Cuvinte Răvășite

Odihnești în palme o carte, un ultim capitol citești
Ochii-ți sărută cuvintele, în minte începi să iubești
Eroul nu-i un cavaler sclipitor, e un bărbat misterios, timid și sentimental
Te surprinde, te strânge în brațe, te sărută, și ce senzual
Patul vă e prea departe, covorul vă invită, e moale
Spre sânii tăi a lui gură își croiește mușcând cu buzele, cale
O palmă aspră te-admiră, nu încerci s-o oprești, pe pântec te-apasă
Înflorești, te deschizi, ești goală și ai gust de floare frumoasă
Coapsele îți sunt ude cu al păcatului dulce nectar
În tine aprins focul lui arde, tu îl stingi cu al tău, rămâne doar jar
Pe buze-ți sclipesc ultimele cuvinte, cu rouă din nori el ți le scrie
Închizi cartea, s-a terminat, dar iubirea lui abia începe, în tine nu e ficțiune, e vie.

Ai plecat, ori poate te-ai ascuns
În pentru mâine devenind goale cuvinte
Ori poate crezi că mi-e de-ajuns
Să-mi dai altfel de tu locuitoare-n minte

Tăcerea o trimiți solie
Gândul prin alte părți îl hoinărești
Nu ai nimic să-mi dai doar mie
Până și jocul care l-am jucat îl părăsești

Pleci mult prea des și lași în loc o amintire
Îmi spui c-așa îți este bine și curat
Noaptea mi-o amagești cu falsa-închipuire
Că-n palma ta preț de-un sărut am stat

O altă noapte-aștept doar ca să scriu
Sfârșitul piesei în care am doar rol de figurant
Să-ți stau cuvânt alături nu mai vrei, o știu
Iubirea mi-o abandonezi prea des la post restant

Îți scriu,
Altceva nu știu
Să fac,
Vorbele mele, despre tine, tac,
Te plictisesc
Doar fiindcă tu nu vrei să te iubesc.

Mi-e drag,
Visele să ți le-aștept nerăbdător în prag,
Mi-e dor, cam tare uneori,
Când plec de lângă tine-n zori,
Și plâng,
Nătâng.

De ce nu vrei să te sărut,
Pe un obraz, apoi pe celalalt, și-atât ?
În palmă am păstrat un loc pentru a ta,
De ce nu vrei s-o lași, din când în când, în el să stea ?
În suflet o poartă pentru tine am deschis
Prin care-al tău se poate furișa, fie și doar în vis,
Pe buze-mi amorțește o-întrebare,
De ce de ale tale îmi sunt atât de doritoare ?

Îți scriu, și tu zâmbești,
Ți-e imposibil gândul meu lângă al tău să îl primești ?
Îți scriu, și tu nu spui nimic,
Ți-e-atât de greu să îmi răspunzi cu un sărut oricât de mic ?
Nu te iubesc în joacă, nici nu colecționez iubiri,
Vreau ca într-o zi să-ți fiu prilej de amintiri,
Ca într-o zi, când eu de mult voi fi plecat
Să-ți scape-o lacrimă și-un tăinuit oftat,
Ca-n ziua când umbra îmi va fi de mult apusă
Să știi că tu mi-ai fost iubită nu supusă,
Că nu din voia mea te-am părăsit,
Așa mi-a fost destinul, să plec, dar nu mai înainte de a-ți deveni iubit.

Când azi e fără de folos, și-a fost,
Mâine doar amintirea are rost,
Mă întelegi acum,
De ce ca un nebun,
Îți scriu
De dimineață până noaptea în târziu ?

Șoapta e tot ce-ți va rămâne
Când eu în alte timpuri mă voi rătăci de mâine,
Iar pe obraz o mică pată de răcoare
Pictată cu a buzelor îmbrățișare.

Poate-într-o zi îmi vei răspunde, tu, frumoasă fată,
Cu-o lacrimă, o amintire prelinsă pe obraz spre gura-ți niciodata sărutată.

Îți scriu,
Altfel să te iubesc nu știu,
Îți scriu,
Chiar de m-ai condamnat să te iubesc pentru vecie în pustiu,
Îți scriu,
Ești visul meu, cel prea târziu.

Îți scriu, citește,
Ți-a scris nebunul care-n poezie te iubește,
Îți scriu, mereu,
Citește, chiar de sunt dracul gol nu Bunul Dumnezeu,
Îți scriu fără de odihnire,
Citește-mă, măcar atât, iubire !
Îți scriu, ca un dement,
Deși nicicând în gândul tău n-am fost prezent,
Îți scriu, ce nebunie,
În fiecare zi, doar pentru tine, altă poezie,
Îți scriu, și ce păcat,
Că nu pot sa îți scriu, ție femeie, ca un al tău bărbat !
Și n-am să mă opresc din scris
Până când n-am s-ajung în Iad venind din Paradis,
Și nici acolo n-am să mă opresc,
Așa cum numai eu mai știu, să te iubesc.
Și de-am să ard, de-o fi să mă prefac în scrum,
Eu nu voi înceta să te iubesc, oriunde și oricum,
De-aceea printre lacrimi îți șoptesc
Mi-e dor de tine, și ce dor, cu dor îți scriu că te iubesc.

