Poveste interzisă (VII)


Se vedeau aproape zilnic, însă doar atât. El o saluta, ea zâmbea politicos, nimic din zâmbetul ei nu lăsa să se vadă amintirea acelei seri de la restaurant, degetele lui alintându-se în părul ei, timpul rămas în loc și uitându-se ca prostul la ei. Ea se și tunsese, amintirea asta nu mai avea obiect, de fapt. Și poate că nici nu-i plăcuse, poate că a acceptat neștiind cum să reacționeze, poate n-a vrut să facă o scenă, și oricum, totul s-a petrecut natural și discret, el nu făcuse niciun gest nepotrivit. Dar nu s-au mai văzut împreună, alături, fiecare își vedea de ale lui. Rar, ea îi mai ținea companie, doar câteva minute, schimbau banalități, el își aprindea o țigară, o privea în ochi, și apoi o mângâia cu privirea, ușor, închipuindu-și că-și plimbă degetele pe sprâncelele subțiri și negre, pe obraji, pe buza de jos, cărnoasă și roșie, pe care i-o prindea închipuit între dinți mușcând-o numai puțin, doar cât s-o sperie, s-o audă suspinând lipsită de reacție, nu s-ar fi putut retrage temându-se ca dinții lui să nu muște mai lacom, până la sânge. Nici n-ar fi putut vorbi, ori țipa, doar ar fi respirat mai repede, teamă amestecată cu durere, dar una dulce, mintea i-ar fi fost răscolită de curiozitate, de poftă, poate, de pasiunea lui, iar el i-ar fi sorbit fiecare respirație, adunându-le pe toate în piept și nemailăsându-le să plece. De asta și ținea în piept fumul țigării cât de mult putea, gândind că-i răsuflarea inimii ei. Ea își încrucișa brațele, cumva ascunzându-și sânii frumoși, nevrând să-i lase și pe ei la cheremul privirilor lui, își lăsa greutatea pe un picior, pe celălalt sprijinindu-se doar pe toc și rotindu-l într-o parte și în alta cu timiditate. Îl privea în ochi cu ochii ei strălucitori, și poate că-i citea chiar gândurile. Nici n-ar fi fost foarte greu, gândurile lui știau să se exprime, deși erau mute nu erau și oarbe. Apoi pleca, salutându-l zâmbind, depărtându-se încet, ca și cum ar fi așteptat ca el să o strige, ea să întoarcă capul, el să-i facă cu ochiul și ea să râdă încet știind că pe furiș o soarbe din priviri.
Începuse să-i placă. De Ea.
Serile se culca cu ea în gând, și-o imagina alături, iubindu-l iubind-o. Adormea zâmbind, știa că ea nu-i va sta în brațe, probabil, niciodată. Nu mai vroia să se îndrăgostească, cel puțin nu așa curând și nu de ea. Dar era frumos să se gândească la ei doi împreună. Ar fi fost ceva exotic, poate, sau, oricum, ieșit din comun, dar fără a fi extraordinar. De fapt îi plăcea emoția pe care i-o stârnea în piept gândul ei, nu mai simțise niciodată așa, cumva tainic, ascuns. Și mai știa că se joacă cu focul, dar credea că-l poate stăpâni.
Diminețile se trezea la fel, tot cu ea în gând, o săruta de „Bună dimineața”, o privea somnoroasă, o privea cât de frumoasă este, o și striga, alintând-o, Ceamaifrumoasă.
Era frumoasă. Și el începuse să se îndrăgostească.
Aici s-a oprit din mărturisire, și-a aprins o țigară și a tras fumul adânc în piept, ținându-l acolo mult și privindu-mă insistent în ochi. Cred că avea lacrimi, sau poate din cauza fumului de țigară. Când l-a expirat n-a ieșit mai nimic, doar un abur albăstrui, ca un veșmânt ponosit al unui suflet chinuit.

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: