Amintirile
Au gheare ascuțite
De diavol
Și sfâșie cu ele
Atât de adânc
Încât
Dacă mi-ai cerceta rănile
Ai vedea
În măruntaiele lor
Tăciunii aprinși
Ai Iadului
Pe care pășesc
Cu tălpile goale
Nopțile-ți
Căutându-mi-te
Ezoterică

Te vor
Sperând
Mulți
Deja având
Cu mătăsuri fine
Arome orientale
Conduri de cleștar
Și giuvaere răpite stelelor
Cu prețuindu-te
Cuvinte
Scrise la rest de plată
Pe un bon
La casă
Nouă
Eu
Cu tăceri
Mărturisindu-ți
Te sper
Sperându-mă

Era atât de frig
Că degetele fierbinți
Ale șoaptelor
Îți desenau mușcate
Roșii
Pe obraz
M-am apropiat
Să-ți încălzesc buzele
Prinzându-le
Între palmele alor mele
Dar ai întors capul
Și ți-ai aruncat privirea
Peste granița pașilor
Pe care ai trecut-o
Dintr-un singur salt
Al inimii
Mi-ai luat șalul brațelor
Și te-ai înfășurat în căldura lui
Atunci am înțeles
Că nu mă pot juca
Pe derdelușurile
Și ulițele
Trupului tău
Decât în sania iubirii
Și te iubesc
Ca omul tău
De zăpadă

Se fac
Și se desfac
Alianțe
Regi încornorați
Își mai gravează pe sceptru
Câte o cucerire
Uzurpatori complotează
Răsturnând tronuri
Nebuni
Joacă la ruleta istoriei
Soarta
Umanității
Întru credința-ți
Doar eu trudesc
Pe ogoarele Cerului
Grijind ca stelele
Ce ți-am sădit
În negrele-i măruntaie
Să-ți rodească
Lumină
În suflet
Și viață
Sfântă
În pântecul
Niciodată
Primindu-mă
Profet
Iubitor
Botezat în apele-ți
Fecioare

Am fost
Dar m-ai ales
În basmul
Povestindu-ne
Zână și demon
Prințesă și cerșetor
Geppetto
Cioplindu-te din buturugi de cuvinte
Cu rădăcini întoarse de cerneală
Smulse
Din revănul hârtiei
Cu neștiința peniței
Ochi negri
Să mă orbescă
Cu jarul Universului
Buze mure
Să mă amăgească
Cu dulceața șoaptelor
Sâni pietroși
Să mă curgă
Sărut bolților
Pântec vatră
Să mă coacă
Miez alb
De viață
Am fost
Dar mai ales
Te iubesc

Am socotit
Nu mai puțin de 360
De grade
Pe care adunându-le
Trupul tău
Descrie
Perfecțiuni
Concentrice
Cărora le calculez
De nimeni
Încă descoperite
Volumele
De poezie
Scrise arhimedic
Cu gândurile
Fără
Găsindu-ți
Cusur

Când te ghemuiești
Mi-aș umple golul
Brațelor
Cu rotundurile
Șoldurilor tale
Culcându-mi tâmpla
În moalele coapselor
Și lăsându-ți genunchii
Să-mi bată feciorelnic
În piept
Așteptând să le deschidă
Larg
Poarta casei
Fluturilor
Inima
Bătându-mi
Indigo

Te colind
Cu gânduri
Tu-mi vorbești
De dulce nesperat
Ore coapte
Și amar disperat
Clipe putrede
Eu mă văd prin tine
Pierdut în noi
Și-mi strecor poftele
Pe sub dantelele tale
Ce furnicar
De dulce
Și amar
Îți sunt
Știindu-mă
Ascultare
Simțindu-mă
Nisip
Taci !
Închide ochii
Deschide-ți trupul
Și vorbește-mă
Cu gura lui
Cea păcătuindu-ne
Dulce
Amar

Mai ții minte
Când visam
Tu
Ascunzându-te-n
Mătăsuri
Și croieli
Culori
Broderii
Dantele
Toate potrivite
Cu anotimpuri
Eu
De toate astea
Dezvelindu-te
Ca să te-îmbrac
Pe pielea goală
Admirându-mă apoi
În oglinda Cerului
Îmbrăcat
Cu mătăsurile
Croielile
Culorile
Broderiile
Și dantelele
Trupului tău ?
Că nu degeaba se spune
Că
Haina
Îl face
Pe om

