nașterii lui mai înainte ca lumea noastră să existe, înainte să știu că tu-mi ești icoană, născătoare de patimi și iertătoare de păcate închipuite. Icoană te-am și pictat, pe un papirus pe care scrisesem prima rugăciune a iubirii, încă nu se născuse lumea urmând să scormonească în noroiul creației ei după oasele mele, har cu care m-ai prea-înzestrat, pedepsindu-mă de teamă că sprijinit în toiagul timpului voi colinda de-a lungul și de-a latul lutului spunând cuvântul meu despre tine, și nu pe-al tău, schimbând cursul veșniciei primului Te Iubesc al Universului. Rostit de mine întru cântarea ta și a tuturor celor ce le vei fi.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Mucegai on 9 September 2013 - 12:40
Merci, eu ca un pervers mucegăit ce sunt, mă gandeam la onaniști cu icoana în mănă.
#2 by Domnul Bob on 9 September 2013 - 14:26
Nu există așa ceva decât în poveștile deșănțate, iubirea adevărată e o stare de înalt (asta cred că am citit-o undeva).
#3 by Mucegai on 9 September 2013 - 8:19
Nascatoare de patimi? Cui anume a starnit patimi doamna din icoana, nebunilor religiosi poate!
#4 by Domnul Bob on 9 September 2013 - 9:21
Fanaticilor desigur ! Cum să te apropii de divinitate, fie ea și una feminină, fără să pătimești; așa se naște credința.