Souvenir

“Ai putea crede”, mi-a spus, “după toate câte ți-am povestit până acum, că sunt doar lacom după trupuri, însetat după nectarul cărnii. Nu-i deloc așa. Dar nu sunt nici sfânt. Și într-adevăr, îmi place să iubesc, să iubesc cu sufletul, și cu trupul, mai ales, și cât de greu e asta, să iubesc până când gândurile îmi prind viață în pântecul femeii iubite. Atunci de ce obsesia cu L., mă vei întreba. Și-ți voi răspunde că nu a fost o obsesie, nu adormeam cu L. în minte, așa cum adorm cu ea, dar L. era o femeie frumoasă, o femeie care răspândea parfumul pasiunii, o femeie care te privea ca pe un bărbat, nu ca pe un afacere, ori un amuzament. Aș fi putut să o iubesc pe L., nu așa cum o iubesc pe ea, dar destul cât să-mi fi dorit să ne trezim dimineața următoare alături, însă nu suficient cât să-mi doresc să adorm pentru tot restul vieții ostenit de dragostea ei înflăcărată. Și nu cred că ea ar fi vrut altfel. L. ar fi fost perfectă pentru o iubire fără obligații, fără explicații, o iubire revigorantă, de numai câteva zile, din când în când, doar atunci când ne vom fi simțit amândoi prea obosiți de singurătate, de cotidian. Zile în care ar fi urmat să ne dăruim totul unul altuia, trup și suflet, să ne frământăm, să ne dospim, să ne clocotim, să ne coacem, să ne gătim în rețete niciodată îndrăznite, să ne mâncăm, să ne bem, să ne săturăm unul de celălalt, de parcă ar fi fost prima și ultima oară când iubeam. Da, L. ar fi fost amanta perfectă, una pe care să o și iubești nu doar să o folosești.”
A vrut să-și mai toarne whiskey, dar sticla era goală, a strigat după un chelner și a comandat o sticlă de vin. Era nebun ! M-am gândit că o să se îmbete crunt, iar eu trebuia să-l ascult, îi promisesem, altfel aș fi plecat de mult, trebuia să ajung la un chef. Măcar de s-ar îmbăta mai repede.
În așteptarea vinului își mai aprinse o țigară, mi-am aprins și eu una, desena pe fața de masă, cu colțul brichetei, figuri numai de el închipuite și murmura ceva abia mișcând buzele. Chelnerul i-a umplut paharul pe care l-a băut dintr-o răsuflare, apoi m-a privit fix, cu ochi suferind de o iubire cum nu mai văzusem, nu vă mint, atâta durere era în ei, atâtea patimi, dar asta nu-l făcea mai puțin idiot. Un prost.
Și ? L-am întrebat, cum a rămas cu L. ? “Nicicum” mi-a răspuns, “S-a măritat, a dispărut, am revăzut-o ceva mai târziu, era tot luminoasă, dar nu mai strălucea, se transformase în soție. Și ce femeie fusese !” Crezi că ar fi fost mai fericită cu tine ? “Nu, ar fi fost mai fericită și cu mine…” a răspuns chicotind. Sau poate nu, l-am contrazis tăios. “Sau poate nu, dar nu strica să încercăm, cred.” E rău să fii soție ? Nu mi-a răspuns, și-a mai turnat un pahar de vin. Ești un laș, i-am spus. “Da, știu, dar lașitatea provoacă doar dezgust, nu-l chinuie pe celălalt”.