De vrei s-o faci, nu te-îndura, poți să mă blestemi,
Iubirea însă nu poți să mi-o oprești chiar dacă ura-n ajutor îți chemi.

Îți scriu,
Ultimul meu sărut, cel prea tarziu.

Prea multe ți-am cerut, atât de scumpe, prețioase
Două cuvinte, chiar și desenate strâmb, dar misterioase
Ori două buze înflorite în sincer, nepăcătuit sărut
Dar erai plictisită, ori n-aveai, ori n-ai putut

Fie că îți ceream în joacă, ori cuprins de întristare
Te prefăceai că nu auzi, îmi răspundeai cu altă întrebare
Sau nu mai răspundeai deloc
Erai prea plictisită, ori n-aveai chef de joc

Ți-am dăruit, smulse din mine
Cuvinte, cele două, îmbrățișare și sărut, nenumărate, ascunse printre rime
Ți-am dăruit, și înțeleg acum, deși-n adâncul meu deja știam
Că nu-ți făceam o bucurie, ba chiar te plictiseam

Încet, sărutul tău a dispărut
A dispărut și plictisit cuvântul, m-a durut
Încet, ai dispărut și tu, nerăbdătoare
Să scapi de mine, cel ce, groaznic de plictisitor, persistă, nu dispare

Mi-e astăzi totul clar, mi-a fost și mai-înainte
Dar n-am vrut să accept, că eu n-am loc la tine-n minte
Nici cât o ștearsă și banală amintire
Și-atunci destinu-mi spune să dispar, să nu-ți mai fiu prilej de plictisire

Ți-e trupul aprins cu mângâiere de soare
Dorințe se zbuciumă înspumate în valuri de mare
Nisip ți s-a lipit în sărut peste sâni
Pe pântec roșie o urmă de gură, pe coapse albastre urme de mâini
Ochi închiși, genele-ți tremură încă de păcate-încărcate
Buzele ți-s coapte și de alte buze mușcate
Ceva în tine tresare pe-ascuns
Amintirea iubirii care aseară te-a avut, te-a pătruns
Nu poți s-o uiți, o simți încă prezentă
La ureche îți murmură și acum, dementă
Șoaptele ei te acoperă, mai întâi te-au dezvelit, ce nebună
A fost o iubire cu ploaie deasă de lacrimi, ca o furtună
Carnea ți-e moale, amintirea ei te-îmbată
A fost o iubire care-într-o viață se întâmplă numai o dată
Ți s-a întâmplat chiar ție, aseară
Într-un gând venit pe-înserat cu o adiere de vară
Tu pluteai zâmbind printre vise, eu de mână te-am prins
Te-am tras spre mine, te-am despletit, te-am dezbrăcat, te-am întins
Te-am sărutat …
Restul … e-o poezie de-acuma scrisă pe așternutul șifonat de pe pat.

Fi-v-ar viața lungă comă
Curge-v-ar din ochi puroi
Să vă înecați in vomă
‘r-ați-ai dracu’ de slugoi

Carnea să vă putrezescă
Dați din cozi ca niște câini
Aveți voce îngerească
Dar cuvinte de păgâni

Sunteți preș de șters picioare
Și batiste de șters muci
Aveți buze călătoare
În desișul dintre buci

Sunteți buni de pus sub cur
Slugi umile și plecate
Vă blestem, nu vă înjur
Fi-v-ar numele uitate

Viermi de vii să vă mănânce
În Iad să primiți botez
Să muriți goliți de sânge
Vă blestem, nu vă votez !

Verde e dealul, câmpia
Și albastru cerul, apa, în România
Sufletu-mi cântă aici, nu aiurea
Aici îmi cheamă numele marea, aici mă strigă pădurea

Aici n-am nimic, dar totu-i al meu
Aici sunt diavol, ori Dumnezeu
Aici știu cum Soarele dimineața răsare
Și tot aici cum cască când Luna îl duce la culcare

Munții mei sunt aici, și eu pe ei îi slăvesc
Ploaia, norii, furtuna, pe cele de-aici le iubesc
Toate le vreau înapoi, ne-ale mele
Așa cum erau când Țara asta a căzut pe Pământ dintre stele.

