De-aș fi eu Luna pe care la fereastră-aștepți în fiecare seară
Să-ți ocrotească sânii cu blândă palma ei imaginară
Și buzele să-ți gâdile cu un sărut fugind în jos, pe sub bărbie
Grăbit ca puful dintre coapse să-înfioare, cum vântul tulbură pe cel de păpădie
Adâncurile, cu lumini și umbre, Cerul să strigi pe nume când ți le răsfață
La fel ca ea, în brațe ți-aș muri, să mă îngropi într-un mormânt săpat în dimineață
#1 by annaodette13 on 10 September 2014 - 21:46
Gresit, Domnule Bob, cand spui “mormânt săpat în dimineață”, vizitei tale de noapte, a carei “blândă palma” a trezit din nou la viata, trupul cufundat in bezna fara speranta, a celei ce nu a stiut, vreodata ca si in agonia pamanteana, ea ar dori ingropociunea ta, cand de fapt, ea a stiut, mereu ca undeva in acest mare univers e perechea ei, fie de o clipa, dar nu “Mormântul dimineții”, ci invierea timpului, ce va sa dainuiasca.
Tu, cunoscator al astrilor si amorez al pamantenilor, prin actiunea asiduua de indragostit , nu vrei de la femeia, ce o iubesti, decat intensitatea si dimesiunea simtamntelor tale, mari ce le posezi pentru dansa, ale caror fug odata cu “Mormântul dimineții”, ce in alte mii de femei, se naste o alta zi, ce asteapta “în fiecare seară”, “un sărut fugind în jos, pe sub bărbie” lor, dar unul autentic.
#2 by Domnul Bob on 11 September 2014 - 7:45
Păi nu 🙂 sau da 🙂
Ce am vrut să spun este că, la fel ca Luna, care se ascunde dimineața, ca și cum n-ar fi fost, tot așa și personajul. Rămâne o amintire vie, simțită încă de brațele ei, dar se pierde în “mormântul” dimineții, al timpului lut din care urmează să reînvie când se lasă seara. Cam așa 🙂
Mulțumesc pentru aprecieri, mărturisesc că mă simt măgulit.
#3 by Maria on 9 September 2014 - 14:34
fii mai blând cu tine Domnule B.,hai… spune-i “sărutul dimineții”
#4 by Domnul Bob on 9 September 2014 - 20:10
🙂
[…] să mă îngropi într-un sărut săpat în dimineață
Cam așa, dar nu-mi place “săpat”, nu se pupă cu sărutul 🙂
Să găsim altceva 🙂