Eu nu o să mor niciodată, înțelegi? Eu o să dispar. Așa cum dispare o picătură de ploaie, o știi, ai văzut-o, ai văzut chiar locul unde a căzut, dar când te apleci să o iei, nu mai e! A dispărut! Așa cum dispare vântul, acum îi simți palma moale și caldă pe obraz, dar când vrei să i-o strângi într-a ta, nu e! A dispărut! Înțelegi? Dacă o să treci pe strada noastră și o să întrebi de mine o să râdă lumea de tine. Nebuno! Să nu faci asta, o să râdă de tine. Eu n-am locuit niciodată acolo, pentru ea. Eu n-am fost, chiar dacă m-ai simțit, chiar dacă m-ai văzut, chiar dacă m-ai ținut de mână, chiar dacă te-am mângâiat, ca lacrimă poate, pe obraz, înțelegi? Eu o să-ți dispar, ca oricare alt gând iubindu-te.
Reclame
#1 by annaodette13 on 5 octombrie 2014 - 11:37
aprinsi de iubire
stinsi in durere
de furtuna despartirii
temporare a clipirii
nebune
glasurlor straine
cautati reconcilierea
prin duelarea
armele intemperiilor
cauzatoare instrainarilor
sfarsind in arena lui Dumnezeu
in cel mai minunat Curcubeu
Teodora Stoica-Ti:
#2 by Domnul Bob on 5 octombrie 2014 - 21:56
Oarecum, da. Mai putin reconcilierea 😉
#3 by corina on 5 octombrie 2014 - 0:50
Am inteles demult
ca esti vant,ca esti furtuna
de cuvinte
inlantuite pe capul meu
cununa
cu voal straveziu
prin care privesc
o usa deschisa
Cuvantului
sa vina la mine,
mireasa vantului
sa-mi fluture voalul
sa-mi mangaie fata
cu palma lui
sa-mi vorbeasca
in limba sarutului
sa ma ia in brate
sa ma duca
in tara lui
si acolo sa locuim
intr-o cetate sigura
care sa ne fereasca
de toate relele…
Dar tu esti facut
ca sa pleci mereu
tu n-ai nici o trebuinta
de vreo locuinta
Am incercat vantule
sa te inchid in mine
dar mi-ai spart ferestrele
sufletului
m-ai asurzit cu glasul tau
de furtuna
ecoul tau se aude mereu:
Nebuna!…Nebuna!….
Ah, vantule, nu pot
sa te tin de mana!
sa fug cu tine in Luna…
sunt grea de cuvinte
zamislite cu tine, vantule,
in linistea noptii, in cetate
pe cand te iubeam
imbatata de soapte…
Bezmetica, ma plimb pe strazi
cu case frumoase
cu gradini verzi si trandafiri rosii
cu spini, cu oameni
care-mi zambesc
cu ochi canini…
un nod mi se pune in gat
de emotie
e atata fericire in jur incat
as putea face comotie
As uita de ce ma plimb
pe strazi cu case frumoase
de ce ploaia imi trezeste
amintiri dureroase
de ce cand bate vantul
si norii se aduna
pe-obrazul meu,
o lacrima se sterge
de-o nevazuta mana.