Mă ai în palmă când te culci, când te trezești
Ba chiar m-ai strâns la piept, ce cald, o dată
Aș vrea, dar tu nu vrei să mă iubești
Și fiecare dimineață-mi este îndurerată

Mă doare trupul
Fără de tine mi se frânge
Pe buze îmi stă nevrut sărutul
Și tristă e privirea care-mi plânge

În brațe tu nu vrei să-mi stai
Și chiar șederea-n gândul meu te doare
Nu ți-am cerut decât să-mi dai
Cuvânt alături de al meu și-a inimii îmbrățișare

Eu lângă tine, te prefaci că dormi, te privesc
Ești goală, păcătos de frumoasă, ispititoare
Te gust cu privirea, te mângâi, în tine trezesc
Emoții, gânduri, vise, curiozități, amețitoare

În palmele mele trupul șerpuit ți-l aduni
Simt cum dorința te frământă, te fierbe
Sărutu-mi aleargă pe frunte, pe ochi, pe gură, pe sâni
Coboară pe pântec și-între coapse, ce dulci, ți se pierde

Și tu, cu grabă, în tine mă pierzi, apoi istovit mă găsești
E prima noapte în care îmi faci, fără să vrei, o mărturisire
Plângi încet, buzele-ți murmură vrăji, în ochi mă privești
Știi că de azi înainte, chiar de nu vrei, ești condamnată la fericire.

Într-o zi voi pleca. Voi împături hârtia pe care ți-am desenat iubirea și o voi prinde la butonieră, ca pe un trandafir alb. Să nu te uit, așa cum ai făcut tu, deși eram lângă tine. Dar tu ai ales alt drum, fără mine, ca o întâmplare nelămurită. Te-ai furișat pe el cu eleganța unei stele care se ascunde la ivirea zorilor. M-ai lăsat în urmă privind un cer gri pe care zadarnic am încercat să găsesc urmele pașilor tăi. De data asta drumul tău a fost unul ales, unul pământesc. Eu te voi ține aproape de suflet, mereu, pe orice drum voi porni. Învelită într-o hârtie, hârtia iubirii și disperării mele și a nepăsării tale. Un trandafir de celuloză albă, cu petale de iubire împestrițată de cuvinte mele și trup acoperit cu spinii nepăsării tale, ascuțiți de tine cu bună știință. Și cu bucurie, cu acea nerăbdare copilărească, să vezi, mă înțep, nu mă înțep, o șotie de-a ta. Ei bine, m-am înțepat, și m-a durut. M-a otrăvit, și am murit. În chinuri, așa cum ai dorit.
Hârtia pe care ți-am scris cu sânge, cu lacrimi, mi-a fost mai aproape decât mi-ai fost tu vreodată. O țesătură de fibre microscopice care m-a încălzit mai tandru decât ai putea să o faci tu vreodată. Care m-a înțeles mai bine decât ai putea să o faci tu vreodată. Care nu și-a retras cuvintele niciodată, care nu și-a uitat niciodată răspunsurile la întrebările mele. Care mi-a mângâiat vârfurile degetelor rănite de spinii disprețului tău.

Dacă vrei să plângi, plângi peste mine
Cu lacrimi în ploaie deasă, măruntă
Sau mari și grele, cu tunete, fulgere și suspine
Plângi oricum, sufletul meu lacrima ta o ascultă

Dacă vrei să iubesti
Lângă tine sunt eu
Poți cu iubirea ta să-învelești
Sufletul meu

Să urăști dacă vrei
Mie viața mi-o risipește
Dacă nu poți nici plânge și nici iubi atunci înapoi să te iei
Și iubirea mea ca lacrima pedepsește

Cuvinte nespuse aruncate în grabă
Tăceri zdrobitoare pretinse șaradă
Clipe uitate într-un colț de minte
Nespuse, aruncate în grabă, doar cuvinte
Nepăsare, ce va fi nu ce-a fost
Exaltare, doar ce e are rost
Lăsat fără regrete în urmă, gri, cenușiu
Pentru un făgăduit strălucitor auriu
Cu grabă aruncate, cuvinte, nespuse
Mă lepăd de ele, eu le-am răsărit, eu le doresc apuse
Eu am transformat ziua-n sărut, mă lepăd de ea
Și noaptea tot eu am făcut-o pătură moale de catifea
Mă lepăd de tot, de ce-a fost, ce va fi
Mă lepăd de răspunsuri seci și pustii
De vise mă lepăd, și de povești
Mă lepăd tot ce ai fost, dar azi nu mai ești
De dramă, de lacrimi, de dor
Mă lepăd de viață, azi cu moartea mă-însor

Culori estompate în aburi de tragic mister
Văl negru de noapte se-întinde peste Pământ, peste Cer
Copaci cu ramuri încremenite, inerte
Liniște de mormânt care te-ascunde în ea, tot în ea te și pierde
Lumini de niciunde întunecând umbre amenințătoare
Câte un gând repede furișat, mărturisit doar de a feței paloare
Covor de frunze uscate în care pașii se rup cuprinși de teamă
Trebuie să-l străbați, destinul te mână, te cheamă
Agățat în asprime de scoarță un ghem de mătase murdară
O gură flămândă îl sfâșie, în noapte vrea capul de mort să-și apară
Străpunge, se scurge încet precum un blestem din cocon
Un trup de vierme cu aripi ce-ar putea avea suflet de om
Născut de-întuneric din moarte, lipsit de a vieții culoare
E-îndrăgostit de lumină, iubește amarnic ce n-are
Se-ascunde cu umilință de ea, o privește cu jind
Luna-i aprinde în ochii sticloși străluciri de argint

