Archive for category Cuvinte Răvășite

Singurul corigent

Pe toți ceilalți i-ai întrebat despre frumusețe cu glasul trupului, rostindu-ți cuvintele cu suișuri și coborâșuri molcome de alb și rotund, pe alocuri accentuate cu suspine deschizându-ți sensurile înfierbântate și umede, bucurându-te bogația răspunsurilor sacadate, scurte și puternice, chinuiala încruntată a ghicirii tale dezvăluită pe frunțile lor transpirate.
Doar mie mi-ai cântat cu ochii întrebarea scrisă pe portativ de zâmbet într-o insomnie de iarnă cu refrene de-o vară, lăsându-mă să ascult începutul unei povești fără sfârșit, pe care o continuam eu când pe tine te obosea plictiseala, în care tu invitai mereu personaje noi și alungai altele devenite banale și neinteresante. Ți-am răspuns într-o zi când în locul Soarelui a răsărit Luna, chiar la amiază, când întunericul devenise de nepătruns, nici măcar visele nemaiîndrăznind să-l străbată, când arșița pe care o stârnisei în gândurile mele devenise insuportabilă. Ți-am scris în palmă cu penița buzelor muiată în călimara lacrimilor, caligrafic și citeț, răspunsul pe care-l credeam corect, “Te iubesc”. Se vede însă că am greșit. Sunt singurul care a eșuat în a te interpreta. Singurul corigent.

2 Comments

Sufletul grădinar

Te priveam curios, încercând să ghicesc din ce lume ai coborât într-a mea, ca o inimă de floare cu petale de dantelă neagră, strălucind mici diamante, roua serilor povestitoare, prin care-ți răzbătea amețitor parfumul pielii albe pe care aș fi cercetat-o amănunțit cu buzele, să-i simt moliciunea și căldura, cu toată gura, să-i simt gustul, muream să-i aflu dulceața.

Mă uitam în ochii tăi și vedeam cum îmi oglindești în ei gândurile, recunosc, nu prea cinstite, dar nu poți să mă condamni pentru ele când tu mi-ai călcat pragul sufletului pășind prin praful netrăirilor lui milenare cu pași lăsând urme colorate în toate nuanțele iubirii, ba încă unele nepământene. Chiar te-am atacat cu brațul prin învăluire, luându-ți mijlocul în stăpânire, cerându-ți să capitulezi când pântecul ți-a devenit prizonier întemnițat în palma mea cotropindu-te. Ai evadat folosindu-te de un zâmbet și te-ai pierdut ca o umbră în întunericul mulțimii.

Dar n-am renunțat, te-am urmărit, iar inelele pe care ți le-am împletit în păr, se pare că te-au convins de eleganța sentimentelor mele, am încheiat pace și am semnat tratatul de cunoaștere reciprocă de pe poziții egale, ba chiar mi-ai acordat cinstea de a-mi sta pe genunchi, nu mult, cât pentru o poză.

Am încercat apoi să-ți vorbesc, dar nu știam în ce limbă mă pot face înțeles. Ți-am cuvântat în limba gesturilor tandre, presărate cu accente de priviri îndrăgostindu-se de tine, dar tu tot ca pe un străin abia cunoscut mă tratai, deși cred că ai înțeles mesajul meu stăruind pentru o alianță nu doar a oștirilor trupurilor noastre, ci și a cancelariilor gândurilor. Am gesticulat apoi în limbajul cuvintelor, cu gesturi ample și grațioase, ca dansul hipnotic al unei balerine, și câte scrisori nu ți-am desenat cu cerneală, unele cu litere mărunte, tăinuind secretul șederii tale în mine, altele cu litere mari înflorindu-și sensul doar ție, toate purtând sigiliul “Te iubesc”, special făcut să-l poți rupe doar tu, lăsând totul la voia dorințelor tale. Ce dovadă mai mare de “împreună” care să nu-ți afecteze independența și suveranitatea ți-aș fi putut aduce ? Da, e adevărat, nu am acceptat să devenim o federație, așa cum ai propus tu. Dar cred că am fi găsit o cale de înțelegere.

Acum între noi se află hotarul de netrecut al tăcerii, pe care-l păzești cu fiarele sălbatice ale singurătății.

