Vii, te așezi la masa gândurilor și taci
Cu o sprânceană discret ridicată tăcerea în întrebare prefaci
Mă grăbesc spre tine, pe braț am șervet alb apretat cu lacrimi curate
Am carnet și stilou să-ți notez dorințele nepăcate
Comanzi cremă de cuvinte, având metaforă colorată glazură
De băut un sărut dulce pe gură
Decorez cu sirop de cerneală o imaculată hârtie
Așez pe ea crema de cuvinte în formă de iubindu-te poezie
Le savurezi fără să le atingi, fără să le privești
Te ridici și pleci, într-o altă cofetărie clienții te așteaptă pe tine să îi servești

Alerg spre capătul tău de început
Acolo unde cuvântul nu s-a irosit în sărut
Să-ți înapoiez căldura pierdută-într-o seară
În palma ținând pe a ta prima oară
Lacrima dezlegată cu fericită sfială de geană
Strălucirea pe deget încercuită inel strâns cu teamă
Mă strecor printre gânduri în cuvinte grăbindu-se să dispară
Mă împiedic de altele nemaivrând să se nască știind că fără ale tale-or să moară
Întâlnesc Timpul plimbându-se cu pași măsurați, neobosit
Îl întreb dacă o fată purtându-mi începutul iubirii-a zărit
Mă privește nepăsător și călcând peste mine trece mai departe
Eu alerg către capătul care ne-a unit, el mă împinge către cel care ne desparte
Mă smulg din a lui încleștare, spre capătul de început, petrecut împreună, alerg
Într-un furnicar de gânduri te caut nebun, ești acolo, știu, și nu vreau să te pierd

Am palmele aspre, crăpate
Săpate în ele albii adânci, râuri de lacrimi, curse, uscate
O albie seacă e viață, sfârșit neizvorând-început
O alta iubirea, când a secat, ce mult m-a durut
Norocul, a avut și el albie, din întâmplare
Am băut lacrima lui, avea gust amar, de anghinare
Și multe alte mici albii, necunoscute
Cu lacrimile care le-au curs am scris cuvinte nevrute
Le-am avut călimară în nopțile lungi când îți citeam în palmă povești
Aveai palme moi, știai cu ele obrazul să mi-l iubești
Îți gustam viitorul, din albia iubirii, ce învolburata, dar dulce, era
Mă închipuiam așezând-o lângă albia vieții, a mea
Am palmele aspre și liniile-s toate de mâine secate
Lipsa ta adânc le-a săpat, cu târnăcop de basme seci, chiromanțate

Străină
De atâtea ori te-am zărit zâmbind, de atenție plină
Pășind peste gânduri răvașe lăsate
Ori ocolind altele zdrențuite și plate
De câte ori
Ți-am așteptat atingerea-n zori
Dar, străină
Tu-ți odihneai zâmbetul pe alți umeri, de atenție plină
Colindam străzi și lăsam în urmă vise frământate fărâme
Mă gândeam că urmându-le îmi vei auzi pulsul cum te strigă pe nume
Străină !
Am alungat tristețea când în ochi lacrimă sta să îți vină
Am vrut pe furiș să te gust, să te adulmec, să te beau
Străină, trup fierbinte amestecat cu al tău am vrut să stau
Dar în zadar
Tu ai rămas străină, iar eu un străin pictat pe un decor de bazar

Purșisimplă în alb născută lumină
Iscusită între palme de taină divină
Păr valuri de negru gata să acopere un sărut
Ochi așteptându-l sfios prefăcut
Să-i coboare pe umeri, de alb agățându-se roșu moale mușcat
Pregătind palme care fierbinte s-o țintuiască-n păcat
Să-i întoarcă privirea împletind-o vijelios cu al sărutului gând
Înnodându-i șoapta cu teama tremurată dorință-n cuvânt
Nevrut rostit din pieptul sugrumat de buzele încercuite pe sâni
Început de ritual, trup jertfindu-se unul altuia cu încleștare de mâini
Arcuind pântec bogat, roditor doar udat de ploi împlinite
Între văi de coapse de mângâieri îndelung răscolite
Purșisimplă furtună de alb domolită blajin
De un sărut lacom, străin

Sparg sâmburi de noapte abia scoși din coapte povești
Le sorb miezul dulce în care răsfăț tu îmi ești
Strâng între dinți coaja tare, sâmburii crapă
Tresari somnoroasă când din sâmburii tăi povestea cu dulce mi se adapă
Sparg sâmburi de timp aruncați în a uitării cămară
Le gust miezul uscat de amintiri coapte demult, într-o vară
Cu buzele-i moi, îi înec în sărut
Tresari somnoroasă când din sâmburii tăi povestea îmi încolțește tăcut
Sparg sâmburi de ceartă răsărind vorbe grele în gând
Le caut miezul triste împăcări ascunzând
Strâng între palme fructe de singurătate
Tresari somnoroasă când din sâmburii tăi povestea mi te răsare iubire în carte