Într-o adormită pădure ce-și fierbe recea ei ceață
Gata-i un fluture, ce miracol, să-și întindă aripile spre viață

Nu-mi iau rămas bun, e prea târziu
Am străbătut veșnicia pe cărarea tăcerii
M-am întors, acolo totu-i pustiu
Și-aici, ce dulce e chinul disperării

Aici ziua se naște, trăiește apoi moare
Soarele își lasă amintirea în stele
Noaptea din sâmburi de vise răsare
Și suflete se apleacă de povara iubirilor mele

Copaci purtându-mi numele scris cu peniță pe trup
Aici sunt, aici frunzele lor foșnesc adiere de șoapte
Și fructele au gust de lacrimi însiropând un sărut
De bun venit, pe buzele-ți coapte

Aici sunt dealuri rotunde îndemnând să le colinzi
Cu mângâiere, precum o palmă admirând sâni de ispită
Și văi așteptând în mijlocul lor să aprinzi
Focul, precum într-un pântec iubirea dorită

M-am întors, veșnicia e așa trecătoare
Aici ești tu și aici clipa-i eternă
Iubirea aici trăiește, acolo doar moare
Aici gândul se odihnește pe a viselor pernă

Oază întunecată în deșert, tăcere absolută
Plânge. Rouă, lacrimi? Seacă un izvor
Poveste fără ea, neîncepută
Doar cu un el uitat, ucis de dor

Stele pâlpâie, gânduri aprinse lumânări
Negru cer întins peste pustiu blestem
Umbre lungi, încremenite disperări
Iubire rătăcita, la al timpului cherem

Oase sparte, carne sfâșiată, sânge gros
Viermuială de tristeți înfometate
Între ele răsărit un trandafir, cel mai frumos
Petale roșii în sărut împreunate

Farmec, vrajă, ea-n castelul ei petrece
Saltimbanci, prinți scăpătați o-încântă
Luna peste-o viață ce se stinge luminează rece
Floarea așteaptă mângâierea, dar ea de grija balului o uită

Magia piere, dimineață-i iar
Nisip încins, arșiță, soare
Povestea-i terminată, ea obosită doarme fără de habar
Că el în chinuri a murit, tăcerea inainte să ucidă doare.

Astazi am, iarăși, de făcut acel lucru pe care tu îl consideri imposibil: să te iubesc.

Îmi aduni vorbele ascunse în începuturi de rime
Înapoi în minte le-arunci vindecate, sublime
Cu scântei din viață și moarte ciocnite
Reaprinzi focul în suflete răscolite

Alinți la piept, bandajezi vise rănite
Le spui povești încă nepovestite
Despre cavaleri înfruntând blesteme
În cimitirul necunoscutelor poeme

Vrei pentru tine un crâmpei de durere
De ce nu-mi ceri mai bine un strop de plăcere ?
Durerea-i urâtă și tristă și rea
Mi-a fost hărăzită mie, e numai a mea

Nu-mi cere lacrimi, nu-mi cere suspin
Ele îmi sunt mie icoane, la ele mă-închin
Pentru tine am soare, am bucurie
Am împlinire, dor mi-e doar mie

Mă gândesc
Am în minte o mie de vise
Unul îmi sângerează, cu el te iubesc
În celelalte odihnesc poezii de tine ucise

Să mor
Răsuflarea îmi piere
Am ochii plini cu lacrimi de dor
Și sufletul urlă, e schingiuit de durere

Poate chiar azi
Nu sicriu îmi lipsește
Doar un loc într-o pădure de brazi
Unde nimic de tine nu-mi amintește

M-am decis
Iartă-mă, nu-mi iau “Ramas bun!”
Îți înapoiez doar lacrima cu care am scris
“Te iubesc”, acela pe care nu m-ai lăsat să ți-l spun

Să-ți dea voie, aștept
Am nesfârșită răbdare
Nu contează că-n piept
Sângerez și mă doare

Să nu întristezi alte fețe
Spre mine nu te-avânta
Întoarce spatele când îți dau binețe
Să răspunzi întreabă dacă ai voie pe ea

Înflorească-ți disprețul pe buze
Ce idiot mai scrie azi poezie
Dă-mi două palme, umple-mă de acuze
Și spune-i și ei, să te laude, e bine să știe

Să nu pășești spre altă parte
Fără ca ea să te-îndrume
Cere-i sugestii, cere-i și-o carte
Fără ea steaua ta mi-e c-apune

Ce ești tu ?
Nimic fără de ea
Răspunde la toate rugămințile mele cu “Nu !”
Cu “Nu” ai răspuns și când stingând alte stele, te-am aprins doar pe tine o stea

N-am niciun plan
Vreau să mor
Acum, nu mâine, nu peste un an
M-ai tăiat în două cu o vorbă ca un topor

