Am trecut aseară
Prin locul unde ne-am născut noi, moșiți de o abia trezindu-se vară
Aruncați din pântec de întuneric în scutece moi de Lună
Goi, și împreunați de teama iubirii ținându-ne strâns de mână
Tu ai țipat prima, primul cuvânt ți-am fost eu
Iar dintre toate femeile gânduri am știut că tu îmi vei fi gândul de femeie mereu
Dar stelele ursitoare ne-au blestemat, la o margine de pădure pe un leagăn de deal
Tu să-mi fii apă, iar eu ție stâncă, să nu ne întâlnim niciodată mângâiere la mal
Să mă cauți mereu spărgându-te lacrimi de pieptul meu de granit
Eu să nu-ți pot strânge în brațele pietruite trupul în care m-am vrut împlinit
Să stau pentru vecie cu fruntea acoperită de nori
Tu să curgi prin albii străine, să speli pietre reci și lipsite de ale iubirii culori
Poate doar o minune să rupă blestemul amar
Să te-întorci în brațele mele și gând de femeie mereu să-mi fii iar
#1 by Diana şi Dan on 24 iunie 2013 - 15:28
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
#2 by Dianette on 24 iunie 2013 - 7:53
Ma trec fiori citindu-te…
#3 by Domnul Bob on 24 iunie 2013 - 9:35
Mă onorați Prințesă ! Mulțumesc !
#4 by Dianette on 24 iunie 2013 - 10:18
Nu, nu, nu… tu dai atat de mult din tine..
Noi iti multumim.
#5 by Domnul Bob on 24 iunie 2013 - 12:29
Ah Prințesă ! Eu curg atât de puțin din câtă viitură bolborosește prin cazanele sufletului meu ! Și dacă n-ar fi fiind ea n-aș fi numai o baltă de cerneală stătută !
Mulțumesc încă o dată, aprecierile Voastre îmi întind aripile cu speranță înspre orizontul în care-am pierdut-o !