Să știi însă că pe partea mea sunt neschimbate grădinile iubirii. Poate doar ceva mai luxuriante și din pricina asta mai greu de străbătut și admirat. Oricine le vede observă că le lipsește sufletul grădinar, sufletul tău de femeie iubită iubindu-le.

21 Comments

Lavandă

Sunt puține amintirile pe care le mai am, de parcă aproape totul mi s-ar fi întâmplat în alte vieți, precum unui personaj fantasmagoric dintr-o scriere păgână, vieți care odată năpârlite au rămas uitate agățate în mărăcinii timpului lăsându-mă ca nou născut într-o abia începând altă viață, curată și strălucitoare, dar lipsită de sâmburii dejapetrecutului. Îmi amintesc cele două romane de dragoste citite, dar nici una din multele cărți de aventuri și călătorii, îmi amintesc puținele noastre atingeri, dar nici una din multele curiozități adolescentine, îmi amintesc trei zile de basm, dar nici una din cele multe de tăceri și supărări. Dacă m-aș duce la o vrăjitoare mi-ar spune că astea puține amintiri au supraviețuit timpului fiindcă s-au născut în suflet, iar sufletul, nu-i așa, e unul singur în toate cărnurile prin care s-ar zbate vreodată. Aș râde de ea, o escroacă cu siguranță, cum ar putea fi așa ceva când eu sufletul mi l-am vândut ca să te pot iubi veșnic ! Țin minte foarte bine asta, doar ți l-am vândut ție pentru un nesărut presărat cu vorbe de ocară ofilind inocența unor albi trandafiri aruncați la gunoi ca să faci loc în buzunarele tale unor buruieni mincinos colorate mirosind a depărtări fals îndestulătoare, ca un obraz nebarbierit, dar parfumat cu înșelătoarea lavandă.

1 Comment

Surd, o mută

Aveai o rochie lungă și înflorată, un umăr dezgolit, rotund ca un măr din care aș fi mușcat cu pofta unui gurmand înfometat, cu pensula sărutului îți pictam în gând alte flori, colorate cu șoapte de amor, pe ochii care nu s-au scaldat niciodată într-ai mei, pe obrajii care mereu s-au temut de asprimea alor mei, pe buzele care mereu le-au alungat pe ale mele, pe gâtul subțire de pe care ai smuls colierul pe care ti l-am cules bob cu bob din curcubeiele Raiului după ropotele de plâns ale îngerilor, pe mâna de pe care aurul mărturisirilor mele ți-a scăpat fără să te îngrijoreze soarta celui care pentru tine l-a făurit din chiar aurul zeilor, pe sânii care nu mi-au cunoscut niciodată căldura mângâietoare a palmelor, pe pântecul în care nu știu nici măcar cuvintele să-mi fi rodit măcar o rușinată emoție, pe coapsele care nu mi-au cunoscut curiozitatea dorințelor, pe tălpile care mereu promiteau să vină și mereu fugeau pe ascuns nelăsându-și urma decât în tristețea mea. Și mai eram eu, lângă tine, cu urechile ciulite, doar-doar mi-aș fi auzit numele murmurat de bătăile inimii tale. Dar ori am fost eu surd, ori sufletul tău mut.

Leave a comment

Ai atâtea să nu-mi spui !

Știu că ai atâtea să nu-mi spui, dar nu te voi întreba nimic, nu vreau să dezgrop trecutul ca să îngrop viitorul, nu vreau să zac într-o groapă a amintirilor fără crucea pasiunii tale la cap, mai bine putrezesc pe un câmp uitat în noaptea nesărutului nostru așteptând să fiu devorat de viermii batjocorii stăpânilor tăi, chemând cu strigătul gândurilor corbii răutăților lumii în minciunile căreia te-ai încrezut cu o exuberanță mai mare decât cea a mărturisirilor mele.

