Și ieri, și azi, încet și una câte una
Încă o realitate-ți tulbură minciuna
Un gest, o întâlnire fals întâmplătoare
Toate prea pline de a desfătării nerăbdare
Te strigă buze roase de păcate
Mâini te frământă în grabă și pe apucate
Ești prea de tot și prea oricui
Prea repede cazi în genunchi și te supui
Și te desfaci în așternuturi transpirate
Când altul își așteptă rândul la întâietate
Și ce rost are
Nici unul, iubire-a fost spurcată o-întâmplare

Dragilor,
Anul Nou sa va aduca multe ganduri frumoase in suflet, sa le coaceti dulci cuvinte la focul iubirii si sa le daruiti stele celor dragi.
La Multi Ani !

Io Domnul Bob
Peste Tinutul Patimilor de Iubire Voievod
Poruncesc ca incepand de astazi, prima zi
In jurul bradului incununat cu Steaua Vietii sa redeveniti copii
In dar v-aduc povesti nicicand de suflet spuse
Si vise tocmai dintre stele fermecate-aduse
Cu zambitoare chipuri voi sa le primiti
Si-n jocul vietii pururea sa fiti iubiti
Iar cand veti creste mari, cu bunatate
Si voi sa daruiti iubire sufletelor intristate
Aprindeti bradul si il impodobiti cu stralucire
Apoi deschideti darurile, am pentru voi doar fericire

Multumesc tuturor celor care m-au nominalizat pentru cele doua titluri de onoare. Sunt insa intr-o zona de profunda tristete care ma impiedica sa ma bucur pe deplin de recunoasterea voastra.
Va multumesc din suflet.
Fetei de fragi ii multumesc si pentru ca mi-a tinut cuvantul aprins atata timp dupa ce din el nu mai ramasese decat un taciune fumegand stins.
Cu adanca plecaciune, Domnul Bob. Cel mai trist si indurerat dintre Domni. Fost Conte de Creion de Scris, fost Baron de Carandas. O poveste trista astazi. Si atat.

Dacă vă întrebați unde au dispărut poeziile din Caligrafie, ei bine mă pregătesc să le aranjez frumos în rafturi, Souvenir de la Domnul Bob.
Până atunci vă invit să răsfoiți Scrisori cu Fata de Fragi, să savurați poeziile ei și să zâmbiți, ori poate nu, En minuscule.

Uneori, iubito, mă gândesc la tine cu trupul. Poate-i păcat, sau poate nu, poate că o să mă judece, Creatorul, sau poate nu. Dar până atunci toate gândurile astea mi le dezbrac de rostiri și le botez cu tine în apa Erostirii.

Un Souvenir în bibliotecă

Aș vrea să te iubesc într-o bibliotecă. Să smulg furios litere din romane de dragoste, să ți le împrăștii pe trup, să le culeg cu buzele, să le leg în șoapte și să ți le tipăresc pe suflet cu sărut. Să recit odiseea iubirii pe pielea ta albă, cu mângâieri fermecate, așa cum nici zeii, în nemărginita, eterna și netăgăduita lor putere, nu pot face. Să-mi ocrotești viața între brațele tale, precum coperțile ocrotesc cerneala gândurilor. Să mă așezi apoi Cartea Cărților în biblioteca inimii tale. Să mă recitești când serile îți vor fi prea lungi pe cărarea Timpului. Voi fi scris acolo despre noi, și despre amândoi. Despre cum te-am iubit. În bibliotecă. Poate o să râzi văzând o virgulă anapoda pusă, sau poate o să verși o lacrimă ștergând punctul de final.

Read the rest of this entry »

După o idee concurs a Șosetei cu Povești

ZIDUL DIN CERC

Abia trecusem prima clasă a Școlii Nebunilor Poeți
Când doamna învățătoare, atât de exigentă cu versurile scrise de băieți
Dar cu tăcerea fetelor complice și prea-îngăduitoare
Ne-a încolonat descrescător după-înălțime să mergem la plimbare.

Am fost să vizităm o galerie, cea a Șosetei care desenează
Și trebuia să ne alegem un desen, iar pentru el să scriem o compunere, ceva mai lungă de-o frază
Apoi, la clasă, urma să le citim cu glas solemn și intonație potrivită
Cea mai aplaudată de colegi cu un tricou urmând să fie răsplătită.

Eu am privit atent nu doar desenul ilustrând poveștile încântătoare
Ci și direcția din care vârful de cărbune a sosit, precum și pe hârtie a lui apăsare
Poate vă pare fără importanță, dar ascultați-mă căci știu prea bine
Direcția dă tonul, iar apăsarea accentuează, taina poveștilor sublime
Viziunea unui talentat artist așa se descifrează
Trebuie să guști savoarea fiecărui punct pe care fermecatul său creion îl desenează.