Nu mi-am făcut
Un plan
Cum ar fi
Să salvez lumea
Să-i fiu
Tată
Și fiu
Și sfântul ei duh
Dar mi-am făcut
O mie și unul
De gânduri
Cum ar fi
Să mă salvezi tu
De mine
Să-mi fii
Magdalenă
Să strigi lumii
După ce
Mă va fi dat jos
De pe crucea-i
Strâmbă
Nebunilor !
El !
El m-a iubit !

Mi-am ghicit în cafea
Dar
Nu era nimic acolo
Nici drum
Nici întâmplare
Nici ochii tăi
Privindu-mă
Chihlimbar
Poveste
Încuiată într-o lacrimă
Uscată
Am împuns cu degetul
În zaț
Și abia atunci
Mi s-a arătat
Rotund
Dezvelit alb
Cu sfârc negru
Puternic
În mijloc
Ca un sân
De adolescentă flămândă
În Place Pigalle
L-am supt
Și avea gust
De sânul tău
Dulce amărui
Întâmplare
La drum de seară
Prin ce locuri
Îți mai ascunzi și tu
Gustul
De trufă
Consumată
În noiembrie
Rece
Cu șampanie
La un spectacol
De cabarat

Am căutat
Prin crestăturilor multor buze
Până le-am găsit
Pe ale tale
Pe sub bolțile multor sâni
Mi-au căutat palmele
Până i-am găsit
Pe ai tăi
Prin văile multor pântece
Mi-au căutat tâmplele
Până l-am găsit
Pe al tău
Și în adâncurile multor coapse
Mi-a căutat viața
Până le-am găsit pe ale tale
Întemeindu-mi-te
Cu numele meu
Cetate

Nu-ți mai tac ochii
Atâta zarvă
Verde
Desfăcut albastru
De fluturii
Zbătându-și aripile
Gene lungi
Înconvoiate de lumină
Ai mei tac
Și te ascultă
Cum mă uiți
Și eu te uit
Dar pe furiș
Ca și cum
Ți-aș căuta prilej
De gâlceava iubirii

Ce văd eu în tine ?
Nu trup șerpuindu-mi
Ci îmbrățișare
Nu buze gustându-mă
Ci șoapte
Nu priviri chemându-mă
Ci geană căzută
Împlinindu-ne dorința
Rod
Din eu

Amândoi avem departe
Al meu
Ne desparte
Al tău
Te înstrăinează
Departele meu înseamnă
Te iubesc
Al tău nu înseamnă
Nimănui

Se strâng norii
Se joacă soarele
Prin barba lor cenușie
Babele din ei plâng
Iar moșii afurisesc cu vânt
Că vine toamna
Rod acru și amar
Ăst an
Tăcut
Și prefăcut
Să mai arunci
Niște vreascuri
În sobă
Că s-a înamorat afară
Și mi-e dor
Iubito !

Îmi plac ochii tăi
Verzi
Îmi pocnesc muguri
În oase
Când mă privești
Înfrunzesc
Ca un arțar
Trezit
În primăverile
Arctice
Dacă m-ai tăia
Aș curge dulce
Pe mânile care m-au ucis
Dar eu
Te iubesc
Ca un copac
Am prins rădăcini
În locul iubirii
Noastre
Iar tu ai putea
Să mă
Încolăcești
Ca o iederă
Să te agăți cu degetele
În părul meu
Arctic
Privind
Cu ochi
Verzi
Cerul care ne desparte
Când te sărut
Că așa se nasc
Aurorele
Ireale
Dintr-o îmbrățișare
Și un sărut
Iscate de ochii tăi
Verzi
Într-o primăvară
Arctică

Știu
Sunt
Gândurile
Sterpe
Cuvintele
Goale
Atingerile
Chinuri
Eu
Demon
Dar
Pe frunte
Sărutul
Unui vis
Te va zâmbi
Bucuria
Zbatere-între gene
Iar
Eu
Atingerile
Cuvintele
Gândurile
Ne luăm
Durerea
Care-ți sunt
În mine
Cu pași
De înapoi
În noaptea
Din care m-ai adus
Dându-ți binețe
Cu al meu
Adio
Îndepărtându-mă de tine
Cu pași
De înapoi