Am prietenă o pastilă
Mică, rotundă, albă, tăcută, umilă
O strâng în palmă, prezența ei mă animă
Cu gândurile care-au plecat, le așteptam să revină
Să le prind, să le întemnițez viața dincolo de moarte
Acum c-au sosit le salut, pe fiecare în parte
Sunt cum le știam, timpul nu le-a obosit cu alte gânduri străine
Și ele se bucură să mă vadă, au petrecut o viață în mine
Înainte să plece, pe furiș, luând și zâmbetul, bucuria, pofta de viață
Au lăsat în loc o lacrimă curgând riduri pe față
Și albastrul privirii cu nori l-au întunecat
Ochii îmi aruncau tot mai des doar umbre de înserat
Acum s-au întors, le servesc o cafea, o țigară
Le cert, blajin, ele se scuză, iertare imploră
De alți ochi albaștri s-au îngrijit, e doar rostul lor
Eu zâmbesc, mă bucur, înghit pastila, de pofta de viață nu-mi mai e dor
Gândurile rămân împietrite de o vrajă fără scăpare
Îmi vor rămâne alături pe veci într-o amintire devenită uitare

Nu-mi pasă de viață, nu-mi pasă de moarte
De-s șters cuvânt nedorit dintr-o viață povestită-într-o carte
Ori strălucire pe furiș aruncată din mână
Dacă-s uitat lacrimă în a iubirii sălcie fântână
Nu-mi pasă de-s ars, cenușă aruncată în vânt
Și nici dacă-i rupt, chiar de zei, al meu jurământ
Ori de mă blestemi, când povestea mi-o citești unui străin
Dacă armatele Iadului le trimiți să mă pedepsească divin
Nu-mi pasă de mă frămânți înapoi într-o bucată de lut
Doar de tine îmi pasă, și ție de mine să-ți pese, atâta am vrut

Dacă, pe cadranul vieții, timpul ai vrea să îl întorci înapoi
Indicatoarele să-i rămână fixate, indicându-ne doar pe noi
Ai sparge tăcerea care a curs aspru nisip din călimară
Și cuvintele te-ar mângâia iarăși, îmbujorate de roua dimineților împreună din vară
Aș alunga cucuvelele, care din podul minciunilor dau astăzi ora exactă
În palmă m-ai adormi nopțile de sărutul meu alintată
Te-ai preface că nu vrei, te-aș îndupleca cu o poveste, m-ai strânge la piept
Zâmbetul m-ai lăsa, în zori cu un buchet de gânduri iubindu-te să-ți aștept
Întoarce clepsidra, lasă timpul să-și curgă înapoi multele zile rele
Am aștepta să se întoarcă cele puține frumoase, și ne-am împovăra destinul numai cu ele

Mă las pe mâna ta, tu să-mi reglezi destinul
Să mai slăbești șurubul care îmi strânge chinul
Să-mi cureți de rugină iubirea mecanism
Să redevin vesel precis și plin de optimism
Cu lacrimă, numai o picătură, pe gene să mă ungi
Și arcul timpului inele-n păr zâmbind să-l strângi
Ceasul iubirii noastre să îl fixezi exact, la zi, oră, secundă și minut
Când cucuveaua cântă miezul nopții, buzele să ni le potrivim cu un sărut

Murmur numele tău, delirez
Mă scaldă sudorile Iadului, agonizez
Succesiv sunt orbit de strălucitoare lumină
Apoi cad în adânc întuneric, noapte deplină
Mă zbat, mă lovesc, aș muri smulgându-mi carnea putredă de pe oase
Dar sunt legat de pereții vieții cu lanțuri bine strânse și groase
Și încă alți demoni îi vizitează pe aceia care mă locuiesc
Nu mă lasă veșnicia s-o dorm, îmi aleargă prin minte și mereu mă trezesc
Îmi strigă cu limba aspră a morții la nesfârșit
Povestea în care, ce nebun și ce mult, te-am iubit
Mincinoși îngeri mă tratează cu tine, cu șocuri și hapuri
Demonii pleacă, tu apari, mă privești, te bucuri, mă doare și nu te mai saturi
Te pierzi apoi în gândul amar mulțumit din care-ai sosit, nebunia revine
Draci sunt mai mulți și mai cruzi, smulg bucăți vii sângerând iubire din mine
De la unul la altul mă aruncă, ca pe o carne gustoasă
Mă feliază în porții de viață, scormonesc să-mi găsească sufletul rămas fără casă
Nu mai pot sa îndur, mă sfârșesc, aștept liniștea albă a morții în agonie
Dar de lanțuri nu scap, iubirea de tine Iad nu contenește să-mi fie
Stăpânii tăi îmi sparg oasele în ale blestemului tari măsele
Pe spinare mă biciuie cu amintiri dureroase și grele
Tu-mi fierbi cuvântul de aur într-un cazan cu leșie și smoală
Vrei să-l topești, să umpli a trupului tău călimară cu a desfătării cerneală
Arunci în fiertură rădăcini de minciună, mucegai de zâmbet și al trădării noroi
În ochi mi se sparg lacrimi în bășici clocotind de puroi
Îmi ești Apocalipsă, dar demența sfântă icoană mi te pictează în minte
Ție mă dăruiesc, ultimă poveste din călătoria în ținutul nevrutelor mele cuvinte
Te iubesc nebun, mi-ai fost în viață și-mi ești boală în suflet și după moarte
Sfârșesc internat în sanatoriul cuvintelor răvășite, ți le las souvenir într-o carte