Dar fiindcă timpul era scurt și erau mulți colegi cu care trebuia ca pentru premiu să mă bat
Eu am ales spre comentariu un mic desen trecut de ceilalți amatori de artă cumva neobservat.

Totul părea abstract, un zid netencuit, o valijoară
Și cum se lăuda desenatorul, un cerc care întârzia s-apară
Nimeni nu și-a-îndreptat atenția către această tușă de creion
Toți preferau desene suprarealiste cu chipuri fabulă de om.

Eu însă, mă știți doar, v-am spus-o fără să mă laud, sunt pedant
Și am zărit un alt desen ce-l completa pe-acesta greșit considerat ca insignifiant
Ba am ghicit și tâlcul și de aveți răbdare mai jos vi-l povestesc
Dar mai întâi de toate și celălalt desen aș vrea prin câteva cuvinte să vi-l zugrăvesc.

Nu doar o valijoară ci chiar două aproape identic asemănătoare am văzut
Una închisă și dorită de o mână oarbă, cealaltă plină de goală cu fluturi fluturând a lut
Un cap care pentru întreaga lui menire de mâna stângă susținut era pentru eternitate
Fusese condamnat de gânduri slobode la legătură-înlănțuită cu propria lui greutate.

Și-un gât prea scurt împodobit cu papion
Pe-un guler de rubașcă legată-n brâu pe sub o haină oarecare de sezon
Și chiar aici ne întâlnim cu cercul care ne lipsește
Trasat concentric chiar între coapsele diforme ce le găurește.

În el se concentreză trupul acestui gânditor abstract
Ce se resoarbe-n propriul diametru lăsând un zid perfect uscat.

Aici am înțeles de ce stingheră singulară
Pe lângă zidul fără cerc, și-acum uscat, rămâne doar închisa valijoară.

Păi ia gândiți-vă puțin !
Fluturii cei lepădați de propriul sânge și udați cu lacrimi, de unde vin ?
De unde vin și oamenii din cerul gurii
De unde vin și gustul fad, hienele din coapsă și alte metafore ale torturii ?
De ce prin cerc concentric, și e numai unul, care se-încape singur tot în el
Dispare sufletul poveștii, cel fără cap, cu papion și trupul transformat în gel ?

Trebuie desigur să analizăm și tonul și accentul
Pentru a înțelege pe deplin desenul dualist ce consemnează-abstract momentul.

De urmăriți a zidului estetică vedeți o perspectivă terminală
În timp ce individul tras în cerc beneficiază de o tușă preponderent orizontală,
Iar în valiza care îl compune prin cerc în cărămizi de zid
E desenat, ca din greșeală, un x mărunt, timid.

Păi dragii mei aici e tâlcul geometric
Pe care-artistul ni l-a explicat, aș îndrăzni să spun, poetic.
Toți suntem coapse, păcate iscate din cercuri devenind burice
Avem și gânduri care ne apasă în loc să ne ridice
Și frumuseți ce zboară-n roiuri ca de fluturi și respirăm al lor perfid și colorat parfum
Avem și taine atât de negre că le ascundem în bagaje pe care le abandonăm în drum
Apoi ne desenăm un cerc, concentric chiar cu noi
În care ne compunem, chiar din descompuneri, cărămizi din lut și sânge și puroi
Și ridicăm un zid să ne separe de-acele lăsate-n drum păcate
Într-o valiză a vieții ce ne rușinează, bine încuiate
Doar că în perspectiva terminală
Noi devenim un zid netencuit, iar gândurile noastre se sufocă într-o valiză abandonată, încuiată și din păcate goală !

Acuma sper ca doamna învățătoare
Să-mi dea pentru compunere o notă cât mai mare.
Iar voi prieteni, de v-a plăcut catrenul, nu vreau să mă aplaudați
Dar vreau să faceți clik pe Like și-n felul ăsta pentru mine un șosetat tricou să-mi acordați.

de La Fee

E iarnă mult prea grea de multul dor,
Încât să-mi mai agăț vreun mărțișor
În mărul cu crengi albe de pomadă,
Unde pe fiercare ramură e o livadă
De copăcei din gheață și zăpadă.

E Martie din nou în mărul meu pitic,
Iar eu cu glasul meu duios, ușor peltic,
Îngân un cântecel de primăvară veche,
Când tu-mi priveai cercelul din ureche
Și suspinai amar că nu-ți pot fi pereche.

Nu-i poezie nouă ori proză să nu-mi spui,
Că te-am uitat și te-am lăsat al nimănui.
Dar te-ai gândit vreodată, măcar, oare
Cum mi-oi fi găsit în anii-aceștia alinare,
Când fiecare gest al tău a fost o lepădare?

Mi-e dor de noi, cei de atunci și cei de acum.
Iubirea ne mai pune uneori capcane în drum,
Ne-ncearcă de ne sunt încă-arzânde dorurile
Și,ca-ntr-un joc, ne împletește des cărările,
Să-și râdă-n fel și chip de noi, ca toate ielele.