Poate într-o zi
O să încerci și tu
La început
Îți trebuie curaj
Și nebunie
E confuz
Totul
Și nu te poți încrede
Nici măcar în tine
Nu te poți aștepta
Decât
La ce-i mai urât
Sperând
La ce-i mai frumos
Apoi
Te obișnuiești
Curajul
Îți dă aripi
Nebunia
Mărturisiri
Totul
E frumos
Dar în continuare aștepți
Ce-i mai urât
Însă nu-ți pasă
Ai curaj
Ai nebunie
Ai frumos, și ce frumos !
Să încerci
Așa am făcut și eu
Am încercat
Cu nebunie
Și curaj
Să te iubesc
Am reușit !
Frumosul așteptându-mă
Cu urât
Dar nu-mi pasă
Nu mi-a păsat
Încearcă și tu
Să iubești
Îți trebuie
Curaj
Nebunie
Și pe cineva dispus oricând
Să te uite

Numele meu
Nu are sonorități
Științifice
Ori academice
Financiare, nici atât
Iar în lumea afacerilor
Tale
E o ofertă
De neluat în seamă
Ca să-l găsești pe Google
Trebuie să cauți
“Cine mă iubește”
Și să apeși
“I’m feeling Lucky”

O să mă urc în tren
Mai fumez o țigară
La capătul peronului
Aștept să urce oamenii mari
Cu bagaje mari
Cu vieți scumpe
Și frumos împachetate
Să nu se șifoneze
Ce oroare !
Până la destinație
Să-și verifice biletele
Eliminând orice urmă
De îndoială
Și apoi
Să-și ocupe locurile
În fotolii confortabile
Moi
Să nu le zdruncine drumul
Ordinea
Interioară
Eu sunt un om
Mic
Bagajul meu
E mic
Îl țin în palmă
Și nu am loc
Nici bilet
O să stau în picioare
Pe culoar
O să mâ zgâlție
Fiecare imperfecțiune
La îmbinarea șinelor
Fiecare trecere
De macaz
Dar o să mă pot plimba
De la un capăt la altul
Al trenului
Fugind din calea
Controlorilor
Vieții
Pot să deschid toate geamurile
Să șuiere
Răsuflarea vieții
Pe culoar
Oamenii mari
Să închidă grăbiți
Ușile compartimentelor
Lor
De teama
Romantismului
Eu o să stau cu ochii închiși
Cu capul atârnat
Afară
Răsuflarea vieții
O s-o fure pe-a mea
Când n-o să mai pot
O să mă trag înăuntru
Râzând
Iar oamenii mari
O să mă privească
Dezaprobator
Eu o să râd
Și o să strâng în palmă
Bagajul meu mic
Mai e puțin și ajung
Se văd deja culmile dealurilor
Care înconjoară orașul
Tău
Iubito
Trenul meu nu oprește
În gara ta
Dar eu o să sar
Oamenii mari o să-și facă cruce
Și o să-și continue drumul
Nemaitulburat
De mine
Rostogolindu-mă pe un câmp
Pustiu
De lângă
Orașul viselor mele
Tu
Așteaptă-mă
La tei
Am un bagaj mic
De om mic
Având doar vise
Mari
Îl strâng în palmă
Linia vieții
Cu tine

Ea se numea Dumnezeuștiecum
El, Dumnezeuștiedece
Numele le-au fost puse la naștere
De Dumnezeuștiecine
Nu se uscase lutul
Dumnezeuștiedece
Că ea și era ca trasă prin inel
Dintr-o coastă bună a fost
Dumnezeuștiecum
Apoi Dumnezeuștiecine
Le-a suflat Dumnezeuștiece
Că Dumnezeuștiedece
Și Dumnezeuștiecum
Ne-am întâlnit noi
Să rodim Dumnezeuștiece
Aici
Pe pământ
Dumnezeuștiecine
Poruncindu-i
Dumnezeuștiedece
Să te iubească
Dumnezeuștiecum