Jumătate ai aruncat-o la câini
La ciori cealaltă jumătate
Ți-ai spălat sângele de pe mâini
Dar în suflet te-ai umplut de păcate

Ești plină de taine
Nu de mistere
Le îmbraci ca pe haine
Și nu-ți pasă că provoci durere

N-am niciun plan
Nici nu te privește
Acum, nu mâine, nu peste un an
Iubirea mea de tine pălește

Sângele-mi dă în clocot
Inima-mi bate nebună
Lacrimi plouă în ropot
Ochii au oglindiri de fântână

Mâinile-mi tremură, disperare
Trupul tău între ele-l framântă
Gura ție lipsită de apărare
Când nebunește pe-a mea o-înfruntă

Sânii tari mă resping
Pretind că sărutul nu le este pe plac
Se sperie când îi ating
Și încă n-am început să-i dezbrac

Mai întâi, între coapse, palmele reci
Să mi le-încălzesc le strecor
Spre pântec să le petreci
Cu ale tale ușor

Și aici totul se termină
Am avut un vis, tu l-ai ucis
Adorm, sper ca noaptea să-mi devină eternă
Viața și moartea cu iubire ție ți-am scris

N-am nici un drept să te iubesc
Dar fără tine nu simt că trăiesc
Nu-mi pot închipui zilele goale
Lipsite de cuvintele tale
Nopțile mi-ar fi lipsite de vise
Și poeziile ar rămâne nescrise
Fericirea n-aș știi ce înseamnă
De nu te-aș iubi, cu religiozitate și-n taină
Fără tine n-aș avea nici un rost
Viața mi-ar fi prin timp un periplu inutil și anost
Cum aș putea să știu ce înseamnă să plângi
Ce gust au lacrimile când tu mă alungi
În suflet cine mi-ar picura bucurie
De tu n-ai face-o cu mărinimie
N-am nici un drept să te iubesc
Dar fără tine nu simt că trăiesc
Acum ești plecată, eu mă gândesc că e timpul să mor
Mi-e dor de tine, tare mi-e dor !
Alină-mi suspinul, alină-mi durerea
Dă-mi un sărut, sparge tăcerea
Dă-mi o atingere, o tandră privire
Dă-mi cât de puțin din a ta prețuire
Nu mă lasa aruncat în uitare
Lipsa ta de moarte mă doare

Asta gândeam
Atunci când fără drept te iubeam
Desigur tu nonșalant ai să negi
Ti-e mai simplu decât să încerci să înțelegi
Am fost doar o lacrimă în care-ți plăcea să-ți oglindești frumusețea
Acum tu îți dormi somnul ei cosmetic, eu îmi răscoles bătrânețea
Tu dormi cu capul pe pernă, te odihnești într-un pat
Eu pe un preș, stergar pentru tălpi murdare de cuvinte care tac
Te vei trezi tot mai frumoasă, în fiece zi
Eu tot mai bătrân, și-într-una din ele mă voi sfârși
Îmi vei simți lipsa, vei observa că nu mai exist ?
Un gând măcar, despre mine, îți va fi trist ?
Nu cred ! Îmi vei șterge și numele agățat prostește de-o amintire
Vei blestema și ziua când ți-am povestit de iubire
Vei arunca peste mine în groapă
Până și urmele ce-am lăsat lumii tale vreodată
Var nestins o să-mi torni peste față
Doar pentru că inima mea a bătut pentru tine cât a avut viață

Te-am iubit, te iubesc, fără drept
Dar de astăzi îmi țin iubirea în piept
N-o mai las să alerge spre tine, n-are rost
Te-am iubit, te iubesc, fără drept, ca un prost !

Respir tristețe, sunt disperat
Mă chinui să scot ultima suflare
Am greșit, fără păcat
Și viața de-acuma mă doare

Mă întind, ghemuit
Oasele nu pot să-mi îndrept
Ceva, ce frumos, ce-am iubit
Ascund cu obsesie-n piept

Adorm, poate mor
Întors cu spatele la mine e visul
Îl acopăr cu un gând cald și ușor
Eu mă acopăr cu uitare și părăsesc Pradisul

Sunt un intrus
Nu pe câmpiile lui îmi e locul
Ci acolo unde dracul a dus
Iubirea, sărutul, dorința, chiar totul !

Ironie
O întoarsă pe dos bucurie

Sarcasm
Prostituția complimentelor fără orgasm

Tristete
Un sfârșit de tandrețe

Disperare
Când sinuciderea e o mare onoare

Iubire
Nimic semănând a fericire

Ură
Dinți scrășnind într-o încleștată gură

Indiferență
Pentru orice alt sentiment o scadență

Notă de subsol:
Frumosul e de fapt un urât lasat în fundul gol
Hainele strălucitoare produc doar iluzii
Pe sub ele suntem vineți, brăzdați de contuzii
Ne fardăm, strălucim în soare
Orbim alți ochi și nu ne pasă că-i doare
Noi suntem frumoși, delicați, n-avem nici o pată
N-avem nici suflet, nici nu vom avea vreodată