Ce-mi pasă! E-o altă zi de tandru Mărțișor,
Iar eu te-aștept mereu cu-același tainic dor!
Și-am să-mi așez cu drag pe trup rochia veche,
Toate cuvintele ce nu ne-au vrut pe noi pereche,
Cu broderie spartă de șoapte de iubire la ureche.

M-așez în cuib de bulbi de crocus la fereastră,
Cu rare ornamente de mimosa pudica în glastră!
Sunt eu cu toate accentele și accesoriile mele,
Sunt eu care te-am îmbiat cu jocuri de mărgele,
Ești Tu care mi-ai dăruit cu generozitate citadele.

Cuvinte de la Sfânta Vineri, în Vinerea Iubirii
Cuvinte care nu prin zâmbet fals se roagă fericirii
Cuvinte care nu-s închinăciune ipocrită la morală
Cuvinte care nu-s o plictisită vorbă goală
Cuvinte spuse fără izbucnită supărare
Cuvinte … poate o lacrimă … sau poate o urare.
Și fiindcă ieri iubirea s-a culcat mult prea devreme
Astăzi v-o dăruiesc din dar de proză, nu dintr-unul de catrene.
Și dacă ieri ziua a fost prea-întunecată, obosită și nervoasă
Astăzi e splendid soarele afară, iar EA, ca-întotdeauna, e cea mai frumoasă !

Făt-Frumos,

Azi, nu am să îți scriu decât așa, ca o simplă femeie care e dispusă la a recunoaște că poți să miroși fie și a kerosen! A iad sau a rai! A ce ți-o plăcea! Azi, mi-aș dori, mai mult ca oricând, să îmi spui “draga mea a mea” și eu să îți spun “dragul meu al meu”. Să facem un schimb pe schimb până la noi anotimpuri. (Azi)-noapte, am ales toate boabele de cuvinte de iubire. Eram ca Cendrillon în grămada de cenușă din care trebuia să aleg lintea, orzul, ovăzul și mazărea. Fără porumbei, fără turturele, fără ajutoare. Am căutat mai întâi cuvintele mai mari. Se vedeau mai bine. Sunt cuvinte scrise de tine pentru o iubită imaginară sau reală.Sunt cuvinte de care eu nu am avut parte așa că, vreo două, crescute legat în forma teiubesc, fără teci de hoaspă, le-am furat. Nu ți le dau înapoi! Mi le-am pus în sân, acolo unde ascund eu de obicei furăciunile de la tine. Sunt o coțofană hoață. M-am privit în oglindă. Îmi stau bine boabele, fix pe suflet. Am oftat. De dragul tău m-aș vrea frumoasă ca o cadră, cu inele în păr, cu toată recuzita de candidată la o iubire autentică. Perfectă! Știu că sunt ridicolă. Am exact imaginea unei maimuțele scăpată în lada cu vopsele. Plâng și culorile se amestecă pe chipul meu și, din urâtă ce eram, mă fac și mai și.Chiar și așa, las boabele unde sunt. Fac penitență, încercând să îți explic de ce o femeie ți-ar putea spune “Pleacă!”
Da, vreau să mă fac utilă! Vezi tu, dragul meu, Făt-Frumos, femeile așteaptă. Așteptând, ele își fac planuri. Poate că Ea, așteptându-te, s-a bibilit, și-a pus dantelele cele mai frumoase, poate ți-a pregătit ceva bun. În așteptare, a făcut tranșee între divan și fereastră. Cu cât așteptarea e mai mare, cu atât tensiunea ei crește. Cum nu vii, ea se necăjește, schimbă planurile de mai bine în gânduri negre, sumbre, crede că nu o iubești, se duce să își dea jos crinolina cea mai de soi, poruncește bucătarilor să arunce bunătățile pentru dineu pe geam si, dacă ar putea, de nervi, și-ar pune înapoi si celulele moarte, proaspăt curățate cu tărâțe și miere de albine. Dacă ai avut ghinionul să îi trimiți niște bezele prin scutier în aceste momente lirico-epico-dramatice, toată iubirea ei se va manifesta prin ceva agresiv. Așa că, în loc să îți trimită răspuns prin paj, cu mesajul: “Ce dor mi-a fost! Te iubesc, Făt-Frumos!”, ca o promisiune că se va atâtna de gâtul tău ca iedera pe turnul din vest, într-o îmbrățișare tandră, va spune ceva care să te rănească.
Iar eu îți jur, pe ce vrei, că o să îi treacă și că nu o să îți mai scrie niciodată de o mie și una de ori “te iubesc” cu copy-paste, ci o să îți scrie de mână.

Să ai o zi frumoasă, Făt-Frumos!
Cu drag, Sfânta Vineri

P.S. Și nu uita, când te întâlnești cu Sfânta Duminică și cu Sfânta Miercuri, să le transmiți calde urări de bine din partea mea.