Ei nu s-au cunoscut niciodată
Într-o băcănie
Li s-au atins poftele
Dar nu și foamea
Într-o librărie
Li s-au atins curiozitățile
Dar nu și cunoașterea
Într-o gară
Li s-au atins plecările
Dar nu și destinația
Apoi
Într-un parc
Li s-au atins pașii
Dar nu și plimbarea
Până când
Într-o furtună de vară
Atingându-li-se norii
Pe cer
Sub un pod
Li s-au atins
Foamea
Cunoașterea
Destinația
Și trupurile
Dar nu privirile
El mirosea a iarbă udă
Ea mirosea a câmp reavăn
Ea înflorea în curcubeu
El rodea în poala ei
Și când se potolea furtuna
Ei nu se cunoscuseră niciodată
Și vară de vară
Nu se cunoscuseră niciodată
Doar ploile din ei
Se știau
Până s-au despărțit
Verile
El o aștepta
Foame
Cunoaștere
Destinație
Ea trecea
O toamnă
Iarnă
Primăvară
Și vara
Ea a venit
Iarăși
însoțită
De Celcarelestăpânea
Și Dineidoi
Iertarea păcatelor ei
Cu ochii lui
Și părul ei
Cu zâmbetul lui
Și râsul ei
Până când
În furtună
Dineidoi a fugit repede
În brațele Celuicarelestăpânea
Și ea a fugit către Celcarelestăpânea
Dar ploile din ea
Strigau după ploile din el
Cu glasul furtunii
S-a întors
Din nedrumul ei
Și a fugit
Către
Destinația
Cunoașterea
Foamea
Lui
Așteptând-o
Sub un pod
S-o înflorească curcubeu
Și să rodească în poala ei
Adăpostiți de furtună
Udați doar de ploile din ei
Și iertați
De Celcarelestăpânea
Și iubiți
De Dineidoi

Nu cred în storii de paradă scrise prin albume ilustrânde
Și nici în cele iscusite de ruginite laice penițe prin romane
Nu cred în guri ce spun că buzele nu-și caută flămânde
Și nici în trupuri ce-și refuză a altor trupuri foame
Nu cred în coliere însăilate din împietrite-adânci morale
Și nici în inelare îndoite strâmb în cruci de pietate
Cred în iubire și-n ale ei nescrise legi fundamentale
Și în dorințe descuind centuri impuse de ipocrit sociala castitate
Eu cred în adevăr, chiar de nu e pe placul marilor prelați
Și-n rugăciuni șoptite-n întunericuri păgâne
Cred în altare având pereți doar cu nesfinți pictați
Eu cred în el și ea născând din efemerul ieri eternul mâine

Bat gongurile de amurg, vestind liniști ce peste zi se-îndeasă
Stele, sfios din țesătura cerului la joacă-încep să iasă
Lunii i se pare că nu-s poveștile de ieri la locul lor
Le rânduiește într-un pregătind pe mâine înserat decor
În părul verde, tei purtând parfum, de gâze rotunjit mărgele
Pe-un gard de mult bătrân, albe rochițe de înflorate rândunele
Castani cu barba deja aspră, pe colț un felinar clipind nervos
Foșnete de adorminde turturele într-un nuc sfătos
Orașul se acoperă cu plapumă de noapte bună
În umbra nerostirii, de aur un sărut pe-o tremurândă mână
Priviri pierind în lacrimi pe-ascuns îngreunând o geană
O întrebare pețitoare și un răspuns oblojitor pentru un suflet vie rană
Pe-o uliță pustie, trecând a timpului frontieră
Un cavaler de modă veche își pierde inima în premieră