Eram un copil, rătăcit călător
Necunoscând încă lumea cuvintelor
Le descopeream strălucind în praful din drum
Ori printre flori, împrăștiate parfum
Scânteieri pierdute de stele în noapte
Încuiate de vreme în ale vântului grăbite șoapte
Rouă albind penițe înnegrite de tristă cerneală
Ori agățate lacrimi pe gene tremurând cu sfială
Erau moi și dulci, ori amare, uscate
Credeam că le-am găsit și am gustat din toate
Până în ziua în care părul tău mi-a șerpuit pe deget inele
Și te-am caligrafiat iubire în cuvinte noi, de-ale mele
Literă cu literă te-am adunat alfabetă
Pe tabla vieții scrisă abecedară, cu a gândului cretă

Sunt scamator
Ascund mistere în jobenul cuvintelor
Fac vrăji cu penița, te murmur miracol
Ghicesc ultimul act din al iubirii spectacol
Fulgi de hârtie îi însuflețesc păsări măiestre
Cu atingerea gândului îmbujorez petale uscate în glastre
În cufărul amintirilor te arunc, ferecat cu lacăte-o mie
Tu dispari în aburii vieții fără ca nimeni secretul să-ți știe
Pășesc peste cioburi de noi, ascuțișul lor tălpile-mi taie
Sting flăcări în suflet, de frumusețea ta aprins vâlvătaie
Spectatorii aplaudă, se ridică-n picioare
Eu mă înclin, farmecul tău mă lasă fără suflare
Sunt scamator
“Te iubesc” îl ascund mister în jobenul cuvintelor

Sunt căzut, mă strivesc, înainte de a fi înălțate, gânduri devenite ruine
Grinzi de necitite cuvinte s-au prăbușit întregi peste mine
Cioburi din ferestre de suflet îmi sapă albii adânci de lacrimi pe față
Ți-am zidit templu, din el n-a rămas decât o odaie pustie de viață
Mișună șobolani printre resturi de iubire încă zvârcolindu-se vie
Corbi lacomi așteaptă din întunecate înalturi moartea să-mi ceară chirie
Peretele unde te pictasem icoană, al meu Dumnezeu
Stă aplecat într-o parte lovit de blestemul de a nu-ți fi fost închinare doar eu
Zile și nopți și gânduri, priviri și zâmbete fericite
Le-ai lăsat în paragină pentru plăceri pe care le crezi pe ascuns divin împlinite
Pe mine mă-îngroapă amintiri ruinate de o minciună
Tu treci din altar în altar ținând strâns păcatul de mână

E seară, sunt singur, mi-e frig
În cuvinte nu mai pot numele, iubirea, să-ți strig
Doar te recitesc, o viață irosită-n cerneală
Ultima poezie ți-am scris-o cu a morții sminteală
Nici ea nu mă vrea bolnav și nebun
Ție nu mai pot să mă dau, sufletul mi-ai ars și e scrum
Caut alt trup, și găsesc, de fecioară curată
Dar nu-i chipul tău, nici zâmbetul, e un trup oarecare de fată
Îl prind în palme, îl sărut, îl mușc, îl pătrund
Mă desfată în carne, mă întristează în gând
Nu curge, nu rupe, nu sfâșie bucăți dureroase din mine
De el nu mi-e dor, nu-l mai vreau, nu mi-a vindecat iubirea de tine
Mai grea îmi e boala, febra mai mare
Beau trup după trup, te iubesc și mai tare
Mă bântui, ești vis într-o poveste fără sfârșit
Dar cu un început în care și tu m-ai iubit

Sărutul mi s-a agățat de un spin de trandafir
L-am dăruit fără să știu c-am sa deșir
În loc să țes, iubirea parfum printre-ale lui petale
Și astăzi palmele de ale ei mi-s goale
Mi-s reci și noimă nu le mai găsesc
Visele nu mai am cui cu mângâiere să le povestesc
Rotundul sânului nu pot să-l mai alinte
Nici coapsa tremurând fierbinte
Nici buze de pe care șoaptele să le culeagă
S-a deșirat nu doar sărutul, iubirea mea întreagă
Penița ascuțită ca un ac mai am
Cuvinte însa nu mai pot sa cos, și pe hârtie, cu gânduri întrupate din cerneală, viața mi-o destram
Acuma-i doar un ghemotoc de timp, clipe-încâlcite și bizare
Și îl destram bucăți de suflet, pe care le înnod cu a iubirii disperare