Scriu versuri, în loc să ard în Iad
Sau poate că pentru mine-i Rai și-am să zbor, n-am să cad

Te rețin o scurtă și trecătoare secundă
Nu îndrăznesc un întreg și etern minut
Vreau să știu dacă buzele tale pot să ascundă
Un fugar, un hoț de vise, amețitor, un sărut

Dacă ochii tăi pot să scufunde-o privire
Tristă, a mea
Ți-o daruiesc înotând într-o lacrimă de iubire
E amară și grea

Vreau să știu dacă în palma ta mică
Un cuvânt nescris poți să păstrezi
E singur în întuneric, îi e frig, i-e și frică
Așternut pe hârtie e străveziu și nu-l vezi

Vreau să știu dacă trupul poți să-ți îmbraci
Cu haina palmelor mele fierbinți
Dacă semnul iubirii în pântec vrei să ți-l faci
Și rodul ei cu cântec de leagăn s-alinți

Te rețin doar secundă, trecătoare
Nu îndrăznesc un întreg și etern minut
Am, pentru tine miracol, o întrebare
La care răspunsul doar de tine-i știut

Fie de-n suflet ți-e soare, ori nor, poate și ceață
Poți să-mi răspunzi, voi aștepta răbdător
Însă de-mi vei zări râuri brăzdate pe față
Răspunsul să mi-l scrii pe cruce, fiindcă eu sunt gata să mor

Nici azi nu-i târziu și nici mâine
Nici într-o altă zi, ori în alt an
Rogu-te însă, cândva îndrăznește-a mi-l spune
Mai mult de-o viață, și tare mi-e scurtă, nu am.

Urcă-ți cuvintele la Cer
Aprinde-le cu străluciri de stele
Acolo mă ridic și eu, trebuie să pier
Și îmi vor fi lumina în nopțile atât de lungi și grele

Lasă-mi ascuns și un sărut
Pe-a Lunii nevăzută față
Ții minte cât de mult l-am vrut
Când încă mai eram în viață ?

Și-o mângâiere rogu-te cu umilință
Trimite-mi cu a vântului caleașcă
Mi-ar fi de mare trebuință
Aici în Cer e frig și nimeni nu-i să mă-înveleasca

Ori de nu vrei, nimic să nu-mi trimiți
Și dacă asta-ți este mulțumire
Aruncă-n foc și gândul care l-am lasat să nu mă uiți
E-acela ce plutește-n lacrimi de iubire

O mie una de șoapte din o mie și unul cuvinte
Din o mie și unul de gânduri răsărite într-o singură minte
O mie și una de nopți, cu o mie și unul de vise
Ca o mie și una povești de o singură minte scrise
Fiecare cu o mie și una de strofe având fiecare o mie și unul de rânduri
Născocite de o singură minte într-o mie și unul de gânduri
O mie și una de lacrimi pentru o mie și una dureri
Răscolind un suflet singur frământat de o mie și una păreri
O mie și unul de ghimpi pe o floare pe-o banchetă uitată
Cu o mie și una petale ofilindu-se toate de-odată
Într-o singură minte
Uscate, o mie și unul cuvinte

Pentru când o să mor
De-acuma pregătește-mi un sicriu
Să îl încerc să văd de-ncap cu tot cu dor
Măsura vieții n-am știut și nu mi-o știu

Nici n-am știut că se va ponosi așa curând
Și alta n-am s-o schimb, n-am una nouă
Un nor îmi stă, și-i negru, ascuns în gând
Presimt că prea devreme cu lacrimi o să plouă

Costum și pânze, și ce se mai obișnuiește
Să nu îmi iei, nu-mi sunt de trebuință
Când o să mor cu un sărut și-atât mă învelește
Și-aprinde-mi încă unul pe buzele uscate de dorință

Cruce să nu-mi pui la mormânt
Nici flori nu vreau, nici slujbă de-a păcatelor iertare
Aruncă peste mine un cuvânt
Și-astupă iute groapa cu uitare

În patul peste care iubire am întins închipuind un baldachin
În așternuturi moi și-alunecoase de imperial satin
Își doarme somnul dulce vegheat de stele licurici
Cea mai frumoasă fată din povești, Prințesa Somnorici

Părul ei lung și mătăsos o adiere în șuvițe-l despletește
Pe buze un sărut de dragoste timid îi strălucește
În palmă ține cu blandețe un suflet mic și obosit
Și vise-i tremura sub pleoape povești de dragoste fără sfârșit

Luna se duce și ea să se culce, se sting încet și licuricii stele
Gelos deschide ochii de la răsărit un soare galben peste ele
Nelămurit clipește des, aruncă raze calde de rouă încă pline
Prințesa însă doarme liniștit, trăiește visele-i sublime

De gâze agitate și nervoase se umple repede-n grădină
E vânzoleală mare, un mic boboc de trandafir pe lume stă să vină
S-au strâns și vrăbiuțe cenușii, și rândunici de gală aranjate
Bobocu-i mângâiat de vântul calm, petalele începe să-și arate

Toată grădina izbucnește în urale, e mare sărbătoare
Bobocul s-a deschis complet, e de-acum cea mai frumoasă floare
Se-înalță chiar la fereastra adormitei lui Prințese
Iubire cu parfum de trandafir printre petale roșii țese

Cum s-a îndrăgostit de ea e o poveste lungă și cam tristă
A fost întâi o floare aruncată și-apoi de ea o dureroasă lipsă
Au fost de toate, bune, rele, toate s-au terminat, dar a rămas aici
Iubirea unui veșted trandafir pentru iubita lui, Prințesa Somnorici.