Poate într-o zi
Îți voi ajunge
La buze
Să le învăț
Culoarea
Dis de dimineților
Învățându-le
Să mă sărute
Împungându-mă ușor
Cu vârful limbii
Hrănindu-mă
Cu gustul tău
Că până acuma
Ți-am învățat
Doar gustul pașilor
Învățându-i
Să-mi calce ușor
Șoaptele gâdilându-te
Și doar
Rotundul genunchilor
Ți-l știu
Învățându-i
Să-mi strângă sărutul
La spate
Și doar
Fierbințeala coapselor
Învățându-le
Să-mi stingă setea
Cu nectarul macului
Ascunzându-și petalele
Între ele
Poate într-o zi
Voi învăța
Cum e să mă săruți
Învățându-te
Să mă săruți
Dar până atunci
Mai am atâtea
Să învăț
Învățându-te
Linul șoldurilor
Cremenea pântecului
Povârnișul sânilor
Și nu cred
Să termin viața asta
De învățat
Învățându-te
Așa că
O să-ți las
Cu ce știu deja
O încă-o viață
Să o înveți
Să te învețe
Despre noi
Învățându-ne

Se spune
Că nu-s destul de literare
Întâmpinându-tele
Ori
Despărțindu-nele
Mele cuvinte
Că au prea multă carne
Ori prea multă
Vegetație
Ori prea
Scornite
Chiar prea
Povestindu-ne
Și asta provoacă
Indispoziție
Dicționarelor
De parcă
Dicționarele
Ar fi așa
Niște colecții de legi
Universal morale
Și eu ar trebui
Să te iubesc
Urmându-le întocmai
Precum un pelerin
Profeția
Flagelându-mă
Sau măcar
Rupându-mi tălpile
Pe un drum anevoios
Către tine
Păi
Pe noi
Și cratima
Și dezacordul
Ne unesc
Iar strofele
Povestindu-ne-se
Una pe alta
Ne sunt aripi
Cum altfel ne-am ajunge
Unul cu altul
Să scriem ce nu s-a mai scris
În limba noastră
Codex amoris ?

Vorbește lumea că te-aș fi iubit
Cu flămânzeala degetelor
Neduse la școală
Că nu mi-ar fi fost îndeajuns
Poftele gurii
Lăcomii trezite barbar
De nici ochii săturându-mi-se
De goliciunea
Aromelor
Gustului
Dantelelor
Ascunzându-ți trupul
Înfierbântând
Și umezind
Și înmugurind
Și înfrunzind
Și rodind
u-mă
Al cuvintelor
Și cu ele
Nedusele
Grabnic te-aș fi dezbrăcat
Până la gânduri
Cărora le-aș fi terfelit
În feluri și chipuri
Pielea
Mătase albă și fină
Murdărind-o
Cu un soi de nebărbăție
Nealtoită
Cu lăstari nobili
Tăiați din câmpiile
Elizeelor
Păi
Știe lumea
Că eu toate viețile viitoare
Mi le-am aruncat ca pe vreascuri
În focurile Infernului
Că din funinginea lor
Amestecată cu lacrimile
Stoarse vieții ăsteia
În chinuri
Am umplut călimara sufletului
Și cu astă cerneală
Am fi scris
Grijaniile rodind
u-ne ?

Mă caută în ceruri de smaralde
Când nouri de cleștare plouă lin
Și mă citește murmurat cu buzele în rouri calde
Mă soarbe tot cu ele, ca pe un pahar de vin

Și te îmbată cu a mele dorindu-te arome
Nebune gânduri lasă-le în trup să-mi steie
Toarnă-mi și mie un pahar cu slove
Întinsă-n simțu-ți fă-mă amețitoare curcubeie

Fă-te orb, închide ochii, mă deschide, mă citește
Moale, doar cu degetele-ți aspre
Mici bruboni pe trup îmi crește
Și din tine osteneli, mă ridică-încet la astre

Vezi iubito, de nopți în ceruri ziua astăzi murgă-i plină
Și-obrazul-îmbujorat al lanului de aur crăpat de vâne-albastre de neghină
Teii cu trup de plop, de amețindu-ne lipsindu-le parfumu-s plini
Și tu iubito, plină ești de stranii înnoptări printre străini
Cu uscăciuni udat-a ploilor minciună a promisiunilor nemairodind-însemnătate
Înțepenite și pline de rugină sunt porțile cuvântului cetate
Deplinul tău mi-e secetă, pe altul gol cu-amar îl umple și-l suspină
Și ziua-i murgă, cu ceruri înnoptânde care s-ascundă umbra ta străină