Leave a comment

Timpul nostru probabil

Ploua cu stropi mari ca niște lacrimi de îngeri care în drumul lor spre obrazul pământului lăsau pe geam urme limpezi de Rai. Eu tăceam privindu-ți graba și neliniștea, nu aveai umbrelă decât dragostea mea, dar atunci încă nu învățasei să te folosești de ea, și mă rugam ploii să nu înceteze, să țină o viață și mai bine. Poate obosită să mai speri, ori poate ploaia îmi asculta rugămintea, te-ai liniștit, nu-ți mai eram cotropitor în timpul tău prețios, și ai început să-mi povestești ceva despre tine, îmi dadeai puțin din tine, iar eu gustam fiecare mișcare a buzelor tale, fiecare taină strălucindu-ți în priviri. Te-am atins de două ori pe mână, să mă conving că ești tu, că nu visez, că suntem împreună, miraculos adunați de o ploaie de vară, și nu te-ai speriat, mâna nu ți-a mai fugit departe de mine îndepărtându-l pe nevrutul noi. La un moment dat ai zambit, port și acum în amintiri rana care nu mai vrea să se închidă a acelui zâmbet, și atunci am știut că se va termina înainte de a începe, Soarele a ieșit la chemarea zâmbetului tău redevenindu-mă un oarecare, uitat pe un trotuar înlăcrimat de cea mai frumoasă încă neștiindu-se iubită, grăbită să-și ajungă din urmă timpul ei, abandonându-l pe-al lui, pe-al nostru, probabil.

2 Comments

Pumnul frumuseții tale

Cumva înfruntam realitatea, ne măsuram reciproc de parcă am fi fost niște cocoși pintenați în ringul vieții, când m-am trezit cu tine pe cap. În capul pieptului, durere surdă, ca o lovitură de pumn, care te lasă fără suflare. Puteam să mă înec cu frumusețea ta, îmi stateai în gât, ca o îmbucătură dulce înghițită din lăcomie pe nemestecate, și abia mai suflam căte o șoaptă murind mai înainte să se agațe de urechea ta. Am tușit să-mi vărs sufletul, te-am scos afară din mine, dar când să te arunc mi s-au încurcat degetele în inelele părului tău, m-am zbătut, dar abia spre dimineață am reușit să mă eliberez. Prea târziu, deja mă intoxicasem cu tine, devenisem palid, deliram fără să am febră, aveam insomnii permanente. Toate vrăjitoarele care m-au văzut au spus că mă îndrăgostisem de tine, dar eu cred că a fost din cauză că m-ai lovit în capul pieptului cu pumnul frumuseți tale. Și acum respir greu și mă doare. Poate că mi-ai rupt și coastele sufletului.

23 Comments

Cât ?

Și nici măcar nu știu cât mai pot îndura să te neiubesc. Aș vrea să mă îmbolnăvesc de indiferență, fie ea și fatală.

30 Comments

Laș și nemernic

Aveai o bluză neagră, ca și noaptea în care stăteam ascunși, fără mâneci, cu un decolteu puțin larg prin care-ți zăream încruntătura sânilor. Părul ți-era încă umed, șuvițe subțiri ți se lipeau de gâtul în care auzeam zbătându-se emoția, nedumerirea. Ne despărțea timiditatea mâinii tale pe care am înhățat-o cu graba unui hoț aflat la primul lui furt. Te-ai smucit și m-ai tras spre tine, poate de teamă, dar ți-ai oprit gestul brusc și mi-ai lăsat palma să se odihnească pe goliciunea pulpelor pe care ți le-am simțit tari și fierbinți. Mi-aș fi strecurat-o între ele, să-ți mușc coapsele cu dinții degetelor, să-mi umplu gura palmei cu gustul cărnii tale albe, să te desfac cum aș fi desfăcut petalele unui trandafir încăpățânându-se să înflorească înainte de a-l fi dăruit iubitei, ție, nerăbdător să aflu dacă te-ai îndulcit și numai la gândul meu. M-aș fi aplecat să-ți înveselesc sânii cu buzele; poate mi-ai fi ridicat bărbia să mi le sfâșii cu ale tale, ori poate m-ai fi lăsat fără suflare afundându-mi-le în tine, țintuindu-mi fruntea de pântecul tău fremătând.
Eu doar te-am mângâiat, ca din întâmplare, și ți-am cerut iar mâna într-a mea privindu-te în ochii care nu vroiau să mă zărească. Așteptai dimineața, prea repede venind pentru mine și începutul sfârșitului de noi.
De asta mi-ai spus apoi că am fost laș și nemernic ? Doar pentru că n-am avut curaj să te am, să te iau fără să te cer, preferând să te cumpăr mai întâi cu iubirea mea cinstită și prostească ?

1 Comment