Ți-ai întemnițat toate cuvintele în adâncurile întunecate și reci ale privirii, iar de mai îndrăznește vreunul să iasă, iute îl spinteci în silabe cu sabia încruntării, în loc să mi le îndeși cu forța printre buzele legate cu funia patimii, învățându-mă să le rostim împreună în limba sărutului, pe care o vom uita, negreșit, de vreme ce nici nu ne-am vorbit în ea niciodată. Că încercări am mai avut, dar accentul meu ți s-a părut prea romantic.
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by corina on 24 September 2014 - 18:39
Ti-am sorbit cuvintele
Am tras cu putere de funia patimii
Cu care le-ai legat
Pana ce
Ni s-au atins tamplele
Pana ce
Privirea ta a devenit un tablou
De Picasso
Ca un copil te-am privit uimita,
Speriata putin
De ochiul acela mare, albastru sublim,
Acolo, la tine-n privire
Eram eu, femeia zidita de vie
Femeia senina, aproape divina….
Uimite,cuvintele mele n-au mai vrut
La lumina
Au ramas prizoniere
In privirea mea intunecata
Cu funia patimii
Pe trupul lor
Strans legata.