Mă gândeam
Că mi-a spus cineva niște cuvinte
Nu multe
Dar nici două
Cele, înrobitoarele
Și cu ele am deschis
Poarta Raiului
Așa cum mi-o deschideai și tu
În fiecare seară
Când mă strângeai
La piept
Neîntâmplare
Iar eu tremuram
Ca un miel în ajunul sacrificării
Știind că în zori
Urma să-mi curmi
Zilele următoare
Pentru un scop
Crezi că luând o viață
Fie ea și a viselor
Pentru un scop
Se iartă
Nespusele ?
Mă gândeam
Că mi-a spus cineva niște cuvinte
Care mi-au deschis Poarta Raiului
Că-i mai mare chinul
Să viețuiești veșnic
Neavând
Decât să înduri
Chinurile Iadului
Numai o viață
Neputându-se

Nu mai au căutare
Leacurile mele
Altădată
Era coadă până în stradă
Se strângeau vrăjitele
Dinainte să cânte cocoșul
Azi
Mai ești singură tu
Care-mi mai cauți
Mie
Îndemânarea
La dezlegat
Mă simt infirm
Să dezleg ce-a legat altul
Și totuși
Te aștept, și te primesc
Și-ți frec busuioc
La tâmple
Și buze
La sâni
Și la pântec
Și la coapse
Și la tălpi îți mai frec și tei
Să-ți adoarmă pasul
Să nu te mai întorci
La el
Dar tu tot pleci
Aprind candele cu mir
Și te spăl cu apă jelită
Te șterg apoi cu prosop aspru de in
Să iei foc
Să ardă nodurile cu care te-a legat
Celălalt
Mereu așa fac
Strâng apă de nuferi
Și o jelesc
După ce pleci
Să am pentru când te întorci
Și te întinzi goală
În altarul meu
Așteptându-mă
Să te dezleg
Cu busuioc și tei și rugăciuni
Spuse în vârful buzelor
Pe trupul tău
Dezlegându-mi-te
Înduri să-ți fac și semne
Când pleci
Parcă ești un câmp de lavandă
Plutești mov și parfumată ca o sfântă
Dezlegată de el
Și legată de mine

Buze, ți-s ale rozelor roze petale
Și părul, Doamne ! Valuri de vise-n castaniuri rotocoale !
Ochii smarald, adâncurile nu le-închide când verde roză te sărut
Încolăcește-te liană verde pe trupul meu de aspru lut
Cu spinii unghiilor agață-mi carnea și sfâși-o cu nerăbdare
Întinde-mă în tine rădăcină și tu-înflorește-n roz de verde floare
Parfum te lasă-n brațe-mi când adormi spre dimineață
Și verde tot mă umple, și roză adu-mi-te în viață

Să te visez la noapte, palmele mi-am uns cu soare
De-o fi să vină visul, să-l leg cu lanțuri de lumină de picioare
Nopții i-am meșterit o temniță eternă chiar din al timpului granit
De-o fi să mi te-aducă, pentru vecie răsăritul în ea am să-i închid
Să nu mai ai cale de-întors, nici pași să o străbați de despărțire
Și împreună să trăim visând cea mai frumoasă poveste de iubire
Să ne unim cu-îmbrățișări de pleoape, să ne nășească Luna
În rochie de stele să te îmbrac mireasă și în altar de căi lactee să-ți cer mâna
Tu să mă-îmbraci în catifeaua nemuririi, când te sărut să plângi
Și nebuloasele singurătății cu cea mai frumoasă poveste de iubire să-mi alungi

Piesă într-un singur act, jucată cu casa închisă la teatrul domniței Ralu

Păr lung și inelat și castaniu
Rochie scumpă de brocart cu tivuri de dantelă
Sub decolteu doi bulgări albi cu gust zburdând ciocolatiu
Buze chemând la întâlnire cu zâmbet roșu din amurgul acuarelă

Pășea mărunt, cu dor în tălpile sub catifea burgundă
De parcă-ar căuta la orizont pe cineva necunoscut
Mărturisiri frivole în tandre rotunjimi ar vrea s-ascundă
Șolduri pe care cu brațele privirii le înlănțui mut

Mă înfățișez în promenada ei ca o-întâmplare
O chem la braț c-un gând dorind fierbinte
O noapte întreagă să topim înverșunat în desfătare
Cu rămas bun șoptit în dimineață să m-alinte

