Dintr-un necunoscut

Nu-i mai lipsise
Niciodată
Acum o simțea
El
Anotimp pierdut
Lăsat la îndemânarea
Timpului
Frământat în palmele lui
Ca un lut
Fărâmicios
Mereu zidindu-se
În ea
Ca unul
Dintr-un necunoscut

This entry was posted on 12 November 2016, 11:24 and is filed under Souvenir. You can follow any responses to this entry through RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site.

Comments (5)

#1 by angel12th on 12 November 2016 - 14:03

Jumatati si totusi intregi, doua scantei vesnic aprinse, apa nu i stinge, vantul nu i bate, fug si revin mai aprins, luptandu -se cu furiile moralei, se regasesc intregi in rasarit si apus, intregindu-se in lumina vietii.
Daca poetul din dvs si ar da masca jos in fata sortii, soarele ar putea topi chiar si o inima de gheata.

Succes in continuare si in inspiratie.

Reply
- #2 by Domnul Bob on 12 November 2016 - 17:55
  
  Mulțumesc!
  Poet, nu știu, dar soarta mea e masca. M-aș simți vid fără ea.
- #3 by angel12th on 12 November 2016 - 19:31
  
  Atunci cu masca si fara masca, poezia sa-ti incante inspiratia.
#4 by Maria(araoimi) on 12 November 2016 - 12:41

…anotimp pierdut!
Frumos! 😊

Reply
- #5 by Domnul Bob on 12 November 2016 - 17:55
  
  Pierdut. În anotimp.
  Mulțumesc!