Am palmele aspre, crăpate
Săpate în ele albii adânci, râuri de lacrimi, curse, uscate
O albie seacă e viață, sfârșit neizvorând-început
O alta iubirea, când a secat, ce mult m-a durut
Norocul, a avut și el albie, din întâmplare
Am băut lacrima lui, avea gust amar, de anghinare
Și multe alte mici albii, necunoscute
Cu lacrimile care le-au curs am scris cuvinte nevrute
Le-am avut călimară în nopțile lungi când îți citeam în palmă povești
Aveai palme moi, știai cu ele obrazul să mi-l iubești
Îți gustam viitorul, din albia iubirii, ce învolburata, dar dulce, era
Mă închipuiam așezând-o lângă albia vieții, a mea
Am palmele aspre și liniile-s toate de mâine secate
Lipsa ta adânc le-a săpat, cu târnăcop de basme seci, chiromanțate
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by cuvintetacute on 9 June 2013 - 2:00
😦
#2 by Domnul Bob on 9 June 2013 - 18:18
De ce tristete ?
#3 by Kaaliope on 23 March 2013 - 9:15
tare frumos scrii tu Bogdan…dar tare trist….
#4 by Domnul Bob on 23 March 2013 - 10:43
Oh Printesa ! Sunt un biet domnitor in exil. Si chiar de regatul meu e mai mereu scaldat de ploi si batut de furtuni, de el mi-e tare dor, iar soarele strainatatii nu reuseste sa-mi incalzeasca sufletul pribeag in pustia exilului.
#5 by cuvintetacute on 10 June 2013 - 20:32
ca ma gandeam la mana mea. are adancituri serioase
#6 by Domnul Bob on 10 June 2013 - 21:31
Cuvintetăcute, poate ai șterpelit vreo inimă cu ea …