Se-întâmplă toate câte-am vrut, și multe altele nespuse
Vine și dimineața desparțirii de-al ei trup cu mine parfumat
Dar parcă nu-i mai vreau de lângă mine gândurile duse
Și c-un sărut mi le ascund iarăși în ea, pe ale mele pline de păcat

Astăzi se deschid Cerurile
De-ai să le străpungi limpezimea
Până în adâncurile
Care au rodit vara
Vei zări Luna
Geloasă
Ascunzând în cufărul cu stele
Iubirea mea pentru tine
Sânziană !
De-ar ști
Că împreunându-le
Va lăsa Lumea
Grea
Cu povești de iubire
Pentru tine
Sânziană !

Am privit în ochi verzi, și albaștri
Și am văzut ochi negri
Am privit curbe line
Pregătite să-mi odihnească buzele
Și curbe amețitoare
De care să mă agăț cu dinții
Înainte să le cad
În desfătare
Am ținut palme
Strâns
Între palmele mele
Și genunchi mai rotunzi ca Luna plină
Mi s-au cuibărit în ele
Când încolăceam cu brațul talii
Sfioase
Îmbujorând obraji
Pe care i-am sărutat
Cum îi sărutam pe ai tăi
Privindu-te în ochii negri
Doar că acum priveam
Părăsindu-mă
În alte abisuri divine
Verzi, albastre
Agățându-mă cu dinții
De curbele lor amețitoare
Și odihnindu-mi buzele
În cele line
Înainte să le cad în ispită
Și să mă zdrobesc
De stâncile iubirii
Murind verde, și albastru
Nu negru
Cum m-ai ucis tu

Pe vremea când încă mai căutam dimineți în umbra serilor am cunoscut o fată atât de frumoasă că obrajii iernii se îmbujorau în amurg precum ai unei fecioare mângăiată de vise pârdalnice în ascunzișuri de budoar. Avea părul împletit în spice de chiar degetele Soarelui și purta straie țesute de fluturi din parfumul florilor. Sub pașii ei înverzeau grădinile Raiului, iar glasul alinta precum șoapta unei adieri calde de vară. Avea nume de uimire cu ochi senini, sprâncene subțiri și buze mușcate de emoție, ca un dar divin.
M-a părăsit simplu, așa cum timpul e părăsit de clipe, de parcă ar fi urmat o poruncă a Creației, și n-aș fi știut că aproape am uitat-o dacă noaptea trecută nu i-aș fi zărit mantia în mâinile harnice ale Lunii grăbindu-se să i-o brodeze cu stele.
Oare ce mai faci tu, fată frumoasă ?

Cine m-ar auzi citindu-ți atâtea despre împletirea trupurilor ar putea crede că mirosul cărnii tale albe m-a adus la demență. Nu ! La demență mă aduce gândul îmbrățișării tale. Atât ! De nimic nu mi-e așa poftă cum îmi e de îmbrățișarea ta. Poate într-o zi o să-mi lași tâmplele să-ți asculte murmurul genunchilor adăpostindu-mă sub mângâierea primei tale îmbrățișări.

Nu mă uit niciodată prea mult în ochii tăi, doar cât să-ți gust gândurile, uneori negre și amare, alteori verzi, primăveri înfrunzind deșertul singurătății, și de asta, tot mereu, privirile îmi rămân flămânde, nevoite să mestece cu dinți de lapte amintiri necoapte, buze care n-au sorbit niciodata șoapta alor tale, degete care nu ți-au descheiat niciodată nasturii și nici nu ți-au sfâșiat dantelele, palme pe care nu le-ai alintat niciodată cu rotunjimea sânilor, săruturi care nu ți-au răscolit niciodată pântecul, gură care nu ți-a umezit niciodată coapsele, dar într-o zi, când o să te simt mai curajoasă, o să te privesc destul cât să-mi afli dorința de a te descoperi femeie, așa cum niciun altul n-a făcut-o, cu o furtunoasă blândețe, știută doar de bărbatul care-ți merită sălbăticia trupului șerpuind prin mințile întunecate ale atâtor altora, poate în ziua când promisiunea se va împlini, dacă va fi să se împlinească, dacă nu, în ziua când te voi părăsi pentru o cealaltă, mai știutoare în a-mi păstra, adânc rodindu-i în trup, taina.