În viață facem alegeri. Alegem o haină pentru că ne îmbracă mai bine. Ne dă imaginea a ceea ce nu suntem și ne ține de frig. Pe cele care ne țin de cald le uităm în șifonier. Cu timpul culorile lor și așa lipsite de strălucire pălesc cu totul. O dată pe an le privim cu dispreț și le aruncăm. Alegem o prietenie în detrimentul alteia. Alegem să urmăm un Mesia, sau un Profet, abandonând pe drum pe cei care ne venerează. La capătul lui se zărește Paradisul. Și nu e loc pentru toți. Dar noi, am ales. Noi suntem printre cei aleși. Slujitorii noștri rămân în urmă, nu-i așteptăm, îi uităm. Noi avem un vis de urmat. O alegere de justificat. Și drumul se termină, iar la capătul lui nu e Paradisul, e doar Împărăția Cerurilor. Iar noi, Acolo, nu avem loc. Noi nu suntem nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt. Noi doar am șters de praf sadalele unui Iuda. Și ne-am întoarce către cei care ne-au slujit cu vrednicie, care ne-au fost sfătuitori, și pe care i-am condamnat la uitare. Nu ne-a plăcut Adevărul lor, cel mărturisit în genunchi și cu lacrimi în ochi. Și cât de mult i-am disprețuit pentru curajul de a plânge îngenuncheați în fața noastră, a celor Aleși! Dar slugile nu mai sunt. Doar oasele lor mai stau mărturie unui drum. Drumul singurătății. Drumul singurătății noastre.

Aș ninge peste tine fulgi de ciocolată
Și i-aș topi cu buzele unul câte unul, nu toti deodată
Sirop de-alint să-ți curgă pe dulcele tău trup
Eu să te gust pe gură flămând de-al tău sărut
Te-aș bea apoi, să-mi sting și setea ce mă arde
Iar tu să-mi spui “Nebune ! Iubește-mă numai în carte !”
Eu să-ți răspund cu ochii-închiși și tremurând
M-am saturat să te iubesc numai în carte, să te sărut numai în gând
M-am săturat să te dezbrac numai în versuri, să te-învelesc în rime
Vreau să îmi ning iubirea în fulgi de ciocolată peste tine
Să te privesc în ochi, când tu vei fi speriată
Cum ninge peste tine, din nori grei de iubire, cu fulgi de ciocolată

O altă tu, poate într-o îndepărtată zi
Din amintiri măcar mă va iubi
Poate în vis, sau poate într-un gând fugar
Ma va iubi, și numai pentru o secundă chiar
Poate că se va întreba cum ar fi fost
Să ne iubim, lipsit de înțeles și fără rost
Numai de dragul unui sentiment atunci, acum, nevrut
Poate va fi curioasă cum ar fi fost să-l fi știut
Ce gust ar fi avut sărutul meu
De i-ar fi fost mai bine să îl știe, sau poate mult mai greu
Asprimea palmei cum ar fi fost pe trupul ei ca mângâiere
Și soapta la ureche i-ar fi plăcut atunci, acum, ca adiere
Cum ar fi fost, o altă tu, poate într-o zi se va-întreba
Ce-ar fi simțit de ar fi fost atunci, acum, a mea.

Umbrele verzi, lumină palidă, felinare
Mese înconjurate de fotolii joase dar primitoare
Hărmălaie mocnită, izolat și spontan căte un hohot de râs
Toate se-întâmplă la o terasă, când soarele se ascunde-n apus
Lume multă, tineri lipsiti de principii dar plini de dorințe
Oameni mai vârstnici purtând în ochi și pe umeri ale vieții sentințe
Într-un colț, abandonat la o masă pustie
Un suflet mărunt și un pahar de vin cu gust de leșie
Dureri viscerale îl macină grozav de încet
El poezii scrie cu gândul, se îmbată, se visează poet
Domnițe subțirele la mijloc, cu coapsele tari și sânii pietroși
Își joacă rolul, vor să atragă priviri de ochi bărbătești pofticioși
Câteva doamne ieftin fardate le analizează cu dezgust dezaprobator
Acum au copii și bărbați, dar cândva au fost și ele la o altă terasă decor
Undeva un cățel, o soție prea blondă, un soț mustăcios
Un copil răsfățat care întoarce totul pe dos
O doamnă cu glasul strident își aprinde stângaci o tigare
Știe totul, iar ce nu știe nu merită loc sub soare
Domnul ei, vădit cunoscător de bere
Savurează licoarea, nu are, e oricum inutil, de exprimat vreo părere
Un chelner mai nou, înalt, slab și uituc
Servește la mese, e politicos și amabil, dar pare năuc
Fese rotunde și strânse, păr negru, blond și roșcat
Piept lăsat la vedere, sunt trei fete, s-au ridicat
Se pregătesc să plece, dar mai zăbovesc puțin în picioare
Se face liniște, bărbații le dezbracă în gând fără răbdare
Ispitele pleacă, terasa-și revine la a ei amestecată trăire
Mesele-s pline de multumiți, dar la nici una nu zăresc fericire
Într-un colț, abandonat la o masă pustie
Un suflet mărunt își termină viața cu un pahar de leșie.

