Cerul e stacojiu brăzdat de răni îngălbenite
Prin care lacrimile-au curs în versuri umilite
Vântul rânjește rece și disprețuitor
Toamna de tine lasă locul iernii în care o să mor
Copacii supți de frunze acum covor uscat
Sunt strâmbe cruci pentru o strofă înmormântată-n gând neîmpăcat
Iarba ce strălucea cu roua poeziei de iubire
E aplecată trist în rugăciune blestemată să fie fără împlinire
Și florile ce răsăreau de visul tău îmbujorate
Sunt doar o pată sângerie și de batjocură uscate
Chiar gândul despre tine e putrezit și negru
Iar stele și luna sunt note într-un marș funebru
Cuvântul mi-e împrăștiat de corbii nepăsării în decor
Toamna de tine lasă locul iernii în care o să mor
-
Follow
Following
Already have a WordPress.com account? Log in now.
Souvenir 
#1 by Camelia on 12 November 2011 - 19:06
Şi mai ştii ceva, Bogdan? Tu, îţi spui ţie, sieţi, prin alţii; prin alţii jungem la noi. Uneori, şi melancolia, în “mizeria” ei dureroasă, poate fi frumoasă…tu vii la cuvinte ca să nu uiţi că ÎNTR-O ZI le vei muri…în lumea CUIVA în care ai fost de prisos.
Scrisul, Bogdan, e un act de curaj; curajul propriu de a te înfiinţa în limbajul tău sufletesc…total, atât cu trupul cât şi cu sufletul.
Eu scriu ca să nu o uit pe această Camelie trăită acum, pe aceasta o dezvălui memoriei cum aidoma am făcut-o şi cu cea de odinioară, de acum doi ani. Adevărul de tine, nu uita, prezervă…nu dizolvă niciodată…prezervă.
Sub carnea literelor mele se află un jurnal; o confesiune, mărturisind unor gânduri…în lumea CUIVA în care mi-am aşezat insula.
Dar nu despre mine este vorba, ci despre trăirile tale în lumea ta. A tuturor înţelesurilor.
Cu mult drag.
#2 by yousef59 on 12 November 2011 - 18:54
Foarte trista toamna ta!
#3 by Camelia on 12 November 2011 - 19:19
gândurile-frunză ale unui om-copac, rămase risipite în ea, şi nemaiîndrăzninde desfăcături, ci doar atingeri împietrite, în care nu se mai afla nici măcar umbră…nici grai…
…le murise, tăcându-le…tăcând ce avusese a le spune…
…aşa credea, nemaiputându-le rămâne…
Cam aşa cu cele ale mele.
#4 by Camelia on 12 November 2011 - 18:16
A venit toamna la tine, Bogdan? Toamna oamenilor-copaci cu gând veşted, gând umbră cu ochi obosiţi şi încercănaţi privire despletită, retras ca într-o cochilie goală azvârlită pe un ţărm pustiu, gând izgonit de dorinţă, dorinţă ce NICICÂND nu va mai apărea, nici măcar travestită, închipuindu-şi că va trăi.
Toamna, Bogdan, oamenii-copac pleacă.
Nu poţi face să STEA ce e făcut să PLECE…îţi aminteşti, aşa’i?