Astăzi ploaia a vrut să se joace cârlionți în părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat lacrimi cu obrajii sufletului meu. Astăzi vântul a vrut să se joace șuvițe cu părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat suspine cu sufletul meu. Astăzi Luna a vrut să se joace stele în părul tău, dar l-ai avut strâns în coc și acoperit cu borangicul înserării, așa că s-a jucat eclipsă cu sufletul meu. Astăzi am vrut să povestesc inele cu părul tău, dar tu povesteai tăcere cu privirea mea înserându-se în genele tale.

Nu se mai poate întâmpla
Nimic
M-am gândit
Aveam primăvară
Caldă
Cu seri care veneau repede
Și plecau legănat
Către dimineți pierdute
Pe drumuri de noapte
Aveam rod
În gândurile tale
Care nu mă mai stârpeau
Aveam cămașă nouă
Cu nasturii rupți
La pieptul în care
Te zbăteai tu
Aveam pantofi
Tot noi
Cu tălpile tocite
De cât mă plimbaseră
Cu tine
Aveam mână
De femeie
În mână de bărbat
Iubindu-te
Plăcându-mă
Nu se mai poate întâmpla nimic
Mă gândeam
Dar
Câte se mai pot întâmpla
Te gândeai tu
Deja
Socotindu-mă
Întâmplător
Ca oricare
Altul
Și ai făcut
Nimic
Să se întâmple

Câteodată
Mai trag cu ochiul
La gândurile tale
Mă cațăr cu buzele
Pe scara șoaptelor
Până la ureche
Și de acolo
Mă răsucesc
Adiere
Pe o șuvită
Până lângă tâmplă
De care mă lipesc
Cu un sărut
Și aștept
Să-ți iasă gândurile
În poarta privirilor
Mai apare câte unul
Cristalin
La colțul ochilor
Se sperie
De umbra lui
În umbra mea
Și fuge repede înapoi
În privirea
Care l-a strâns
Adâncuri
Din ploaia timpului
Tot despărțindu-ne
Altul
Mai greu
Ți se agață de geana
Cea mai sfioasă
Și o frânge
Dar o prind repede
În palma tăcerii
Mai înainte să-ți tulbure obrazul
O descânt
Și ți-o ascund în sân
Dorință
Că dorințele se împlinesc
Dacă nu se spun
Doar se gândesc

Pielea ta are gust rubiniu de amurg
Purtând hram de străvezie-înserare
Pe gât, rotocoale pe umeri, palme sub sâni, umbre lumina și-o scurg
În priviri, poveștile taina își țes cu a nopții adâncă răbdare

Corsetul virtuții ți se desface încet
Strânsele lui șiretlicuri rând pe rând se dezleagă
O șuviță se agață între al buzelor fierbinte secret
Gândurile cu trupul încep să se înțeleagă

Pielea ta are gust rubiniu de amurg
Și hramul gurii mele vreau să îl poarte
Păcatului să-i fiu eu, înnoptându-mă-n trup, păgân demiurg
Până cână dimineața, cu minciuna altei zile ne va desparte

Când ai plecat
Ai uitat
Să stingi focul
În sobă
Încă ard vreascurile
Sufletului meu
Încă sar scântei
Pe covorul Cerului
Și încă se nasc stele
Dar nici una
Tu
Ai uitat
Să arunci apa
Din cană
Încă ud florile
Și ele înfloresc
În fiecare primăvară
Dar nici una
Tu
Ai uitat
Să închizi geamul
Și încă se aud
Povești
Trecând grabite
De la “A fost odată”
Către “Și au trăit fericiți”
Dar nici una
Tu
Când ai plecat
Ai oprit
Doar timpul
Într-o noapte
Către dimineață
Iar eu tot vreau
Să te sărut
La fiecare Tic
Iar tu te tot rușinezi
La fiecare
Tac
Iar Soarele
Nu mai răsare
Niciodată
Fiindcă
Nu-i nici una
Tu