Am lipsă o idee
Un cuvânt de început, o scânteie
Am lipsă o imagine chiar gri, nu neapărat colorată
Nici măcar schiță n-am, mintea mi-e vidă toată
Creioanele sunt bine ascuțite și aranjate metodic
O perlă de cerneală albastră înlăcrimează penița aurită anodic
Pe birou, foaia de hârtie e perfect întinsă, și albă perfect
Îmi lipsește ideea, imaginea, cred că-s lăuntric defect
Cărțile sunt aranjate la linie pe rafturi
Prin geam, soarele pătrunde rotunjit de ale perdelelor falduri
Totul e static, matematic, astronomic corect
Până și eu, lăuntric, sunt științific defect
Stricăciuile mele nu-s de ordin poetic
Nici filozofic, nici … cum să spun, nici măcar estetic
Sunt stricat definitiv, permanent, fundamental
Perla de cerneală albastră, în poezia vieții, mi-a fost punctul final
Am devenit, biologic, o ecuație rezolvată
Carnea mi-e moartă, dar sufletul trăiește, și iubește o fată !

Treci pe lângă mine cuvinte
Întâmplător și nedorit mă mai atinge câte unul
Îl chemi repede înapoi, îl ascunzi la loc în minte
Pe mine mă învăluie amintirea ta, tandru parfumul

Ești plecată, îți surâde lipsa mea, depărtarea
Eu aștept să te-întorci, sting țigări în scrumieră
In fum se ridică, ma amețește uitarea
Ieri ai fost aievea, azi, efemeră

La miez de noapte vei veni să-mi spui ca nu m-ai uitat
Eu voi dormi somn adânc, plin de vise
Sau voi fi treaz, trist, supărat
Așteptând să-ți recit poezii încă nescrise.

Un soare blând, moleșit către seară, căscând a visare
O grădină uitată, flori mirosind a câmp, îmbietoare
Gâze căutându-și culcuș, nerăbdătoare să asculte povești
Când la lumina Lunii, chiriașul de lux îți va spune “Cât de frumoasă ești !”
În odăița de la mansardă, în patul cu tăblia-încrustată
Sub ceasornicul în care ai strâns speranța de-o viață întreagă visată
Ce-și va fi oprit timpul să curgă monoton și domol
Rușinat să îți vadă mângâiat trupul gol
De cuvinte rotunjindu-ți formele în simetrii de poet
Scrise cu dulceață de buze pe tine, nu cu cerneală-n caiet
Pentru ca apoi, după ce vei fi adormit zâmbitoare
Frânt din gradina uitată, în păr să-ți ascundă parfum de iubire, răspândit de o floare

Dimineața el va fi plecat, călimara tot plină, nescrisă hârtia
Fiindcă în tine își va fi lăsat chiriașul, compusă în ritm de iubire, poezia
Tu îl vei aștepta, să sosească din nou, în seara care urmează
Îți place, și lui, cum strofele te compun, cum te recită, cum te caligrafiază.

Am miros de busuioc, de tamâie amestecată cu stătută pasiune
Unul de ieri, învechit, trecut prea devreme în așteptarea lui mâine
Am miros de scoarță, de frunză uscată, de putrezit mucegai
De ciulin smuls cu ură din colțul lui de Iad și sădit mort în mijloc de Rai
Am miros de piatră seacă, de nisip călcat de copite de draci
De drum noroios înțesat de turme de oi, de capre și vaci
Am miros de palmă scuipată dintr-o mână întinsă cu drag fără rost
De ceafă transpirată de bou cu urechi de măgar și minte de prost
Am miros de bube, de puroi, de cangrenă, de comă
De carne străpunsă de viermi împrăștiind a morții aromă
Dar,
Am și miros de muguri de brad plutind pe apa de munte limpede și curată
De iubire îmbrăcând un trup, mirosind a albă dorință, de fată
Și de mângâiere, de sărut, de îmbrățișare
De somn poposind pe o tâmplă căzută-n visare

Tu alegi aroma care ți se potrivește mai bine
Eu sunt un parfum misterios într-o sticlă mată, cadou pentru tine.