Nu-i mai lipsise
Niciodată
Acum o simțea
El
Anotimp pierdut
Lăsat la îndemânarea
Timpului
Frământat în palmele lui
Ca un lut
Fărâmicios
Mereu zidindu-se
În ea
Ca unul
Dintr-un necunoscut
- Comment
- Reblog
-
Subscribe
Subscribed
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by angel12th on 12 November 2016 - 14:03
Jumatati si totusi intregi, doua scantei vesnic aprinse, apa nu i stinge, vantul nu i bate, fug si revin mai aprins, luptandu -se cu furiile moralei, se regasesc intregi in rasarit si apus, intregindu-se in lumina vietii.
Daca poetul din dvs si ar da masca jos in fata sortii, soarele ar putea topi chiar si o inima de gheata.
Succes in continuare si in inspiratie.
#2 by Domnul Bob on 12 November 2016 - 17:55
Mulțumesc!
Poet, nu știu, dar soarta mea e masca. M-aș simți vid fără ea.
#3 by angel12th on 12 November 2016 - 19:31
Atunci cu masca si fara masca, poezia sa-ti incante inspiratia.
#4 by Maria(araoimi) on 12 November 2016 - 12:41
…anotimp pierdut!
Frumos! 😊
#5 by Domnul Bob on 12 November 2016 - 17:55
Pierdut. În anotimp.
Mulțumesc!